miercuri, 22 octombrie 2008

Sonet XIX de William Shakespeare

O, Timp hain, toceşti cu râvnă gheare
Oricărui leu şi-n ierni îngropi lăstarul
Sub lut; smulgi colţii aprigelor fiare
Şi cerni pe-arípi de Phoenix tânăr jarul;
Înveseleşti şi întristezi natura
Cu anotimpuri reci sau dulci iar clima
Şi frumuseţea-i – timp – i-o dai de-a dura,
Dar am să-ţi osândesc de-a pururi crima:
Nu-i scrijeli iubitului pe frunte
Cu dalta-ţi veche semn de-mbătrânire,
Ci-ngăduie-i prin veacuri să te-nfrunte
Şi altora obrazu-i să-l admire.
Şi chiar de n-ai să te opreşti din mers,
Am să-l feresc de tine –Timp- în vers.

Sonet XIX de William Shakespeare

Devouring Time, blunt thou the lion's paws,
And make the earth devour her own sweet brood;
Pluck the keen teeth from the fierce tiger's jaws,
And burn the long-liv'd phoenix, in her blood;
Make glad and sorry seasons as thou fleet'st,
And do whate'er thou wilt, swift-footed Time,
To the wide world and all her fading sweets;
But I forbid thee one most heinous crime:
O! carve not with thy hours my love's fair brow,
Nor draw no lines there with thine antique pen;
Him in thy course untainted do allow
For beauty's pattern to succeeding men.
Yet, do thy worst old Time: despite thy wrong,
My love shall in my verse ever live young.

marți, 21 octombrie 2008

Sonet LXXI de William Shakespeare

Nu te-ntrista dacă îmi sună ceasul
De-acum şi-aud îngrozitoarea şoaptă
A morţii, ritmic măsurându-mi pasul
Spre gropa unde viermii mă aşteaptă!
Nu-ţi aminti, citind aceste rânduri,
De mâna mea!; Iubindu-te,-ţi voi cere,
Când n-oi mai fi, să uiţi aceste gânduri
Şi vise dulci umbrite de durere.
Tot ce am scris şi tu reciti e-n van, de
Voi zace sub pământ sau sub zăpadă;
Nu-ţi aşeza iubirea în ofrande,
Ci las-o lânga mine să decadă,
Căci altfel, cei cu inimile hâde,
De mine şi de tine îşi vor râde.

Sonet LXXI de William Shakespeare

No longer mourn for me when I am dead
Than you shall hear the surly sullen bell
Give warning to the world that I am fled
From this vile world with vilest worms to dwell:
Nay, if you read this line, remember not
The hand that writ it, for I love you so,
That I in your sweet thoughts would be forgot,
If thinking on me then should make you woe.
O! if, I say, you look upon this verse,
When I perhaps compounded am with clay,
Do not so much as my poor name rehearse;
But let your love even with my life decay;
Lest the wise world should look into your moan,
And mock you with me after I am gone.

duminică, 19 octombrie 2008

Sonet LXXV de William Shakespeare

Eşti hrana ce îmi ţine-n viaţă gândul,
Ca-n lupta pentru tine să mai sper
Şi ploaia ce acoperă pământul
Din care eu – sărac – îmi cresc averi.
Cu tine mă fălesc acuma, însă
Apoi te priveghez ca straja-n cart;
Acum te ţin ca pe-o comoară strânsă
La piept şi-apoi cu alţii te împart;
Mă satur de privirea-ţi câteodată
Şi după ea tânjesc în alte ori;
Durerea sau plăcerea-adevărată
Doar lângă tine pot să o măsor.
Şi astfel zi de zi mi-ajunge-un strop
Din tine, însă lacom mă îndop.

Sonet LXXV de William Shakespeare

So are you to my thoughts as food to life,
Or as sweet-season'd showers are to the ground;
And for the peace of you I hold such strife
As 'twixt a miser and his wealth is found.
Now proud as an enjoyer, and anon
Doubting the filching age will steal his treasure;
Now counting best to be with you alone,
Then better'd that the world may see my pleasure:
Sometime all full with feasting on your sight,
And by and by clean starved for a look;
Possessing or pursuing no delight
Save what is had, or must from you be took.
Thus do I pine and surfeit day by day,
Or gluttoning on all, or all away.

miercuri, 15 octombrie 2008

Sonet XXXVII de William Shakespeare

Cum tatăl decrepit se-mpăunează
Cu faptele vlăstarului mai june,
Şi eu la fel, îngenuchiat de-o piază
Rea-mi-însuşesc avid ce-n tine bun e;
Căci frumuseţe, stirpe, bogăţie
Şi-nţelepciune - toate laolaltă -
‘Ţi-ncoronează formele iar mie
Iubirea – gaj – îmi creşte mai înaltă.
Deşi nu-s şchiop, sărac şi nici dispreţul
Întunecat, substanţa nu-o sfărâmă,
Îi recunosc risipei tale preţul
Şi gloria din fiece fărâmă.
Din tot ce-ţi hărăzesc – sunt fericit –
La mine se întoarce înzecit.


Sonet XXXVII de William Shakespeare

As a decrepit father takes delight
To see his active child do deeds of youth,
So I, made lame by Fortune's dearest spite,
Take all my comfort of thy worth and truth;
For whether beauty, birth, or wealth, or wit,
Or any of these all, or all, or more,
Entitled in thy parts, do crowned sit,
I make my love engrafted to this store:
So then I am not lame, poor, nor despis'd,
Whilst that this shadow doth such substance give
That I in thy abundance am suffic'd,
And by a part of all thy glory live.
Look what is best, that best I wish in thee:
This wish I have; then ten times happy me!

luni, 13 octombrie 2008

Sonet LX de William Shakespeare

Cum valurile muşcă din faleze,
Iar în clepsidră grabnic se aştern
Minutele, schimbări o să urmeze
Altor schimbări într-un convoi etern.
De când te naşti, prin râul de lumină
Înoţi şi eşti încoronat adult
Cu laşităţi sau glorie divină,
Dar timpul ia, decât a dat, mai mult:
Usucă tot ce-atinge, frumuseţii
Pe frunte-i sapă-ncreţituri adânci,
Înşfacă geniul rar şi tinereţii,
Cu coasa lungă,-n gropniţă-i dă brânci.
Ascunsă-n palma timpului perfid e
Uitarea şi prin stih o voi desfide.

Sonet LX de William Shakespeare

Like as the waves make towards the pebbled shore,
So do our minutes hasten to their end;
Each changing place with that which goes before,
In sequent toil all forwards do contend.
Nativity, once in the main of light,
Crawls to maturity, wherewith being crowned,
Crooked eclipses 'gainst his glory fight,
And Time that gave doth now his gift confound.
Time doth transfix the flourish set on youth
And delves the parallels in beauty's brow,
Feeds on the rarities of nature's truth,
And nothing stands but for his scythe to mow:
And yet to times in hope, my verse shall stand
Praising thy worth, despite his cruel hand.

Un ceas...

Un ceas…
Atâta mi-a rămas
Din cel ce-am fost
Şi cel ce n-am să fiu
Nicicând…
Un ceas sălbatic şi pustiu…
Un ceas de veghe într-un port
Ca un chefliu
Fugit de-acasă şi din post
Să vadă nave cum se duc…

Iar la sfârşit – un ultim truc -
Când zorile mă vor găsi,
- Un paznic prost
Sau alti cheflii-,
Voi fi
Desigur mort.

Am spus
Tot ce-am avut de spus;
În jos şi-n sus
E-atât prăpăd,
Dar eu sunt treaz
Şi vreau un ultim ceas
Răgaz
Cu mine însumi cel ce-am fost
Şi cel ce n-am să fiu nicicând
Pe un barcaz.

Dar ce barcaz?...
Căci iată văd
Că a rămas
În dană ultimul barcaz
Arzând.

Barcaz
De fier, de lemn, de foc
Şi fum
Mi-e-atât necaz
Că n-am noroc,
Că am ramas
În port, pustiu
Şi este totusi prea târziu
Ca să mai plec acum.

Un ceas – Mai văd…
Sunt viu…
Un ceas…
Un ceas… iar eu veghez în port,
Pân’ la sfârşit acest prăpăd
Un ceas…
Şi-s mort

miercuri, 8 octombrie 2008

Sonet LXXII de William Shakespeare

La moartea mea prin testament, în lume
Voi răspândi virtuţile-mi de-a pururi,
Dar tu iubite, uită al meu nume,
Căci vei găsi la mine doar cusururi;
De-l vei păstra prin născociri integru
Şi ai s-arăţi, prin laudă, ce soi e,
Vei fi faimos şi adevărul negru
Îl voi îmbrăţişa de bunăvoie;
Dar dragostea limbută, cu mincină
Va-mpodobi omagiul către mine;
Îngroapă-l deci cu trupul împreună
Şi nu-mi trăi alături în ruşine.
De voi plăti pentru ce las în urmă
Şi tu iubirea fără rost ţi-o curmă!

Sonet LXXII de William Shakespeare

O, lest the world should task you to recite
What merit lived in me, that you should love
After my death, dear love, forget me quite,
For you in me can nothing worthy prove;
Unless you would devise some virtuous lie,
To do more for me than mine own desert,
And hang more praise upon deceased I
Than niggard truth would willingly impart:
O, lest your true love may seem false in this,
That you for love speak well of me untrue,
My name be buried where my body is,
And live no more to shame nor me nor you.
For I am shamed by that which I bring forth,
And so should you, to love things nothing worth.

Sonet LXXIII de William Shakespeare

E anotimpu-n care, prin frunzişul
Rărit şi galben - coruri în ruine -,
Înfrigurată-şi caută-ascunzişul
Şi cântă dulce pasărea din mine.
La orizont lumina se destramă,
Căci soarele sărută occidentul;
Se-ntunecă în mine; morţii vamă
Îi datorez: trecutul şi prezentul.
Mai pâlpâie în mine o văpaie
Din anii tinereţii-n pat de zgură,
În aşteptarea morţii; viaţa mea e
Topită-acum de propria-i căldură.
Înţelegând, iubirea-ţi e mai verde;
Iubeşte-o-acum căci mâine o vei pierde.

Sonet LXXIII de William Shakespeare

That time of year thou mayst in me behold
When yellow leaves, or none, or few, do hang
Upon those boughs which shake against the cold,
Bare ruin'd choirs, where late the sweet birds sang.
In me thou seest the twilight of such day
As after sunset fadeth in the west,
Which by and by black night doth take away,
Death's second self, that seals up all in rest.
In me thou see'st the glowing of such fire
That on the ashes of his youth doth lie,
As the death-bed whereon it must expire
Consumed with that which it was nourish'd by.
This thou perceivest, which makes thy love more strong,
To love that well which thou must leave ere long.

Pe Lipscani...

O babă deversa în tomberoane
Maro, uleiul rânced dintr-o tavă;
Ploua cu-amoc şi lacul de otravă
Se infiltra prin tainice cotloane.

Se ascundea prin ganguri o epavă
Sfrijită-a unei vesele cucoane,
Iar poliţiştii tandrii, cu bulane,
O-admonesteau pentru o faptă gravă.

De la etaj îşi scutura covorul,
Răcnind maneaua, un Romeo smead
Iar cei surprinşi la stop sub semaforul

Ghebos, priveau cum albii pureci cad.
Clipeau toti Polifemii, iar poporul
De umbre năvălea încet din Iad.

luni, 6 octombrie 2008

Către Elena II…

Îţi scriu cu bastonu-n nisip din surghiunul
Pe insula arsă în numele tău,
Căci iată războiul se términă rău
Şi zeii de ură mor până la unu’.

Din Troia rămâne un maldăr de pietre
Prin fumul ce urcă-n spirale; în port
Umflat pe sub alge şi Paris e mort,
Iar grecii cu prada se-ntorc pe la vetre;

În spate corăbii cu-octombrie-n vele,
Îşi caută ape mai limpezi la sud;
Doar eu pe faleze uitat mai aud
Chemarea iubirii ascunsă sub piele

Ce faci părăsită de-a pururi de bieţii
Soldaţi care-ţi poartă râvnitul sărut
Pe flamura albă, pe spadă şi scut,
În toamna târzie, la marginea vieţii?

Calvarul sau ruga, de-acuma iertare
Nu-ţi poate aduce, aici sau în cer,
Căci încă pe urme alţi Parişi îţi pier
Şi faci încă jertfe de sânge-n altare.

Nici eu de pe ţărmul cu duhnet de moarte
Nu văd înainte, ‘napoi sau în sus.
În mine icoana iubirii-a apus,
La fel cum în tine sunt tot mai departe.

Dar încă o dată-aş porni ca Ulise,
Chiar dacă-mpotrivă se pun Dumnezei
Şi până la tine, Elena, sunt trei
Imperii ce-aşteaptă cu porţile-nchise.

duminică, 5 octombrie 2008

Sonet LIII de William Shakespeare

Din ce plămadă eşti, de la picioare
Ţi se aştern mulţimi de neguri sumbre?
O umbră poartă-n spate fiecare
Şi te nutreşti, răpindu-le, cu umbre.
Descrie-l pe Adonis - niciodată,
Imaginea-i nu-ţi fi-va pe măsură;
Şi-Elena-n pânză chipul de-şi arată,
Tu-ai fost modelul nou pentru pictură.
Cum primavara, umbrele din rugul
Încins al frumuseţii, se coboară
Şi-n toamnă greutatea ţi-e belşugul,
Pe orice lucru umbra-ţi e usoară.
Ca tine graţioasă nimeni nu-i,
Dar nu eşti credincioasă nimănui.

Sonet LIII de William Shakespeare

What is your substance, whereof are you made,
That millions of strange shadows on you tend?
Since every one hath, every one, one shade,
And you, but one, can every shadow lend.
Describe Adonis, and the counterfeit
Is poorly imitated after you;
On Helen's cheek all art of beauty set,
And you in Grecian tires are painted new:
Speak of the spring and foison of the year;
The one doth shadow of your beauty show,
The other as your bounty doth appear;
And you in every blessed shape we know.
In all external grace you have some part,
But you like none, none you, for constant heart.

miercuri, 1 octombrie 2008

Sonet CII de William Shakespeare

Iubirea mea dospind nu-i mai plăpândă.
Nu m-am răcit chiar dacă buza-ngheaţă.
(Iubirea scade căutând izbândă
În gura mare, ca o precupeaţă.)
Cândva şi mie, dragostea ne'nfrântă
A tinereţii-n mugur, primavara,
Îmi glăsuia, cum filomela cântă
Cu vocea-i tandră, când se lasă seara.
Nici toamna nu-i mai rece sau mai acră,
Decât atunci când ea cânta în noapte,
Dar vechiul cântec de pe ramuri pleacă
Şi cad de-a valma fructele răscoapte.
De-acum iubito-n preajma ta de sunt
Întunecat, de dragoste nu-ţi cânt.

Sonet CII de William Shakespeare

My love is strengthened, though more weak in seeming;
I love not less, though less the show appear;
That love is merchandized, whose rich esteeming,
The owner's tongue doth publish every where.
Our love was new, and then but in the spring,
When I was wont to greet it with my lays;
As Philomel in summer's front doth sing,
And stops his pipe in growth of riper days:
Not that the summer is less pleasant now
Than when her mournful hymns did hush the night,
But that wild music burthens every bough,
And sweets grown common lose their dear delight.
Therefore like her, I sometime hold my tongue:
Because I would not dull you with my song.

Sonet XXXV de William Shakespeare

Nu te jeli că trandafirul are
Colţi lungi şi că-n adânc e lacul smead,
Că norii stau ca umbrele în soare
Şi-omizile pe frunze dulci mai cad.
Greşeala mea - căci toţi greşim- e-aceea
Ca-aprob excese-n irisul opac
Şi mă corup şi eu pierzând aleea,
Că iert mai mult decât greşeşti şi tac.
Cunosc tot jocul tău pe din-afară;
Şi procuror şi victimă,-amândoi
Vom acuza şi vom pleda la bară,
Căci între-amor şi ură e război.
Complice sunt al celui care fură
Stângaci şi-mi dăruie peste măsură.

Sonet XXXV de William Shakespeare

No more be grieved at that which thou hast done:
Roses have thorns, and silver fountains mud;
Clouds and eclipses stain both moon and sun,
And loathsome canker lives in sweetest bud.
All men make faults, and even I in this,
Authorizing thy trespass with compare,
Myself corrupting, salving thy amiss,
Excusing thy sins more than thy sins are;
For to thy sensual fault I bring in sense—
Thy adverse party is thy advocate—
And 'gainst myself a lawful plea commence:
Such civil war is in my love and hate
That I an accessary needs must be
To that sweet thief which sourly robs from me.

Sonet CXXXII de William Shakespeare

Mi-e ochiul tău icoană şi tortura
Dispreţuitei inimi, mângâiere
Îndoliată-şi află-n uitătura
Cu care priveghezi a mea durere.
Nici soarele în Rai, de dimineaţă,
N-alintă Orientului obrazul,
Nici steaua plina Sirius, n-agaţă
Cununile de glorie pe treazul
Apus, cum ochiul tău cernit, cu plânsul,
Pe suferinţa mea, lumină-aparte
Şi oglindindu-şi inima într-însul
Cu milă graţioasă se împarte.
Mărturisesc: însăşi iubirea-i neagră
Şi hâda-atunci când n-o priveşti întreagă.

Sonet CXXXII de William Shakespeare

Thine eyes I love, and they, as pitying me,
Knowing thy heart torments me with disdain,
Have put on black and loving mourners be,
Looking with pretty ruth upon my pain.
And truly not the morning sun of heaven
Better becomes the grey cheeks of the east,
Nor that full star that ushers in the even
Doth half that glory to the sober west,
As those two mourning eyes become thy face:
O, let it then as well beseem thy heart
To mourn for me, since mourning doth thee grace,
And suit thy pity like in every part.

Then will I swear beauty herself is black
And all they foul that thy complexion lack.

Sonet CXLII de William Shakespeare

Iubesc păcatul şi urăsc virtutea
Ce-ngroapă-adânc pornirea vinovată,
Căci judecată după-al meu statut ea
E demnă şi nu merită mustrată
De gura ta – podoabă stacojie -
Cu care sigilezi în mine chinul
Falsului pact de dragoste şi mie
Mă furi în pat că să îţi iei tainul.
Eu te curtez smerit în miezul zilei,
Prin ochii mei îţi dau şi-ţi cer iubire
Legitimă şi nu răsadul milei
Ce-aşteaptă-nmugurind compătimire.
Vei căuta ce astăzi nu alegi
Şi ai să fii exemplul ce-l renegi!

Sonet CXLII de William Shakespeare

Love is my sin and thy dear virtue hate,
Hate of my sin, grounded on sinful loving:
O, but with mine compare thou thine own state,
And thou shalt find it merits not reproving;
Or, if it do, not from those lips of thine,
That have profaned their scarlet ornaments
And seal'd false bonds of love as oft as mine,
Robb'd others' beds' revenues of their rents.
Be it lawful I love thee, as thou lovest those
Whom thine eyes woo as mine importune thee:
Root pity in thy heart, that when it grows
Thy pity may deserve to pitied be.
If thou dost seek to have what thou dost hide,
By self-example mayst thou be denied!

Sonet III de William Shakespeare

Priveşte-ţi chipul răsturnat în unda
Oglinzii reci şi-ascultă cum te chiamă,
Să-l re'noieşti că să-ţi plăteşti dobânda
În lume iar, o neferice mama.
Ce pântec oare, plugului ce-l sapă,
Recunoştinţa n-o să-i mai arate?
Şi cine se ascunde într-o groapă
Cu sine însuşi, de posteritate?
Oglinda mamei eşti; prin tine parcă
Renaşte ea-n în Aprilie fecioară;
Şi-ai vrea prin greamul vârstei să se-ntoarcă,
În ciuda iernii, altă primavară.
De vei trăi spărgându-ţi orice clipă,
Icoana ta în cioburi se disipă.

Sonet III de William Shakespeare

Look in thy glass and tell the face thou viewest
Now is the time that face should form another;
Whose fresh repair if now thou not renewest,
Thou dost beguile the world, unbless some mother.
For where is she so fair whose unear'd womb
Disdains the tillage of thy husbandry?
Or who is he so fond will be the tomb
Of his self-love, to stop posterity?
Thou art thy mother's glass and she in thee
Calls back the lovely April of her prime;
So thou through windows of thine age shalt see,
Despite of wrinkles this thy golden time.
But if thou live, remember'd not to be,
Die single and thine image dies with thee.

Sonet CXXXIV de William Shakespeare

Mărturisesc: e-al tău şi eu de-asemeni
Chezaşa ţie mi-am lăsat voinţa.
Mi-aş renega cuvântul de-ai să semeni
Iertarea-n jur şi-aş re'ntregi fiinţa.
Nici poarta nu-i deschizi, nici el nu pleacă,
Robit avidei arte, el - plăpândul,
'Şi-ar fi aparţinut şi astăzi dacă
N-aş fi semnat cu mâna-i legământul.
Pecetea frumuseţii stă de pază,
Cu semnătura-mi limpede gravată
Şi totuşi el dobânda-ţi datorează
Pentru purtarea mea necugetată.
Plătindu-ţi - l-am pierdut şi-ai să ne pierzi
Şi tu pe noi, chiar dacă te urmez.

Sonet CXXXIV de William Shakespeare

So now I have confessed that he is thine,
And I my self am mortgaged to thy will,
Myself I'll forfeit, so that other mine
Thou wilt restore to be my comfort still:
But thou wilt not, nor he will not be free,
For thou art covetous, and he is kind;
He learned but surety-like to write for me,
Under that bond that him as fast doth bind.
The statute of thy beauty thou wilt take,
Thou usurer, that put'st forth all to use,
And sue a friend came debtor for my sake;
So him I lose through my unkind abuse.
Him have I lost; thou hast both him and me:
He pays the whole, and yet am I not free.