joi, 22 mai 2008

Balada lui Serghei Esenin

Motto:
“В этой жизни умирать не ново,
Но и жить, конечно, не новей.
Nu-i nou să mori în astă lume
Şi nici în ea să vieţuieşti.”
Serghei Esenin


I

_Asculta-mă iubito, nu te mint; era o seară rece, de absint. Mă întorceam la tine ca din arc săgeată, prin gubernie şi-n parc nu ştiu ce s-a-ntâmplat şi nu ştiu cum, într-un târziu, m-am rătăcit de drum.
Treceam pe iaz şi luna mai lucea-n adâncurile sumbre de catran. Tăcere-n jur şi doar departe, hăt, o lebădă cu aripi de omăt zbura pieptiş iar salcia încet se unduia a jale şi-a regret. La ţărm pândeau copacii goi şi grei lovindu-se cu crengile-ntre ei şi ascultam năvalnicul cuvânt al toamnei biciuind pe sub veşmânt.
Am stat o oră veşted şi vrăjit cu ochii pironiţi spre asfinţit, dar focurile – licurici prin văi mi-au amintit deodat’ de ochii tăi.
_Te cred Serioja dar de ce miroşi a votcă din joben până-n galoşi?

II

_Ascultă-mă iubito, nu te mint; era o noapte rece, de absint.
Am mers pe lângă murii străvezii, ademenit la orele târzii, ca un moroi viclean sau ca un fur, de dragoste, de viaţa şi azur, pe urmele de piatră şi de fum ce se-mleteau într-un covor, pe drum, iar paşii mei de vifor spre apus, la crâşma spânzurată-n deal m-au dus.
Tăcere-n jur şi doar spre cer, sfârşit, urla un lup cu blana de-antracit; treceam tiptil prin holdele de cruci, iar vulpile-o zbugheau printre uluci. Ca lacrima luminile prin geam curgeau printre nămeţi, iar eu cântam de viaţă, de păduri şi zurgălăi, dar mai ales cântam de ochii tăi.
Cu sufletul pierdut departe, hăt, prin dalbe ţinereţi, să mă îmbăt, m-am dus la crâşmă unde-am petrecut, până-am ajuns de purpură şi lut. Am stat o oră vesel şi viteaz, jumate ameţit, jumate treaz, dar corbul croncănind a moarte, rău, mi-a amintit deodat’ de părul tău.
_Te cred Serioja dar de ce măsori podeaua cu privirile, în zori?

III

_Ascultă-mă iubito, nu te mint !; era o dimineaţă de absint.
M-am răsucit şi m-am întors din drum, la zvonul mătăsosului parfum. M-a-ntâmpinat mireasa în zăvoi, cu trup subţire mângâiat de ploi, cu buze moi de smirnă şi cu stropi, zvântaţi duios de vântul printre plopi, curgând atât de limpezi pe obraz. Credeam că-s mort; credeam că nu sunt treaz, că s-a întors aceea ce-o aştept, că dorul tainic pripăşit în piept, stârnit de vodca aspră şi de vin a răbufnit şi nu pot să-l alin, de parcă plumbul dragostei, încet, s-adăpostea sub coaste-n creuzet.
Am implorat, în pragul zilei mut, o oră-ntregă ultimul sărut, încolăcit sub coajă şi duium de gânduri lungi s-au prefăcut în scrum. Dar ea s-a stins şi vaietul din hău mi-a amintit deodat’ de glasul tău.
Şi iată că mă-ntorc la tine-ncet, spăşit – tu poezie, eu poet. Mă iartă ! Simt vecii şi-un orizont de sânge alb mi-a înflorit pe mont.
_Te iert Serioja dar – să nu mă minţi – de ce te urci pe sfoară către sfinţi ?

Niciun comentariu: