vineri, 26 septembrie 2008

Sonet XLIV de William Shakespeare

Dac-aş turna în seva cărnii gândul
Nu m-ar opri distanţele mârşave,
Ci le-aş sări încrezător, ca vântul,
Să-ţi ancorez în port printre epave.
Nu mi-ar păsa că între noi pământul
S-a aşternut în zile sau secunde;
Neostoitul gând, înconjurându-l,
Te va găsi oriunde te-ai ascunde.
Dar iată, îmi denunţă neputinţa
Acelaşi dor de a-ţi urca Olimpul,
Fi'ndcă din lut şi apa mi-e fiinţa
Şi mă striveşte între spiţe, timpul.

Împovăraţi de humă, în tăcere,
Noi mângâiem cu lacrimi doar durere.

Sonet XLIV de William Shakespeare

f the dull substance of my flesh were thought,
Injurious distance should not stop my way;
For then despite of space I would be brought,
From limits far remote where thou dost stay.
No matter then although my foot did stand
Upon the farthest earth removed from thee;
For nimble thought can jump both sea and land
As soon as think the place where he would be.
But ah! thought kills me that I am not thought,
To leap large lengths of miles when thou art gone,
But that so much of earth and water wrought
I must attend time's leisure with my moan,
Receiving nought by elements so slow
But heavy tears, badges of either's woe.

Niciun comentariu: