miercuri, 7 mai 2008

Moartea lui Ulm

Muribunzii nu se gândesc la nimic importat, la nimic măreţ. Nu li se relevă nici un adevăr esenţial şi nu-şi cartografiază toată viaţa într-o expediţie fulgerătoare prin memorie. Mai ales când moartea se lasă aşteptată, întârzie pe culoare, promite şi nu se ţine de promisiuni… Pierdut în aşternuturi, înjumătăţit de boală şi de bătrâneţe, Ulm simţise de câteva ori adierea rece a morţii. Frisonul pornea din piept spre extremităţi, iar el nu reuşea decât să se roage să nu-l prindă cu vezica plină. “Am vezica slabă. Dacă mă scap?” Apoi încercase, într-un efort conştient, să recupereze imagini din trecut pe care să le ia cu el. Nimic. Lucrase douăzeci de ani într-un magazin de sticlărie iar acum avea aceeaşi senzaţie ca atunci când trebuia să facă inventarul. O oarecare deznădejde amestecată cu tristeţe în faţa mărfii rânduite pe raft. Amintirile ca şi obiectele de sticlă trebuie manevrate cu grijă. La ce ar fi putut să se gândească? Oricât încercase nu reuşise să adune decât crâmpeie de dinainte de război: copilăria la umbra mestecenilor prăfuiţi ce străjuiau drumul, fuga de acasă, din Roşiori, într-un tren ce transporta grâne, bătaia primită de la ţiganii care jefuiau în toiul nopţii gara, lucrul la băcănie… Războiul era însă o mare pată neagră. Nici o imagine. Poate doar zgomotul sirenelor şi mirosul de transpiraţie amestecat cu zgură, în adăposturi. Şi Ana. Doar numele: Ana. Şi apoi revenea la vechea spaimă: vezica. Are vezica încă plină. Dacă o să se scape?! Spaima asta îl făcea să strige după infirmieră – o fată tânără, micuţă şi blondă, încurcată cu doctorul care îl supraveghea. Îi văzuse sărutându-se. Şi ce dacă?! Ea radia de fericire când venea cu plosca, când îi administra hapurile, când îi lua tensiunea sau când, pur si simplu el o chema gândindu-se că o să moară cu vezica plină. O parte din fericire o absorbea şi el. Poate şi de asta o striga: să ia ceva din prezent cu el; trecutul nu putea fi recuperat; nu mai însemna nimic şi oricum nu avea nici un rost. Din fericire de fiecare dată se înşelase sau mai degrabă moartea îl înşelase. Când îi povestea Irinei – infirmierei – ceea ce simţise, uneori minţind de ruşinea de a nu părea un copil prostuţ: “Parcă mă cufundam într-un hău!”, ea râdea. Râsul ei îi făcea bine. Mai bine decât hapurile alea nenorocite. Ajunsese să le urască. Până la urmă ele erau cele care stăteau între el şi moarte. Ele o alungau în fiecare zi. Se gândise chiar să le ascundă şi să le arunce dar nu o făcuse pentru că ar fi supărat-o pe Irina. Moartea tot o să vină până la urmă. Învăţase să aibă răbdare… Iar când moartea a venit într-adevăr el tot nu a reuşit să găsească nimic în sertarele memoriei. Era o dimineaţă uleioasă de mai. Auzea de la etaj lumea grăbindu-se către serviciu şi maşinile ambalând motorul, nervoase de atâta aşteptare la semafor. Avea patul lângă geam, privilegiu obţinut în urma lungilor luni de spitalizare şi mai ales datorită Irinei. Ea intervenise pe lângă doctor să-l mute de la demisol. Nu vroia să moară deja pe jumătate îngropat. De parcă ar fi avut vreo importanţă!? A simţit întâi un junghi sub claviculă ca şi cum un piron i-ar fi străpuns umărul. S-a răsucit în aşternut. Durerea s-a înteţit. Era surprins: nu aşa îşi închipuise moartea. Nu. Ar fi trebuit să sufle asupra lui ca asupra unei lumânări iar el să se stingă uşor. Ar fi trebuit să aibă şi răgazul să facă o incursiune în memorie. Pironul însă îl ţintuia de pat şi durerea se difuza spre inimă. Zadarnic voise să se ridice pe coate măcar. Întotdeauna poziţia orizontală îl indispunea. Doar in ultima vreme se împăcase cu ideea că o să privească tavanul înainte de a muri. Jos în stradă viaţa pulsa în ritmul ei. O auzea prin ferestrele deschise. El nu mai aparţinea acestei lumi. Lumea lui murise cu mult înainte: decorul vieţii fusese sfâşiat, recuzita se stricase şi toţi figuranţii fuseseră demult îngropaţi. Avu timp să vadă un fluture prins între cele două rânduri de ferestre. Un fluture mare, albastru, cu aripile zimţate, înnebunit de lumină. ‘Şi-a zis: “Fluture bleg. O să mori acolo strivit. Salvează-te zburând în sus”. Deşi durerea devenise de nesuportat nu a chemat-o pe Irina. Săraca de ea era amărâtă. Doctorul o părăsise. Nu-i făcuse confidenţe dar el a ştiut pentru că ochii ei deveniseră tulburi. Ştia când o femeie suferă din iubire. Şi el iubise. O iubise pe Ana. Ana – doar un nume. Nu avea nici un rost să o mai supere şi el. Şi acesta a fost ultimul lui gând: “Poate ar trebui să o chem totuşi să salveze fluturele!” Dar fluturele se salvă singur iar el muri împăcat…

Niciun comentariu: