Către Elena…

Nici ziduri, nici umbre, doar goluri în cale…
Mă târâi spre tine prin ploaia de vise;
Tu ţine fereastra şi uşa închise
Căci Paris de foame şi frig dă târcoale.

Sunt semne în jertfe c-o parte din lume
Desprinsă din mine, sub talpă îmi moare,
Că ape şi lacrimi se-ntorc la izvoare
Şi nu-ţi voi mai spune cuminte, pe nume.

Mă plec de-oboseală fatidicei karme.
Eşti tot mai departe şi focul se frânge,
Dar poate c-odată, la zvonul de sânge,
Voi pune în toamnă iar mâna pe arme;

Voi merge sub Troia – furnică sub munte –,
Să cad mai aproape de inima-ţi printre
Străinii din trenă, cu arşita-n vintre,
Pironul sub coaste şi pumnul în frunte.

Prin zangăt de fiare, vei prinde ecoul
Chemării cu trupul în formă de cruce,
Vei plânge în perne iar eu mă voi duce
Pe insula care-şi aşteaptă eroul

Şi poate, o clipă, pe cel care cântă
Mânia şi dorul, vegheat de o zeie
Usor îl vei prinde de mână, femeie
Cu nume de stâncă, de curvă şi sfântă.

Nici ziduri, nici umbre, doar goluri în cale…
Ajung astă seara târziu şi mi-e teamă
C-adormi înainte, că uiţi cum mă cheamă
Şi Paris de foame şi frig dă târcoale.