Baladă de toamnă

Motto: “Et la nuit seule entendit leurs paroles.”

Colloque sentimental – Paul Verlaine

I

E ceasul şapte. Trec pe bulevard
Cu pasul diafan doi tineri. Ard

Deasupra stele rui şi dedesubt
Se cască spre infern un mal abrupt.

Chiulesc de la vreo oră de seral
Şi-noată către Centru în aval

Să vad-un film sau poate, printr-un parc,
Să-şi tragă-n stele visele c-un arc.

“E viitorul nostru scris pe-o stea?”
El melancolic; ea-l repede: “Ba!”

Gândind frivol că nu-i va fi uşor
Să-i înrobească trupu-n dormitor.

“Ce e iubirea fă-mă să-nţeleg!”
“Nici eu nu ştiu!” şopteşte: “E un bleg!”

El sare-n jurul ei prizând tutun
Iar ea îl urmăreşte pe nebun

Zâmbind.

II

El – june înger; ea un drac
De fată; prin mulţime trec şi tac

Un sfert de oră. El întreabă iar:
“E năzuinţa oare în zadar?”

“De-ai fi ştiut” răspunde ”cum să ceri,
Ai fi primit răspunsul asta ieri!”

Iar tânărul, de parca-ar fi pierdut
Un Waterloo, se tânguie pe scut.

Luminile se culcă. E târziu;
C-o voltă amplă intră-n Cismigiu

Cei doi lunatici. Din copaci se scurg
Flori albe şi miresme în amurg,

Iar pe alei se zbat în chinuri zeci
De umbre ca un stol de lilieci.

III

Alt sfert de oră. Oglindiţi în lac
Doi tineri umăr lângă umăr tac

El umblă-n cer; ea umblă pe pământ
Ca o ispită-amară pentr-un sfânt.

O ultimă-ncercare. Într-un prag
De pod el o întreabă: “Îţi sunt drag?”

“Nu cred,” ea-i spune aspru, ”în nimic,
Dar tu îmi eşti mai mult decât amic!”

Şi-atunci pe boltă se revarsă nori
Înfometaţi şi prin frunzişuri, ciori

Se răzvrătesc. E frig şi e urât...
Căci el n-a prins cuvântul slab “decât”

Şi-n inimă îşi toarnă-amoniac.

IV

Doi tineri trec stingheri pe stăzi şi tac.

Se-ntorc către căminuri amândoi,
Goniţi de întuneric şi de ploi.

La despărţire-ncet, doar un cuvânt:
“Adio”, îşi împart. Pe sub veşmânt

Au îngheţat. “Adio” şi-apoi tac.
El ros de-amor, ea singură-n iatac...

Dar clipa scapă prefăcută-n scrum;
Ea-nchide-n taină uşa; el la drum

Porneşte iar fatidicul cuvânt
Se spulberă ca o pecete-n vânt.

V

E miezul nopţii. Apele în piept
Şi-n frunte, ascunziş de doruri, drept

Ca un satâr uriaş, lovesc fatal,
Iar sângele-i se scurge în canal.

Îi creşte-n pleoapă-o lacrimă şi vag
Răspunsul la-ntrebarea “Îi sunt drag?”,

Când fulgerul întortocheat căzu,
I se aprinde-n tâmple: “Da şi Nu.”

Mai hotărât se-afundă în oraş,
Mânat perfid de-un bici sinucigaş

Şi hoinăreşte ca un spectru blând,
Pe lângă murii decojiţi, cântând.

În urma lui, pe trotuare, cad
În voaluri dese, beznele din Iad.

VI

A doua zi, se scutură în zori
Tot cerul de tristeţe şi de nori.

Ea se trezeşte. Bate în fereastră
Lumina ca o pasăre albastră

Şi se răsfiră prin odaie-n mii
De fire calde. Zumzet de copii

Şi florile cu-arome fel de fel
N-o-ncântă ci întreabă: “Unde-i el?”.

Un zvon din stradă urcă: “Tânăr domn
S-a cufundat aseară într-un somn

De moarte: Boală cruntă, nenoroc
În dragoste sau datorii la joc”.

Visul funebru-n care el murea,
Sub groaznice torturi cu nu şi da,

S-a împlinit. Zadarnic prin cămin
Mai ţipă-acum şi fuge în leşin.

E prea târziu. E toamnă şi e joi.
Nimic nu-l mai aduce înapoi.

VII

Duminică. Amiază. Ca prin vis
Pământu-n cimitir i s-a deschis.

Un preot care mormăie ceva,
Trei cunoscuţi şi într-o parte - ea

Înveşmântată-n negru până-n gât,
Îi ţin pe drumul ultim de urât.

După o slujbă scurtă, un taraf
De păsări cânt-un jalnic epitaf:

“Pentru cuvânt de os, cuvânt de soc,
Pentru cuvânt de fier, cuvânt de foc”

Trec ore ascultându-l şi un ac
O-nţeapă: “Ar fi trebuit să tac?!”