duminică, 22 iunie 2008

Săptămâna…

Bifez cu X pe albul
Hipnozei la nebuni,
În calendar, iubito,
Batjocura de luni
Şi mai apoi, pe roşu,
Când ziua o împarţi
Calicilor, ghinionul
Uitărilor de marţi.

Dup’ alte două’ş’patru
De ore, două cercuri
Concentrice sub ploape
Anunţă trista miercuri
Iar umbra mea căzută
În Iad aduce ploi
Că să-mblânzească setea
Torturilor de joi.

Deja se-anunţă somnul
Şi nu mai suntem tineri
Când ne trezim deodată
În zilele de vineri;
Dar parcă-n jocul straniu
Al sorţii, dinadins,
În sâmbata minciunii
Iubito, ai învins.

Să facem săptămâna
De şase zile-n clinici
Unde tratam iubirea -
De-acum fără duminici;
Ca să-mi încapă dorul
Etern, trândav şi mut
În zilele mâniei,
O iau de la-nceput.

miercuri, 18 iunie 2008

Iarna

Întârzie de-o lună,
la întâlnire iarna
şi îi pândesc zăpada
înghesuit în beci,
acolo unde-n umbră
bolboroseşte vinul
şi Sfântu-mi dă dispensă
la chefuieli pe veci;

o mai astept o lună
până termin butoiul
şi până când iubito
la altul o să pleci,
lăsându-mă drept pradă
copiilor zanatici
cu ochii de mătase
şi picioruţe reci

şi-apoi din resemnarea
întinderilor albe
- o ţintă deturnată
în nefirescul meci
cu bulgări de zăpadă -
voi emigra spre lună
atras de vin şi s
ânge
cu-n stol de lilieci;

voi fi în urma iernii
un Moş Crăciun destoinic
cu nasul de căpsună
şi ţurţurii în teci,
dar am s-o prind odată
şi am s-o strâng în braţe
până-o să plângă viscol
la capăt de poteci.

Toamna

Aş vrea să-mi umble toamna
ca viermii pe sub piele,
să-nlăture cangrena
cu sevele din vii,
când îmi anin privirea
de vestede amurguri;
să ametesc de zborul
cocorilor târzii;

să-mi potrivesc avântul
cu darabana ploii
din învocarea verii
la ultimul apel,
dar când deschid fereastra
să mă sărute frigul
şi să îmi dăruiască
un guturai rebel;

să trec culcându-mi visul
în pat de frunze moarte,
cu aripile umezi,
pe-acelaşi vechi făgaş;
să-mi ispăsesc osânda;
să-mi regăsesc pumnalul
şi să întreb de tine
precum un ucigaş;

şi-aş vrea, dacă se poate,
torturile tristeţii
să înconvoaie ziua
sub voalul alburiu;
să îmi întreb cu grijă
furtuna insomniei,
când toamna mă curtează,
dacă sunt mort sau viu.

Vara

O vară ucigaşă
împlântă fără milă,
la nouăzeci de grade,
în trupul meu de var,
un soare fără luciu
şi pe cearceaf, din rană,
ca să se-adune bronzul,
mă-nvârt precum un zar.

Trec orele mai limpezi
şi la apus le număr
cu scoici, căci fără tine
mă plictisesc perfect,
chiar dacă sap nisipul
ca să găsesc comoara
şi urmăresc în zare
orice catarg erect.

Doar câteodată-n spuza
neadormită-a nopţii,
la pas cu mine însumi,
în taină mă amuz
când văd împerecherea
la peşti şi cum sărută,
păzind stabilopozii,
meduza un meduz;

şi-atunci de-atâta sare,
de-atâta fum şi umbre
îmi pun fără crâcnire
un diagnostic sec:
e vară; sunt tentaţii;
sunt istovit de muncă
şi fără doar şi poate

sunt singur şi zevzec.

Primăvara

Se-anunţă primăvara
cu-n buzdugan de patimi
ş
i raţii de căldură
în tocul de la uşi,
iar eu, ca niciodată,
de frica avalanşei,
adulmec pe la colţuri
cu palmele căuş;

Mă văd ca-ntr-o oglindă,
cu venele deschise,
foşnind de încordare,
tristeţe şi de zel
şi-mi tatuez cu grijă,
în carne, la răscruce
de dragoste şi viaţă
nescrisă-un ghiocel.

Se-ntorc din nord, în stoluri,
pe treptele de spumă
mari păsări care-l poartă
ca pe-o solie-n clonţ,
dar tu priveşti, rămasă
sub lespede, în iarnă,
cu ochi-adânci şi umezi
ca urmele de glonţ

şi hotărăşti deodată,
cu glasul tău mai aspru
ca fulgerul ce urcă
mânia în Olimp,
că zborurile-s frânte,
miresmele - minciună
şi nu e primăvara
în mine - anotimp.

joi, 12 iunie 2008

E secetă mare

E secetă mare de-acum în orbite;
Ne-aşteaptă o foame de foc şi cuvânt,
Dar tu, fără noimă, minciuni aurite,
Mai crezi şi mă urci într-o ramă de sfânt.

Schelălăie umbra sub talpă căci mi te
Asezi fără voie pe noul veşmânt,
Arunci ca o bardă porecla “iubite”
Şi fluieri doar arii din Carmen în gând;

Iar eu, jumătate, aştept să m-achite
De vina subtilă că totuşi mai sunt
În viaţă. N-ai grijă, de-atâtea cuţite
Prin coaste, îmi caut un loc sub pământ.

Mai ai încă-un secol de linişti. Promite
C-arunci scrumul clipei de dragoste-n vânt.

luni, 9 iunie 2008

Ninsoarea de adio


de Adrian Păunescu



Beatrice Cristea - Ninsoarea de adio


Vanghele Gogu - Ninsoarea de adio
Aseară cînd ne despărţeam, aseară,
Tot mai era un pic de primăvară,
Şi-acum aruncă ochii pe fereastră,
A viscolit pe despărţirea noastră.

Distanţa s-a-nmulţit cu alb de moarte
Departe s-a făcut foarte departe,
Şi ninge între noi ninsoare mare
Ninsoare de sfîrşit de calendare.

Şi ochii nu mai au ce să mai vadă
Doar urme de jivine prin zăpadă,
De ocnă-i viscolul ce-mi arde rana
Şi-ascult de sub zăpezi Siciliana.

Şi vor veni dezastre de tot felul
Precum anunţă trist violoncelul,
Şi harpa şi pianul mă omoară,
Reverberîndu-mi fulgii de afară.

Mai latră undeva de frig un cîine,
Dar tu ce faci în ziua fără mîine,
De fapt de ce te-ntreb cînd eu din mine
Mi-am interzis să ştiu de-i rău sau bine.

Şi a venit ninsoarea alb-albastru
Să parafeze totul cu dezastru,
Să iasă lupi, agenţii foamei sure,
Din fiecare pîlcuri de pădure.

Să vină, prin oraşe, mari dihănii
Şi caii aburind să tragă sănii,
Şi poşta în aceste vremuri stranii
Să-ntîrzie cu lunile şi anii.

Să vezi şi tu ce strigăt tragic este:
„Să nu-mi mai dai de tine nici o veste",
Deocamdată ninge praf de rază
Şi drumurile noastre se blochează.

Nici nu mai ştiu de-i noapte sau e ziuă,
E doar ninsoarea noastră de adio.

vineri, 6 iunie 2008

(CCLIV)

Degeaba pui zăgazuri de silă şi de sânge,
În nopţile de iarnă, la geamuri şi la uşi;
Sigiliul resemnării tăcute îl voi frânge
Cu un sărut şi-n tine eu am să-mi fac culcuş.
Din camerele goale am să alung fantoma
De fum şi mucegaiul întins de nenoroc
Prin umede unghere; voi răspândi aroma
Iubirilor şi-n ziduri voi face seara foc.
Îngăduie-mi sederea: atingerea uşoară
Pe coapse te va şterge de urmele de praf
Iar visele dulcege, ascunse în cămară
De ani, cu cerbicie, le voi feri de jaf.
Iubirea e firavă şi vieţile sunt scurte;
Voi locui în casă cât îţi voi face curte.

(CCLIII)

Doar zorile mă spală de visele în care
Stau răstignit pe ţărmuri precum un pescăruş
Cu aripile scurte, rigide şi murdare,
Ce-ascunde în retină fatidicul urcuş;
Mă-ncearcă vechiul zbucium când norii se adună
La orizont şi-adulmec în umedul văzduh
Nefericite linişti şi dorul de furtună:
Iubirea ta e carne, iubirea mea e duh..
Mi te aşezi pe geană, mă primeneşti cu buza
Şi-mi laşi pe piept povara seraficului braţ,
Dar eu aduc rupturii de voluptate scuza
Dintâi că libertatea e-un mult mai aprig laţ
Şi doar pentru pigmeii crescuţi într-o cavernă,
Iubirea e rotundă, calină şi eternă.

(CCLII)

Sonetele iubirii, în spirit nu pe apă,
Le scriu de la o vreme, din ce în ce mai des;
Prind rădăcini aiurea şi numai ţie-ţi scapă
Prin ciutura simţirii fluidul înţeles;
Nu le citi cu milă, în salturi migăloase
Pe rima-mperecheată şi nu găsi pretext
Perfid, ca plictisită, în turnul de mătase,
Să eludezi mesajul acestui ultim text.
Atât cât tu pe mine m-ai iscodit vreodată,
Prin şubreda lentilă a mediului burghez,
Am să rămân la urmă, ascuns precum o pată
În umbra lui: bătrânul, pleşuv, bogat şi-obez
Şi am să râd când mierea iubirii-şi lasă stupul
Şi primenit de suflet se înconvoaie trupul.

(CCLI)

Speranţa întinată de capricioasa-ţi glumă
E ca o flintă-armată cu un fitil prea scurt,
(Căci dansul înrobirii sub trenă printr-o sumă
De viclenii gingaşe nu-i milă ci e furt),
Iar eu – captiv în gheaţă, în labirint şi-n dramă –
Îţi voi ochi balansul la chinchetul dintâi
Al undelor de zâmbet; mă voi aprinde – flamă
Şi-ţi voi depune plumbul plecării în călcâi.
Va înflori în rană vestindu-mi biruinţa
Cu trâmbiţe, regretul; vei sta să îl asculţi
Şi prea târziu, sfârşită, îmi vei puncta fiinţa
Sub linie, cu roşu, pe lista celor mulţi.
Fereşte! Bumerangul, lovind vânat de soi,
Se-ntoarce cu osânda iubirii înapoi.

(CCL)

Sunt ucenicul care tânjeşte să-nţeleagă
Cum pe mătasea undei, piciorul de sidef,
C-o piruetă lasă, pentru o viaţă-ntreagă
Întortocheata formă a literei alef;
Cum ţese-mbrăţişarea de mosc şi de otravă,
Un braţ mijit din spuma tanaticului vis;
Cum sânul îşi revarsă în Iad un râu de lavă
Şi ochiul – avalanşa tăcerii-n Paradis;
Şi cum prin erezia alcovului, sărutul,
În pragurile cărnii, devine tot mai cast,
Freneticele soapte – corvoadă iar avutul
De-nţelepciune parcă obositor balast.
Legat sub drugi de aur, mirifică fiinţă,
Rămân mereu aproape, în chin şi-n neştiinţă!

(CCXLIX)

Alerg ca vinovaţii pe căile iertării,
Cu inima flămândă şi aripi moi - zălog
Destinului, căci faguri din clopotul chemării
Mi-au ispitit durerea afară din bârlog;
Alerg pe catalige să ţin cu tine pasul,
Să văd mai sus de turlă pustiul, să ascult
Fervent prin labirinturi dedalice, taifasul
Atomilor şi-n pâlnii să te rostesc mai mult;
Alerg de parcă-n urmă dezastre se întâmplă,
De parcă se închină balanţa înspre nu
Şi-ndepărtând corsetul ursitei de pe tâmplă
Îti înţeleg trofeul cum înţelegi şi tu
Că dincolo de moarte, prăpăstii şi blesteme,
Iubirea ne aşteaptă în punctele extreme.

(CCXLVIII)

Poporul meu de gânduri te caută-n migraţii
Prin ape despletite de gestul tău divin
Şi prin deşerturi fără direcţie sau raţii,
Căci ai lăsat ‘năuntru o lume mai puţin,
Iar fără tine, ochii se-acoperă de brumă,
De broaşte şi lăcuste, slujind un zeu păgân,
Mă sting lingav, de foame de-mbrăţişări şi ciumă
Şi nu-mi mai creşte ruga în care te îngân;
Întoarce-te pe tronul ce încă te aşteaptă
Să-mi scrijeleşti cu-n fulger în carnea de aed
Suave înţelesuri, iar eu, iubit, în soaptă,
Să-mi gem tămăduirea de îndoială: „Cred!”.
Când n-oi mai fi, iubito, să reciteşti atent
Scripturile iubirii din vechiul testament!

(CCXLVII)

Nu-mi priponi în lanţuri, de stalagmite, visul,
Chiar dacă-aici chemarea se-ntoarce şi e cald,
Chiar dacă pot cunoaşte cu flacăra abisul
Şi pot smerit în taina comorii să mă scald;
Căci sunt plămada slabă a orelor albastre,
Ce îşi împinge toate speranţele pe front,
Ce vrea să-noate-n lacul înmugurit cu astre
Şi-n ochiul altei zile clipind la orizont;
Şi numai câteodată pribeagul os trădează,
Îmbrăţişând blestemul măselelor de fier
Şi se ascunde-n locul în care nici o rază
Nu a pătruns, iar cordul se-anină de eter.
Mă-mpart în două, jertfă, sub fulgerul amar:
O jumatate humă şi-o jumătate har.

marți, 3 iunie 2008

(CCXLVI)

S-a prăbuşit iubirea şi-n zbor flămând ereţii
Uitării, din ruine, cu cioc de fier te zmulg;
În piept se lasă toamna şi-ameninţarea vieţii
Şi-a morţii mi se pare uşoară ca un fulg.
Cât te-am ţinut pe geană, precum Atlas o lume,
Am stăpânit regate d-eben şi diamant,
Am primenit văzduhul şi-am alungat cutume
Şi şerpii clevetirii, cu suflul, în neant;

Dar azi ne-am frânt de parcă mi-a obosit aripa,
De parcă eşti ascunsă pe fundul unui lac
Iar eu îi tulbur unda şi mă găseşte clipa
Mai liniştit, mai vesel, dar singur şi sărac.
Ca să păstrezi sămânţa iubirii pe ogorul

Din suflet, muşcă mărul dar nu zvârli cotorul