Mă târâi spre tine prin ploaia de vise;
Tu ţine fereastra şi
Căci Paris de foame şi frig dă târcoale.
Sunt semne în jertfe c-o parte din lume
Desprinsă din mine, sub talpă îmi moare,
Că ape şi lacrimi se-ntorc la izvoare
Şi nu-ţi voi mai spune cuminte, pe nume.
Eşti tot mai departe şi focul se frânge,
Dar poate c-odată, la zvonul de sânge,
Voi pune în toamnă iar mâna pe arme;
Să cad mai aproape de inima-ţi printre
Străinii din trenă, cu arşita-n vintre,
Pironul sub coaste şi pumnul în frunte.
Chemării cu trupul în formă de cruce,
Vei plânge în perne iar eu mă voi duce
Pe insula care-şi aşteaptă eroul
Şi poate, o clipă, pe cel care cântă
Mânia şi dorul, vegheat de o zeie
Usor îl vei prinde de mână, femeie
Cu nume de stâncă, de curvă şi sfântă.
Ajung astă seara târziu şi mi-e teamă
C-adormi înainte, că uiţi cum mă cheamă
Şi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu