sâmbătă, 31 mai 2008

(CCXLV)

Pe dinăuntru mana speranţei se prefiră
Şi-aud cum cresc în iureş fantasme din tăceri;
Curând voi trece-n rândul acelor ce-ţi iubiră
Misterul şi candoarea încrâncenată, ieri,

Că-n ochii tăi-mătănii, smerenia e larmă
Ce tulbură amvonul în care eu mă rog,

Î
n tine nu sclipeşte frumosul ci o armă
Iar imnu-nchis în t
âmple nu-i aur ci e drog,
Dar n-am să-ţi dau obolul, sporindu-mi chinul – hrană
Pentru un suflet lânced, tiranic şi bolnav,
N-am să te las să umbli cu degetul în rană
Şi n-am să-ţi duc iar trena din umbra ca un sclav,
Aplaudând frenetic voi sfâşia cortina
Şi-n negura din tine voi arunca lumina.




joi, 22 mai 2008

Balada lui Serghei Esenin

Motto:
“В этой жизни умирать не ново,
Но и жить, конечно, не новей.
Nu-i nou să mori în astă lume
Şi nici în ea să vieţuieşti.”
Serghei Esenin


I

_Asculta-mă iubito, nu te mint; era o seară rece, de absint. Mă întorceam la tine ca din arc săgeată, prin gubernie şi-n parc nu ştiu ce s-a-ntâmplat şi nu ştiu cum, într-un târziu, m-am rătăcit de drum.
Treceam pe iaz şi luna mai lucea-n adâncurile sumbre de catran. Tăcere-n jur şi doar departe, hăt, o lebădă cu aripi de omăt zbura pieptiş iar salcia încet se unduia a jale şi-a regret. La ţărm pândeau copacii goi şi grei lovindu-se cu crengile-ntre ei şi ascultam năvalnicul cuvânt al toamnei biciuind pe sub veşmânt.
Am stat o oră veşted şi vrăjit cu ochii pironiţi spre asfinţit, dar focurile – licurici prin văi mi-au amintit deodat’ de ochii tăi.
_Te cred Serioja dar de ce miroşi a votcă din joben până-n galoşi?

II

_Ascultă-mă iubito, nu te mint; era o noapte rece, de absint.
Am mers pe lângă murii străvezii, ademenit la orele târzii, ca un moroi viclean sau ca un fur, de dragoste, de viaţa şi azur, pe urmele de piatră şi de fum ce se-mleteau într-un covor, pe drum, iar paşii mei de vifor spre apus, la crâşma spânzurată-n deal m-au dus.
Tăcere-n jur şi doar spre cer, sfârşit, urla un lup cu blana de-antracit; treceam tiptil prin holdele de cruci, iar vulpile-o zbugheau printre uluci. Ca lacrima luminile prin geam curgeau printre nămeţi, iar eu cântam de viaţă, de păduri şi zurgălăi, dar mai ales cântam de ochii tăi.
Cu sufletul pierdut departe, hăt, prin dalbe ţinereţi, să mă îmbăt, m-am dus la crâşmă unde-am petrecut, până-am ajuns de purpură şi lut. Am stat o oră vesel şi viteaz, jumate ameţit, jumate treaz, dar corbul croncănind a moarte, rău, mi-a amintit deodat’ de părul tău.
_Te cred Serioja dar de ce măsori podeaua cu privirile, în zori?

III

_Ascultă-mă iubito, nu te mint !; era o dimineaţă de absint.
M-am răsucit şi m-am întors din drum, la zvonul mătăsosului parfum. M-a-ntâmpinat mireasa în zăvoi, cu trup subţire mângâiat de ploi, cu buze moi de smirnă şi cu stropi, zvântaţi duios de vântul printre plopi, curgând atât de limpezi pe obraz. Credeam că-s mort; credeam că nu sunt treaz, că s-a întors aceea ce-o aştept, că dorul tainic pripăşit în piept, stârnit de vodca aspră şi de vin a răbufnit şi nu pot să-l alin, de parcă plumbul dragostei, încet, s-adăpostea sub coaste-n creuzet.
Am implorat, în pragul zilei mut, o oră-ntregă ultimul sărut, încolăcit sub coajă şi duium de gânduri lungi s-au prefăcut în scrum. Dar ea s-a stins şi vaietul din hău mi-a amintit deodat’ de glasul tău.
Şi iată că mă-ntorc la tine-ncet, spăşit – tu poezie, eu poet. Mă iartă ! Simt vecii şi-un orizont de sânge alb mi-a înflorit pe mont.
_Te iert Serioja dar – să nu mă minţi – de ce te urci pe sfoară către sfinţi ?

miercuri, 21 mai 2008

Către Elena…

Nici ziduri, nici umbre, doar goluri în cale…
Mă târâi spre tine prin ploaia de vise;

Tu ţine fereastra şi uşa închise

Căci Paris de foame şi frig dă târcoale.


Sunt semne în jertfe c-o parte din lume

Desprinsă din mine, sub talpă îmi moare,

Că ape şi lacrimi se-ntorc la izvoare

Şi nu-ţi voi mai spune cuminte, pe nume.

Mă plec de-oboseală fatidicei karme.
Eşti tot mai departe şi focul se frânge,
Dar poate c-odată, la zvonul de sânge,
Voi pune în toamnă iar mâna pe arme;

Voi merge sub Troia – furnică sub munte –,
Să cad mai aproape de inima-ţi printre
Străinii din trenă, cu arşita-n vintre,
Pironul sub coaste şi pumnul în frunte.

Prin zangăt de fiare, vei prinde ecoul
Chemării cu trupul în formă de cruce,
Vei plânge în perne iar eu mă voi duce
Pe insula care-şi aşteaptă eroul

Şi poate, o clipă, pe cel care cântă
Mânia şi dorul, vegheat de o zeie
Usor îl vei prinde de mână, femeie
Cu nume de stâncă, de curvă şi sfântă.

Nici ziduri, nici umbre, doar goluri în cale…
Ajung astă seara târziu şi mi-e teamă
C-adormi înainte, că uiţi cum mă cheamă
Şi Paris de foame şi frig dă târcoale.

miercuri, 7 mai 2008

Moartea lui Ulm

Muribunzii nu se gândesc la nimic importat, la nimic măreţ. Nu li se relevă nici un adevăr esenţial şi nu-şi cartografiază toată viaţa într-o expediţie fulgerătoare prin memorie. Mai ales când moartea se lasă aşteptată, întârzie pe culoare, promite şi nu se ţine de promisiuni… Pierdut în aşternuturi, înjumătăţit de boală şi de bătrâneţe, Ulm simţise de câteva ori adierea rece a morţii. Frisonul pornea din piept spre extremităţi, iar el nu reuşea decât să se roage să nu-l prindă cu vezica plină. “Am vezica slabă. Dacă mă scap?” Apoi încercase, într-un efort conştient, să recupereze imagini din trecut pe care să le ia cu el. Nimic. Lucrase douăzeci de ani într-un magazin de sticlărie iar acum avea aceeaşi senzaţie ca atunci când trebuia să facă inventarul. O oarecare deznădejde amestecată cu tristeţe în faţa mărfii rânduite pe raft. Amintirile ca şi obiectele de sticlă trebuie manevrate cu grijă. La ce ar fi putut să se gândească? Oricât încercase nu reuşise să adune decât crâmpeie de dinainte de război: copilăria la umbra mestecenilor prăfuiţi ce străjuiau drumul, fuga de acasă, din Roşiori, într-un tren ce transporta grâne, bătaia primită de la ţiganii care jefuiau în toiul nopţii gara, lucrul la băcănie… Războiul era însă o mare pată neagră. Nici o imagine. Poate doar zgomotul sirenelor şi mirosul de transpiraţie amestecat cu zgură, în adăposturi. Şi Ana. Doar numele: Ana. Şi apoi revenea la vechea spaimă: vezica. Are vezica încă plină. Dacă o să se scape?! Spaima asta îl făcea să strige după infirmieră – o fată tânără, micuţă şi blondă, încurcată cu doctorul care îl supraveghea. Îi văzuse sărutându-se. Şi ce dacă?! Ea radia de fericire când venea cu plosca, când îi administra hapurile, când îi lua tensiunea sau când, pur si simplu el o chema gândindu-se că o să moară cu vezica plină. O parte din fericire o absorbea şi el. Poate şi de asta o striga: să ia ceva din prezent cu el; trecutul nu putea fi recuperat; nu mai însemna nimic şi oricum nu avea nici un rost. Din fericire de fiecare dată se înşelase sau mai degrabă moartea îl înşelase. Când îi povestea Irinei – infirmierei – ceea ce simţise, uneori minţind de ruşinea de a nu părea un copil prostuţ: “Parcă mă cufundam într-un hău!”, ea râdea. Râsul ei îi făcea bine. Mai bine decât hapurile alea nenorocite. Ajunsese să le urască. Până la urmă ele erau cele care stăteau între el şi moarte. Ele o alungau în fiecare zi. Se gândise chiar să le ascundă şi să le arunce dar nu o făcuse pentru că ar fi supărat-o pe Irina. Moartea tot o să vină până la urmă. Învăţase să aibă răbdare… Iar când moartea a venit într-adevăr el tot nu a reuşit să găsească nimic în sertarele memoriei. Era o dimineaţă uleioasă de mai. Auzea de la etaj lumea grăbindu-se către serviciu şi maşinile ambalând motorul, nervoase de atâta aşteptare la semafor. Avea patul lângă geam, privilegiu obţinut în urma lungilor luni de spitalizare şi mai ales datorită Irinei. Ea intervenise pe lângă doctor să-l mute de la demisol. Nu vroia să moară deja pe jumătate îngropat. De parcă ar fi avut vreo importanţă!? A simţit întâi un junghi sub claviculă ca şi cum un piron i-ar fi străpuns umărul. S-a răsucit în aşternut. Durerea s-a înteţit. Era surprins: nu aşa îşi închipuise moartea. Nu. Ar fi trebuit să sufle asupra lui ca asupra unei lumânări iar el să se stingă uşor. Ar fi trebuit să aibă şi răgazul să facă o incursiune în memorie. Pironul însă îl ţintuia de pat şi durerea se difuza spre inimă. Zadarnic voise să se ridice pe coate măcar. Întotdeauna poziţia orizontală îl indispunea. Doar in ultima vreme se împăcase cu ideea că o să privească tavanul înainte de a muri. Jos în stradă viaţa pulsa în ritmul ei. O auzea prin ferestrele deschise. El nu mai aparţinea acestei lumi. Lumea lui murise cu mult înainte: decorul vieţii fusese sfâşiat, recuzita se stricase şi toţi figuranţii fuseseră demult îngropaţi. Avu timp să vadă un fluture prins între cele două rânduri de ferestre. Un fluture mare, albastru, cu aripile zimţate, înnebunit de lumină. ‘Şi-a zis: “Fluture bleg. O să mori acolo strivit. Salvează-te zburând în sus”. Deşi durerea devenise de nesuportat nu a chemat-o pe Irina. Săraca de ea era amărâtă. Doctorul o părăsise. Nu-i făcuse confidenţe dar el a ştiut pentru că ochii ei deveniseră tulburi. Ştia când o femeie suferă din iubire. Şi el iubise. O iubise pe Ana. Ana – doar un nume. Nu avea nici un rost să o mai supere şi el. Şi acesta a fost ultimul lui gând: “Poate ar trebui să o chem totuşi să salveze fluturele!” Dar fluturele se salvă singur iar el muri împăcat…

duminică, 4 mai 2008

Noapte de toamnă


Plouă ca nisipul, dens, într-o clepsidră;
Vântul îşi înnoadă capete de hidră
Pe la colţul străzii şi-n penumbră fumul
- Duhul din canale- îmi zideşte drumul
Presărat cu solzii şarpelui de piatră.
Cântecul bicisnic închinat de-o şatră
Lunii, se porneşte; în butoaie, focul,
Dincolo ţiganca desluşind ghiocul,
Şi-un tâlhar ce-şi scoate, de la brâu hangerul
Ca să îl acută, mă-nspăimantă. Cerul
Se coboară-n creştet şi peste bordură,
Apa se revarsă, lent ca o tortură
Născocită-n evul minţilor bolnave.
Plouă-n cavalcade. Întâlnesc epave
De-amorezi bezmetici, încercând s-aprindă,
Cu-n sărut, în oase, umeda colindă,
Muncitori - scheleţii, care se îngropă,
După truda zilei, nu-n pământ ci-n apă
Şi bătrâni pe care ploaia nu-i alungă
Fi’ncă uită-ntruna unde vor s-ajungă.
Plouă în rafale lungi de mitralieră;
Aerul e rânced şi-mbâcsit, de seră.
Un tramvai ce scuipă, ultimele raţii
De lumini betege, năvălind în staţii
Îi adună-n pântec. Tot orasul pare,
Despuiat şi galben, sub potop – caldare.
Am pierdut o arcă. E târziu. În taină
Frigul îmi deschide rănile sub haină
Şi-năuntru-mi bezna spaimelor se lasă;

Cred că-n seara asta nu ajung acasă.

Jurnal II – 3 V 2008

Azi am cules până târziu poveţe
Din Hemingway-ul de pe noptieră:
Să nu mă năpustesc dup-o himeră
Pe mare-ntr-un barcaz la bătrâneţe;

Să-nvăţ să mor când viaţa-i efemeră
Şi-n depărtare-ncep să se dezgheţe
De pe Kilimanjaro (ce măreţ e!)
Zăpezile; să-mi iau infirmieră,

Să-mi oblojască rănile de armă,
Iubindu-mă în doza necesară,
Să-mi spună-adio iar apoi s-adoarmă

Şi să aştept cu inima-mpăcată,
Căci soarele în mine-o să răsară
Şi clopotele-n ceruri or să bată.

vineri, 2 mai 2008

Jurnal I – 2 V 2008

O zi pierdută. Lâncezesc în perne;
Lumina calpă trage-n trup să moară
;
Cu gesturi mici, suflând într-o tigară
Alimentez furnalele interne.

Ce neguri dau târcoale pe afară!
Ce frig sub pielea umedă se-aşterne!
În pragul nopţii aprinzând lanterne
Mă-nveşmântez cu umbra mea u
şoară.

Se-ngrămădesc tăcerile-n odaie,
Şi îmi aud singurătatea slută;

Îmi văd răsfrântă limpede pe-o foaie


Dintr-un jurnal, imaginea de brută
;

Cresc împrejur
speranţe ce înmoaie

Regrete albe într-o zi pierdută.