Mă târâi spre tine prin ploaia de vise;
Tu ţine fereastra şi
Căci Paris de foame şi frig dă târcoale.
Sunt semne în jertfe c-o parte din lume
Desprinsă din mine, sub talpă îmi moare,
Că ape şi lacrimi se-ntorc la izvoare
Şi nu-ţi voi mai spune cuminte, pe nume.
Eşti tot mai departe şi focul se frânge,
Dar poate c-odată, la zvonul de sânge,
Voi pune în toamnă iar mâna pe arme;
Să cad mai aproape de inima-ţi printre
Străinii din trenă, cu arşita-n vintre,
Pironul sub coaste şi pumnul în frunte.
Chemării cu trupul în formă de cruce,
Vei plânge în perne iar eu mă voi duce
Pe insula care-şi aşteaptă eroul
Şi poate, o clipă, pe cel care cântă
Mânia şi dorul, vegheat de o zeie
Usor îl vei prinde de mână, femeie
Cu nume de stâncă, de curvă şi sfântă.
Ajung astă seara târziu şi mi-e teamă
C-adormi înainte, că uiţi cum mă cheamă
Şi
Un comentariu:
Un simtzamant nativ al exprimarii , impinit de inteligenta si curaj, inspiratzie si har, ce te-a calauzit. Iata Elena cea mai senina, imbraca de la bun inceput proportziile unui mit, o conjunctura fericita a destinului face ca, exemplul destul de rar in istoria artei, omul si creatorul sa se realizeze total, armonios, dezvaluind un fel de morala, ingenuitate, toate treptele combustiei unei vieti.
Cu simtul recunostintei fata de Cristian Vasiliu!
Trimiteți un comentariu