Mă duce iar umbra cu gândul la soare
Şi focul se prinde în lemn a supliciu;
Cuvântul mă sapă şi toamna mă doare
Cu frunzele moarte pe-alei, la ospiciu.
Prin palmele strânse ca site funeste
Pe ochi şi pe gură, atâtea blesteme
Se nasc îndârjite, de parcă nu este
Pe banca tăcerii, salvare-n poeme
Şi-mi simt tresărirea adusă pe ape
Şi veghea perenă şi dansul pe aţă
Din mâna las timpul şi versul să scape
Şi-aştept o sentinţă nedreaptă pe viaţă.
Rămân ancorat în uitare de sine -
Stindard pustiit de atâtea libraţii
Şi-n viscolul aprig al vârstei ce vine
Aduc către clipa prezentă ovaţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu