Şi-aud cum cresc în iureş fantasme din tăceri;
Curând voi trece-n rândul acelor ce-ţi iubiră
Misterul şi candoarea încrâncenată, ieri,
Că-n ochii tăi-mătănii, smerenia e larmă
Ce tulbură amvonul în care eu mă rog,
În tine nu sclipeşte frumosul ci o armă
Iar imnu-nchis în tâmple nu-i aur ci e drog,
Dar n-am să-ţi dau obolul, sporindu-mi chinul – hrană
Pentru un suflet lânced, tiranic şi bolnav,
N-am să te las să umbli cu degetul în rană
Şi n-am să-ţi duc iar trena din umbra ca un sclav,
Aplaudând frenetic voi sfâşia cortina
Şi-n negura din tine voi arunca lumina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu