duminică, 28 decembrie 2008

(CCLVI)

Agonisesc iubirea în tainiţe, femeie –
Colierele din lacrimi, tăcerile în sac
Şi-odoarele-n poeme – dar o închid sub cheie,
Căci fără tine-alături, pe tronu-mi, sunt sărac;
Zadarnic am în grajduri mari herghelii de vise
Şi vulturii gândirii sub curcubee-ajung,
Când te cobori în mine, obloanele-n închise,
Tavanu-ncet coboară şi-s schiop, mărunt şi ciung;
Şi chiar de-mi dai târcoale să-mi ciuguleşti ficatul
Şi îmi întinzi pocalul plăcerilor să-l sorb,
Când părăseşti în spumă, ca Afrodita, patul,
Încremenesc sub boltă, pe întuneric, orb.
Nici bogăţii, nici chipu-mi, nici mintea nu-s de-ajuns,
Ca să-ţi înalţ în suflet, ce-n mine e ascuns.

luni, 15 decembrie 2008

Sonet LXXXIX de William Shakespeare

Nu-mi poţi ierta greşelile trecute
Şi-mi spui că-s şchiop şi mă-nconvoi. Mai mult
Ce pot să fac, ajuns la senectute,
Decât să tac în beznă şi s-ascult?
Căci nu-mi poti da, iubite, nici juma’te
Din tot dispreţul ce îl port deja,
Ştiindu-ţi voia crâncenă, în spate ;
Mă vei urî şi-apoi mă vei uita,
Iar eu – pribeag –, cu numele-ţi pe buze,
N-am să alerg ca să îţi ies în drum
Şi n-am să-mi ca’t în neştiinţă, scuze
Ca să-ţi vorbesc de dragoste, de-acum.
Am să-mi denunţ, cu vorbele-ţi, făptura,
Căci ura ta în mine naşte ura.

Sonet LXXXIX de William Shakespeare

Say that thou didst forsake me for some fault,
And I will comment upon that offence:
Speak of my lameness, and I straight will halt,
Against thy reasons making no defence.
Thou canst not, love, disgrace me half so ill,
To set a form upon desired change,
As I'll myself disgrace; knowing thy will,
I will acquaintance strangle, and look strange;
Be absent from thy walks; and in my tongue
Thy sweet beloved name no more shall dwell,
Lest I, too much profane, should do it wrong,
And haply of our old acquaintance tell.
For thee, against my self I'll vow debate,
For I must ne'er love him whom thou dost hate.

joi, 11 decembrie 2008

Amsterdam

Din estuar, odată cu refluxul,
Mă furişez mimetic pe canale
În care fierb plăcerile carnale,
Exuberanţa, molima şi luxul.

Mi-ajunge smoala-ncinsă pân' la piele
Şi ameţesc privind pe pod duiumul
De lebede sălbatice prin fumul
Dulceag de joint scăpat din cafenele.

Din patru zări, femei, sub felinare
Se spovedesc cu unduiri prin geam
Bătrânei Doamne şi acelor care

Au evadat. Se-ntunecă dar n-am
De gând să mă întorc la închisoare;
Tot ce-am făcut rămâne-n Amsterdàm!

joi, 27 noiembrie 2008

(CCLV)

Îngăduie iubirii să-şi prindă rădăcina
Sub geamul tău; va creşte spre înălţime blând,
De-ţi va ţâşni din sfârcul înmugurit lumina
Pe trupul ei, şi încă pe-atâta sub pământ.
La-nscăunarea toamnei s-o jefuieşti de roade,
Să-i fermentezi păcatul în beciuri şi s-arunci
Seminţele pe brazde hrănite de hiade,
Ca să-ţi răsară-n braţe, la primăvară, prunci.
Şi florile şi casa-ţi, sub umbra-i vor încape,
Când malurile lumii de frig se vor surpa,
Când o sa-ngheţe cerul şi o să ardă ape,
De-ai să răspunzi iubito, răsadului cu Da;
De Nu , în ciuda firii, eu tot te voi iubi
Şi-o să-ţi acopăr ochii încet cu bălării.

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Sonet XVIII de William Shakespeare

Varianta I

N-am să te-asemui cu o zi de vară!
Eşti mult mai luminos şi mai cuminte;
Scadenţa verii îmi aduce-aminte
Că mugurii-n furtună or să piară.

E ochiul paradisului fierbinte
Câteodat’, dar auru-i, pe seară,
Se-ntunecă încet şi-o să dispară
Tot ce-i frumos căci timpul nu ne minte.

E vara de pe chipul tău perenă;
N-ai să te stingi de-acuma - nu te teme! -
Şi n-ai să simţi a timpului cangrenă

Căci vei trăi de-a pururi în poeme;
Iar cei ce te-or vedea rostit pe scenă
Aplaudând te vor purta prin vreme

Varianta II

Să te compar c-o mândră zi de vară,
Când eşti atât de tânar şi de blând,
Nu-i de ajuns, căci florile-or să piară
Sub vântul aspru, toamna, în curând
Şi ochiul paradisului – fierbinte –
Îşi va-ngropa tot auru-n apus,
Iar timpu-n goană n-o să te alinte:
Tot ce-i frumos schimbării e supus!;
În tine însă vara-i neschimbată
- C-o să ţi-o fure timpul nu mă tem! –
Şi ai să treci prin valea-ntunecată
A morţii-nveşmântat într-un poem.
Prin cei ce-l vor citi şi-o să-l recite,
Tu – cel de azi – o să rămâi, iubite!

Sonet XVIII de William Shakespeare

Shall I compare thee to a summer's day?
Thou art more lovely and more temperate:
Rough winds do shake the darling buds of May,
And summer's lease hath all too short a date:
Sometime too hot the eye of heaven shines,
And often is his gold complexion dimmed,
And every fair from fair sometime declines,
By chance, or nature's changing course untrimmed:
But thy eternal summer shall not fade,
Nor lose possession of that fair thou ow'st,
Nor shall death brag thou wander'st in his shade,
When in eternal lines to time thou grow'st,
So long as men can breathe, or eyes can see,
So long lives this, and this gives life to thee.

luni, 17 noiembrie 2008

Sonet XXXVI de William Shakespeare

Am înţeles că nu-mpărţim o soartă,
Deşi iubirea noastră-i numai una;
Durerea şi dizgraţia o poartă
Doar jumătatea-mi, pentru totdeauna.
Ni-e dragostea-ndoită la cheremul
Destinului bolnav şi-o să ne-ajungă
‘N-acelaşi vad amestecaţi, blestemul
Ce orele suave ni le-alungă.
De n-am să te mai văd, a mea durere
Vei duce-o preschimbată în ruşine;
Nu-mi făuri din laude avere
Ci-adună-le pe toate pentru tine;
Te voi iubi mai mult fiind al meu
Şi am să-ţi cresc renumele mereu.

Sonet XXXVI de William Shakespeare

Let me confess that we two must be twain,
Although our undivided loves are one:
So shall those blots that do with me remain,
Without thy help, by me be borne alone.
In our two loves there is but one respect,
Though in our lives a separable spite,
Which though it alter not love's sole effect,
Yet doth it steal sweet hours from love's delight.
I may not evermore acknowledge thee,
Lest my bewailed guilt should do thee shame,
Nor thou with public kindness honour me,
Unless thou take that honour from thy name:
But do not so, I love thee in such sort,
As thou being mine, mine is thy good report.

duminică, 16 noiembrie 2008

Sonet LXX de William Shakespeare

Nu-i vina ta c-ai devenit povară
Acelora ce-ţi înfierează visul
Şi cred că frumuseţea e bizară
Şi pângăreşte-n zboru-i Paradisul;
Stigmatul ponegririi ţi-e dovada
Desăvârşirii tale peste vreme -
Doar primăvara, viermii, prin livada
Iubirii,-ţi schimbă mugurii-n blesteme.
Ai obosit şi-n orice ambuscadă
A tinereţii ţi-ai pierdut armata,
Dar n-ai căzut tentaţiilor pradă
Şi totuşi, iată, pizma ţi-e răsplata.
De rău-n trăsături n-o să se-arate,
‘Ţi-vom fi vasali şi-ai stăpâni regate.

Sonet LXX de William Shakespeare

That thou art blamed shall not be thy defect,
For slander's mark was ever yet the fair;
The ornament of beauty is suspect,
A crow that flies in heaven's sweetest air.
So thou be good, slander doth but approve
Thy worth the greater being wooed of time;
For canker vice the sweetest buds doth love,
And thou present'st a pure unstained prime.
Thou hast passed by the ambush of young days
Either not assailed, or victor being charged;
Yet this thy praise cannot be so thy praise,
To tie up envy, evermore enlarged,
If some suspect of ill masked not thy show,
Then thou alone kingdoms of hearts shouldst owe.

miercuri, 22 octombrie 2008

Sonet XIX de William Shakespeare

O, Timp hain, toceşti cu râvnă gheare
Oricărui leu şi-n ierni îngropi lăstarul
Sub lut; smulgi colţii aprigelor fiare
Şi cerni pe-arípi de Phoenix tânăr jarul;
Înveseleşti şi întristezi natura
Cu anotimpuri reci sau dulci iar clima
Şi frumuseţea-i – timp – i-o dai de-a dura,
Dar am să-ţi osândesc de-a pururi crima:
Nu-i scrijeli iubitului pe frunte
Cu dalta-ţi veche semn de-mbătrânire,
Ci-ngăduie-i prin veacuri să te-nfrunte
Şi altora obrazu-i să-l admire.
Şi chiar de n-ai să te opreşti din mers,
Am să-l feresc de tine –Timp- în vers.

Sonet XIX de William Shakespeare

Devouring Time, blunt thou the lion's paws,
And make the earth devour her own sweet brood;
Pluck the keen teeth from the fierce tiger's jaws,
And burn the long-liv'd phoenix, in her blood;
Make glad and sorry seasons as thou fleet'st,
And do whate'er thou wilt, swift-footed Time,
To the wide world and all her fading sweets;
But I forbid thee one most heinous crime:
O! carve not with thy hours my love's fair brow,
Nor draw no lines there with thine antique pen;
Him in thy course untainted do allow
For beauty's pattern to succeeding men.
Yet, do thy worst old Time: despite thy wrong,
My love shall in my verse ever live young.

marți, 21 octombrie 2008

Sonet LXXI de William Shakespeare

Nu te-ntrista dacă îmi sună ceasul
De-acum şi-aud îngrozitoarea şoaptă
A morţii, ritmic măsurându-mi pasul
Spre gropa unde viermii mă aşteaptă!
Nu-ţi aminti, citind aceste rânduri,
De mâna mea!; Iubindu-te,-ţi voi cere,
Când n-oi mai fi, să uiţi aceste gânduri
Şi vise dulci umbrite de durere.
Tot ce am scris şi tu reciti e-n van, de
Voi zace sub pământ sau sub zăpadă;
Nu-ţi aşeza iubirea în ofrande,
Ci las-o lânga mine să decadă,
Căci altfel, cei cu inimile hâde,
De mine şi de tine îşi vor râde.

Sonet LXXI de William Shakespeare

No longer mourn for me when I am dead
Than you shall hear the surly sullen bell
Give warning to the world that I am fled
From this vile world with vilest worms to dwell:
Nay, if you read this line, remember not
The hand that writ it, for I love you so,
That I in your sweet thoughts would be forgot,
If thinking on me then should make you woe.
O! if, I say, you look upon this verse,
When I perhaps compounded am with clay,
Do not so much as my poor name rehearse;
But let your love even with my life decay;
Lest the wise world should look into your moan,
And mock you with me after I am gone.

duminică, 19 octombrie 2008

Sonet LXXV de William Shakespeare

Eşti hrana ce îmi ţine-n viaţă gândul,
Ca-n lupta pentru tine să mai sper
Şi ploaia ce acoperă pământul
Din care eu – sărac – îmi cresc averi.
Cu tine mă fălesc acuma, însă
Apoi te priveghez ca straja-n cart;
Acum te ţin ca pe-o comoară strânsă
La piept şi-apoi cu alţii te împart;
Mă satur de privirea-ţi câteodată
Şi după ea tânjesc în alte ori;
Durerea sau plăcerea-adevărată
Doar lângă tine pot să o măsor.
Şi astfel zi de zi mi-ajunge-un strop
Din tine, însă lacom mă îndop.

Sonet LXXV de William Shakespeare

So are you to my thoughts as food to life,
Or as sweet-season'd showers are to the ground;
And for the peace of you I hold such strife
As 'twixt a miser and his wealth is found.
Now proud as an enjoyer, and anon
Doubting the filching age will steal his treasure;
Now counting best to be with you alone,
Then better'd that the world may see my pleasure:
Sometime all full with feasting on your sight,
And by and by clean starved for a look;
Possessing or pursuing no delight
Save what is had, or must from you be took.
Thus do I pine and surfeit day by day,
Or gluttoning on all, or all away.

miercuri, 15 octombrie 2008

Sonet XXXVII de William Shakespeare

Cum tatăl decrepit se-mpăunează
Cu faptele vlăstarului mai june,
Şi eu la fel, îngenuchiat de-o piază
Rea-mi-însuşesc avid ce-n tine bun e;
Căci frumuseţe, stirpe, bogăţie
Şi-nţelepciune - toate laolaltă -
‘Ţi-ncoronează formele iar mie
Iubirea – gaj – îmi creşte mai înaltă.
Deşi nu-s şchiop, sărac şi nici dispreţul
Întunecat, substanţa nu-o sfărâmă,
Îi recunosc risipei tale preţul
Şi gloria din fiece fărâmă.
Din tot ce-ţi hărăzesc – sunt fericit –
La mine se întoarce înzecit.


Sonet XXXVII de William Shakespeare

As a decrepit father takes delight
To see his active child do deeds of youth,
So I, made lame by Fortune's dearest spite,
Take all my comfort of thy worth and truth;
For whether beauty, birth, or wealth, or wit,
Or any of these all, or all, or more,
Entitled in thy parts, do crowned sit,
I make my love engrafted to this store:
So then I am not lame, poor, nor despis'd,
Whilst that this shadow doth such substance give
That I in thy abundance am suffic'd,
And by a part of all thy glory live.
Look what is best, that best I wish in thee:
This wish I have; then ten times happy me!

luni, 13 octombrie 2008

Sonet LX de William Shakespeare

Cum valurile muşcă din faleze,
Iar în clepsidră grabnic se aştern
Minutele, schimbări o să urmeze
Altor schimbări într-un convoi etern.
De când te naşti, prin râul de lumină
Înoţi şi eşti încoronat adult
Cu laşităţi sau glorie divină,
Dar timpul ia, decât a dat, mai mult:
Usucă tot ce-atinge, frumuseţii
Pe frunte-i sapă-ncreţituri adânci,
Înşfacă geniul rar şi tinereţii,
Cu coasa lungă,-n gropniţă-i dă brânci.
Ascunsă-n palma timpului perfid e
Uitarea şi prin stih o voi desfide.

Sonet LX de William Shakespeare

Like as the waves make towards the pebbled shore,
So do our minutes hasten to their end;
Each changing place with that which goes before,
In sequent toil all forwards do contend.
Nativity, once in the main of light,
Crawls to maturity, wherewith being crowned,
Crooked eclipses 'gainst his glory fight,
And Time that gave doth now his gift confound.
Time doth transfix the flourish set on youth
And delves the parallels in beauty's brow,
Feeds on the rarities of nature's truth,
And nothing stands but for his scythe to mow:
And yet to times in hope, my verse shall stand
Praising thy worth, despite his cruel hand.

Un ceas...

Un ceas…
Atâta mi-a rămas
Din cel ce-am fost
Şi cel ce n-am să fiu
Nicicând…
Un ceas sălbatic şi pustiu…
Un ceas de veghe într-un port
Ca un chefliu
Fugit de-acasă şi din post
Să vadă nave cum se duc…

Iar la sfârşit – un ultim truc -
Când zorile mă vor găsi,
- Un paznic prost
Sau alti cheflii-,
Voi fi
Desigur mort.

Am spus
Tot ce-am avut de spus;
În jos şi-n sus
E-atât prăpăd,
Dar eu sunt treaz
Şi vreau un ultim ceas
Răgaz
Cu mine însumi cel ce-am fost
Şi cel ce n-am să fiu nicicând
Pe un barcaz.

Dar ce barcaz?...
Căci iată văd
Că a rămas
În dană ultimul barcaz
Arzând.

Barcaz
De fier, de lemn, de foc
Şi fum
Mi-e-atât necaz
Că n-am noroc,
Că am ramas
În port, pustiu
Şi este totusi prea târziu
Ca să mai plec acum.

Un ceas – Mai văd…
Sunt viu…
Un ceas…
Un ceas… iar eu veghez în port,
Pân’ la sfârşit acest prăpăd
Un ceas…
Şi-s mort

miercuri, 8 octombrie 2008

Sonet LXXII de William Shakespeare

La moartea mea prin testament, în lume
Voi răspândi virtuţile-mi de-a pururi,
Dar tu iubite, uită al meu nume,
Căci vei găsi la mine doar cusururi;
De-l vei păstra prin născociri integru
Şi ai s-arăţi, prin laudă, ce soi e,
Vei fi faimos şi adevărul negru
Îl voi îmbrăţişa de bunăvoie;
Dar dragostea limbută, cu mincină
Va-mpodobi omagiul către mine;
Îngroapă-l deci cu trupul împreună
Şi nu-mi trăi alături în ruşine.
De voi plăti pentru ce las în urmă
Şi tu iubirea fără rost ţi-o curmă!

Sonet LXXII de William Shakespeare

O, lest the world should task you to recite
What merit lived in me, that you should love
After my death, dear love, forget me quite,
For you in me can nothing worthy prove;
Unless you would devise some virtuous lie,
To do more for me than mine own desert,
And hang more praise upon deceased I
Than niggard truth would willingly impart:
O, lest your true love may seem false in this,
That you for love speak well of me untrue,
My name be buried where my body is,
And live no more to shame nor me nor you.
For I am shamed by that which I bring forth,
And so should you, to love things nothing worth.

Sonet LXXIII de William Shakespeare

E anotimpu-n care, prin frunzişul
Rărit şi galben - coruri în ruine -,
Înfrigurată-şi caută-ascunzişul
Şi cântă dulce pasărea din mine.
La orizont lumina se destramă,
Căci soarele sărută occidentul;
Se-ntunecă în mine; morţii vamă
Îi datorez: trecutul şi prezentul.
Mai pâlpâie în mine o văpaie
Din anii tinereţii-n pat de zgură,
În aşteptarea morţii; viaţa mea e
Topită-acum de propria-i căldură.
Înţelegând, iubirea-ţi e mai verde;
Iubeşte-o-acum căci mâine o vei pierde.

Sonet LXXIII de William Shakespeare

That time of year thou mayst in me behold
When yellow leaves, or none, or few, do hang
Upon those boughs which shake against the cold,
Bare ruin'd choirs, where late the sweet birds sang.
In me thou seest the twilight of such day
As after sunset fadeth in the west,
Which by and by black night doth take away,
Death's second self, that seals up all in rest.
In me thou see'st the glowing of such fire
That on the ashes of his youth doth lie,
As the death-bed whereon it must expire
Consumed with that which it was nourish'd by.
This thou perceivest, which makes thy love more strong,
To love that well which thou must leave ere long.

Pe Lipscani...

O babă deversa în tomberoane
Maro, uleiul rânced dintr-o tavă;
Ploua cu-amoc şi lacul de otravă
Se infiltra prin tainice cotloane.

Se ascundea prin ganguri o epavă
Sfrijită-a unei vesele cucoane,
Iar poliţiştii tandrii, cu bulane,
O-admonesteau pentru o faptă gravă.

De la etaj îşi scutura covorul,
Răcnind maneaua, un Romeo smead
Iar cei surprinşi la stop sub semaforul

Ghebos, priveau cum albii pureci cad.
Clipeau toti Polifemii, iar poporul
De umbre năvălea încet din Iad.

luni, 6 octombrie 2008

Către Elena II…

Îţi scriu cu bastonu-n nisip din surghiunul
Pe insula arsă în numele tău,
Căci iată războiul se términă rău
Şi zeii de ură mor până la unu’.

Din Troia rămâne un maldăr de pietre
Prin fumul ce urcă-n spirale; în port
Umflat pe sub alge şi Paris e mort,
Iar grecii cu prada se-ntorc pe la vetre;

În spate corăbii cu-octombrie-n vele,
Îşi caută ape mai limpezi la sud;
Doar eu pe faleze uitat mai aud
Chemarea iubirii ascunsă sub piele

Ce faci părăsită de-a pururi de bieţii
Soldaţi care-ţi poartă râvnitul sărut
Pe flamura albă, pe spadă şi scut,
În toamna târzie, la marginea vieţii?

Calvarul sau ruga, de-acuma iertare
Nu-ţi poate aduce, aici sau în cer,
Căci încă pe urme alţi Parişi îţi pier
Şi faci încă jertfe de sânge-n altare.

Nici eu de pe ţărmul cu duhnet de moarte
Nu văd înainte, ‘napoi sau în sus.
În mine icoana iubirii-a apus,
La fel cum în tine sunt tot mai departe.

Dar încă o dată-aş porni ca Ulise,
Chiar dacă-mpotrivă se pun Dumnezei
Şi până la tine, Elena, sunt trei
Imperii ce-aşteaptă cu porţile-nchise.

duminică, 5 octombrie 2008

Sonet LIII de William Shakespeare

Din ce plămadă eşti, de la picioare
Ţi se aştern mulţimi de neguri sumbre?
O umbră poartă-n spate fiecare
Şi te nutreşti, răpindu-le, cu umbre.
Descrie-l pe Adonis - niciodată,
Imaginea-i nu-ţi fi-va pe măsură;
Şi-Elena-n pânză chipul de-şi arată,
Tu-ai fost modelul nou pentru pictură.
Cum primavara, umbrele din rugul
Încins al frumuseţii, se coboară
Şi-n toamnă greutatea ţi-e belşugul,
Pe orice lucru umbra-ţi e usoară.
Ca tine graţioasă nimeni nu-i,
Dar nu eşti credincioasă nimănui.

Sonet LIII de William Shakespeare

What is your substance, whereof are you made,
That millions of strange shadows on you tend?
Since every one hath, every one, one shade,
And you, but one, can every shadow lend.
Describe Adonis, and the counterfeit
Is poorly imitated after you;
On Helen's cheek all art of beauty set,
And you in Grecian tires are painted new:
Speak of the spring and foison of the year;
The one doth shadow of your beauty show,
The other as your bounty doth appear;
And you in every blessed shape we know.
In all external grace you have some part,
But you like none, none you, for constant heart.

miercuri, 1 octombrie 2008

Sonet CII de William Shakespeare

Iubirea mea dospind nu-i mai plăpândă.
Nu m-am răcit chiar dacă buza-ngheaţă.
(Iubirea scade căutând izbândă
În gura mare, ca o precupeaţă.)
Cândva şi mie, dragostea ne'nfrântă
A tinereţii-n mugur, primavara,
Îmi glăsuia, cum filomela cântă
Cu vocea-i tandră, când se lasă seara.
Nici toamna nu-i mai rece sau mai acră,
Decât atunci când ea cânta în noapte,
Dar vechiul cântec de pe ramuri pleacă
Şi cad de-a valma fructele răscoapte.
De-acum iubito-n preajma ta de sunt
Întunecat, de dragoste nu-ţi cânt.

Sonet CII de William Shakespeare

My love is strengthened, though more weak in seeming;
I love not less, though less the show appear;
That love is merchandized, whose rich esteeming,
The owner's tongue doth publish every where.
Our love was new, and then but in the spring,
When I was wont to greet it with my lays;
As Philomel in summer's front doth sing,
And stops his pipe in growth of riper days:
Not that the summer is less pleasant now
Than when her mournful hymns did hush the night,
But that wild music burthens every bough,
And sweets grown common lose their dear delight.
Therefore like her, I sometime hold my tongue:
Because I would not dull you with my song.

Sonet XXXV de William Shakespeare

Nu te jeli că trandafirul are
Colţi lungi şi că-n adânc e lacul smead,
Că norii stau ca umbrele în soare
Şi-omizile pe frunze dulci mai cad.
Greşeala mea - căci toţi greşim- e-aceea
Ca-aprob excese-n irisul opac
Şi mă corup şi eu pierzând aleea,
Că iert mai mult decât greşeşti şi tac.
Cunosc tot jocul tău pe din-afară;
Şi procuror şi victimă,-amândoi
Vom acuza şi vom pleda la bară,
Căci între-amor şi ură e război.
Complice sunt al celui care fură
Stângaci şi-mi dăruie peste măsură.

Sonet XXXV de William Shakespeare

No more be grieved at that which thou hast done:
Roses have thorns, and silver fountains mud;
Clouds and eclipses stain both moon and sun,
And loathsome canker lives in sweetest bud.
All men make faults, and even I in this,
Authorizing thy trespass with compare,
Myself corrupting, salving thy amiss,
Excusing thy sins more than thy sins are;
For to thy sensual fault I bring in sense—
Thy adverse party is thy advocate—
And 'gainst myself a lawful plea commence:
Such civil war is in my love and hate
That I an accessary needs must be
To that sweet thief which sourly robs from me.

Sonet CXXXII de William Shakespeare

Mi-e ochiul tău icoană şi tortura
Dispreţuitei inimi, mângâiere
Îndoliată-şi află-n uitătura
Cu care priveghezi a mea durere.
Nici soarele în Rai, de dimineaţă,
N-alintă Orientului obrazul,
Nici steaua plina Sirius, n-agaţă
Cununile de glorie pe treazul
Apus, cum ochiul tău cernit, cu plânsul,
Pe suferinţa mea, lumină-aparte
Şi oglindindu-şi inima într-însul
Cu milă graţioasă se împarte.
Mărturisesc: însăşi iubirea-i neagră
Şi hâda-atunci când n-o priveşti întreagă.

Sonet CXXXII de William Shakespeare

Thine eyes I love, and they, as pitying me,
Knowing thy heart torments me with disdain,
Have put on black and loving mourners be,
Looking with pretty ruth upon my pain.
And truly not the morning sun of heaven
Better becomes the grey cheeks of the east,
Nor that full star that ushers in the even
Doth half that glory to the sober west,
As those two mourning eyes become thy face:
O, let it then as well beseem thy heart
To mourn for me, since mourning doth thee grace,
And suit thy pity like in every part.

Then will I swear beauty herself is black
And all they foul that thy complexion lack.

Sonet CXLII de William Shakespeare

Iubesc păcatul şi urăsc virtutea
Ce-ngroapă-adânc pornirea vinovată,
Căci judecată după-al meu statut ea
E demnă şi nu merită mustrată
De gura ta – podoabă stacojie -
Cu care sigilezi în mine chinul
Falsului pact de dragoste şi mie
Mă furi în pat că să îţi iei tainul.
Eu te curtez smerit în miezul zilei,
Prin ochii mei îţi dau şi-ţi cer iubire
Legitimă şi nu răsadul milei
Ce-aşteaptă-nmugurind compătimire.
Vei căuta ce astăzi nu alegi
Şi ai să fii exemplul ce-l renegi!

Sonet CXLII de William Shakespeare

Love is my sin and thy dear virtue hate,
Hate of my sin, grounded on sinful loving:
O, but with mine compare thou thine own state,
And thou shalt find it merits not reproving;
Or, if it do, not from those lips of thine,
That have profaned their scarlet ornaments
And seal'd false bonds of love as oft as mine,
Robb'd others' beds' revenues of their rents.
Be it lawful I love thee, as thou lovest those
Whom thine eyes woo as mine importune thee:
Root pity in thy heart, that when it grows
Thy pity may deserve to pitied be.
If thou dost seek to have what thou dost hide,
By self-example mayst thou be denied!

Sonet III de William Shakespeare

Priveşte-ţi chipul răsturnat în unda
Oglinzii reci şi-ascultă cum te chiamă,
Să-l re'noieşti că să-ţi plăteşti dobânda
În lume iar, o neferice mama.
Ce pântec oare, plugului ce-l sapă,
Recunoştinţa n-o să-i mai arate?
Şi cine se ascunde într-o groapă
Cu sine însuşi, de posteritate?
Oglinda mamei eşti; prin tine parcă
Renaşte ea-n în Aprilie fecioară;
Şi-ai vrea prin greamul vârstei să se-ntoarcă,
În ciuda iernii, altă primavară.
De vei trăi spărgându-ţi orice clipă,
Icoana ta în cioburi se disipă.

Sonet III de William Shakespeare

Look in thy glass and tell the face thou viewest
Now is the time that face should form another;
Whose fresh repair if now thou not renewest,
Thou dost beguile the world, unbless some mother.
For where is she so fair whose unear'd womb
Disdains the tillage of thy husbandry?
Or who is he so fond will be the tomb
Of his self-love, to stop posterity?
Thou art thy mother's glass and she in thee
Calls back the lovely April of her prime;
So thou through windows of thine age shalt see,
Despite of wrinkles this thy golden time.
But if thou live, remember'd not to be,
Die single and thine image dies with thee.

Sonet CXXXIV de William Shakespeare

Mărturisesc: e-al tău şi eu de-asemeni
Chezaşa ţie mi-am lăsat voinţa.
Mi-aş renega cuvântul de-ai să semeni
Iertarea-n jur şi-aş re'ntregi fiinţa.
Nici poarta nu-i deschizi, nici el nu pleacă,
Robit avidei arte, el - plăpândul,
'Şi-ar fi aparţinut şi astăzi dacă
N-aş fi semnat cu mâna-i legământul.
Pecetea frumuseţii stă de pază,
Cu semnătura-mi limpede gravată
Şi totuşi el dobânda-ţi datorează
Pentru purtarea mea necugetată.
Plătindu-ţi - l-am pierdut şi-ai să ne pierzi
Şi tu pe noi, chiar dacă te urmez.

Sonet CXXXIV de William Shakespeare

So now I have confessed that he is thine,
And I my self am mortgaged to thy will,
Myself I'll forfeit, so that other mine
Thou wilt restore to be my comfort still:
But thou wilt not, nor he will not be free,
For thou art covetous, and he is kind;
He learned but surety-like to write for me,
Under that bond that him as fast doth bind.
The statute of thy beauty thou wilt take,
Thou usurer, that put'st forth all to use,
And sue a friend came debtor for my sake;
So him I lose through my unkind abuse.
Him have I lost; thou hast both him and me:
He pays the whole, and yet am I not free.

sâmbătă, 27 septembrie 2008

Sonet XCIX de William Shakespeare

Am dojenit aseară timpuria
Violă-n floare: "Dulcele parfum,
Mi l-ai răpit, hoţ tandru!" iar mândria
În mine-am îngropat-o de acum.
Neprihănitul crin, pentru-a ta mână,
Îl cert, sovârful - pentru păru-ţi moale,
Iar rozele, cu spini o să rămână
Roşind şi-apoi albind de disperare.
Ne-a amăgit a treia, însă vina
Mai mare-i căci ţi-a subjigat sărutul;
Îşi va primi sentinţa şi-n grădina
Odihnei viermii o să-i muşte lutul.
Atâtea flori în jur, însă niciuna,
De te-a zărit, nu-ngăduie minciuna!

Sonet XCIX de William Shakespeare

The forward violet thus did I chide:
Sweet thief, whence didst thou steal thy sweet that smells,
If not from my love's breath? The purple pride
Which on thy soft cheek for complexion dwells
In my love's veins thou hast too grossly dy'd.
The lily I condemned for thy hand,
And buds of marjoram had stol'n thy hair;
The roses fearfully on thorns did stand,
One blushing shame, another white despair;
A third, nor red nor white, had stol'n of both,
And to his robbery had annexed thy breath;
But, for his theft, in pride of all his growth
A vengeful canker eat him up to death.
More flowers I noted, yet I none could see,
But sweet, or colour it had stol'n from thee.

vineri, 26 septembrie 2008

Sonet XLIV de William Shakespeare

Dac-aş turna în seva cărnii gândul
Nu m-ar opri distanţele mârşave,
Ci le-aş sări încrezător, ca vântul,
Să-ţi ancorez în port printre epave.
Nu mi-ar păsa că între noi pământul
S-a aşternut în zile sau secunde;
Neostoitul gând, înconjurându-l,
Te va găsi oriunde te-ai ascunde.
Dar iată, îmi denunţă neputinţa
Acelaşi dor de a-ţi urca Olimpul,
Fi'ndcă din lut şi apa mi-e fiinţa
Şi mă striveşte între spiţe, timpul.

Împovăraţi de humă, în tăcere,
Noi mângâiem cu lacrimi doar durere.

Sonet XLIV de William Shakespeare

f the dull substance of my flesh were thought,
Injurious distance should not stop my way;
For then despite of space I would be brought,
From limits far remote where thou dost stay.
No matter then although my foot did stand
Upon the farthest earth removed from thee;
For nimble thought can jump both sea and land
As soon as think the place where he would be.
But ah! thought kills me that I am not thought,
To leap large lengths of miles when thou art gone,
But that so much of earth and water wrought
I must attend time's leisure with my moan,
Receiving nought by elements so slow
But heavy tears, badges of either's woe.

miercuri, 24 septembrie 2008

Sonet 173

I do not have more than I wrote in me
With purple ink and from my soul a gift
Of golden words and gentle deeds will be
Enough today for losses that you grieved.
Don't beg for more, 'cause I'm renouncing all
And I am asking nothing in return;
All mighty pride and glory like a thrall
And all the comfort and the wit I've earned.
But in the end, if love will flourish white
In May, I'll be a poet that still lives
And has the heights of Parnas in his sight,
But for the poems he will lack motives.
I'll be the traitor that will rot in jail
Whatever you or muses will prevail.

Sonet XLII de William Shakespeare

Regretul nu-i că ea îţi aparţine,
Iar eu revărs prinosul de iubire,
Ci este-acela că şi ea pe tine
A pus gingaş de-a pururi stăpânire.
Iubirii voastre nu-i găsesc acuze;
Deşi-o-ndrăgeşti ştiind căt mi-e de dragă
Şi-amorul ei împărtăşit abuz e,
Încuvi'nţez şi iert tot ce vă leagă.
Dacă te pierd, o alta te căştigă,
Pe ea de-o las, prietenu-o găseşte,
Voi împreună, însă mi-este frică
C-o să îmi smulgeţi inima cu-n cleşte.
De tu îmi eşti reflexia în undă
Şi ea-n amor cu mine te confundă.

Sonet XLII de William Shakespeare

That thou hast her it is not all my grief,
And yet it may be said I loved her dearly;
That she hath thee is of my wailing chief,
A loss in love that touches me more nearly.
Loving offenders thus I will excuse ye:
Thou dost love her, because thou know'st I love her;
And for my sake even so doth she abuse me,
Suffering my friend for my sake to approve her.
If I lose thee, my loss is my love's gain,
And losing her, my friend hath found that loss;
Both find each other, and I lose both twain,
And both for my sake lay on me this cross:
But here's the joy; my friend and I are one;
Sweet flattery! then she loves but me alone.

Sonet LXXIX de William Shakespeare

Însingurat, n-O mai invoc cu teamă
În ajutor la fiecare vers,
Căci ritmul graţios mi se destramă
Şi dorul d-Euterpe mi s-a sters.
De-acum, iubite, vei nutri penelul
Altor poeţi mai vrednici de a fi
Iubiţi, dar jefuindu-te în felul
Acesta şi-ei ca mine vor plăti.
Vor sfâşia virtutea în cuvinte
Sau poate-o vor amaneta de ieri
Pe mâine pentru a-şi putea permite
Doar ceea ce tu însuţi ai să-oferi.
Să nu-i atingi cu sila, cu dispreţul
Sau mulţumiri căci o să-ţi afle pretul!

Sonet LXXIX de William Shakespeare

Whilst I alone did call upon thy aid,
My verse alone had all thy gentle grace;
But now my gracious numbers are decayed,
And my sick Muse doth give an other place.
I grant, sweet love, thy lovely argument
Deserves the travail of a worthier pen;
Yet what of thee thy poet doth invent
He robs thee of, and pays it thee again.
He lends thee virtue, and he stole that word
From thy behaviour; beauty doth he give,
And found it in thy cheek: he can afford
No praise to thee, but what in thee doth live.
Then thank him not for that which he doth say,
Since what he owes thee, thou thyself dost pay.

marți, 23 septembrie 2008

Sonet CXXX de William Shakespeare

Sub pleoape nu i se ascunde-un soare,
Mărgeanul de pe buze i-a pălit,
De-i albă neaua, sânul ei îmi pare
Posomorât iar păru-i - de-antracit;
Petala roze-i alb-trandafirie
Şi fragedă, cum nu-i al ei obraz
Şi mult mai multe-arome te îmbie
Decât al respiraţiei talaz;
Ador să o ascult ca-ntâia-oară,
Deşi dintr-ânsa nu răsare-un cânt
Şi chiar de cred zeiţele că zboară,
Iubita mea, ştiu, umblă pe pământ.
Decât iubirea însă n-am să-i fac
Un compliment doar pentru-a-i fi pe plac!

Sonet CXXX de William Shakespeare

My mistress' eyes are nothing like the sun;
Coral is far more red, than her lips red:
If snow be white, why then her breasts are dun;
If hairs be wires, black wires grow on her head.
I have seen roses damasked, red and white,
But no such roses see I in her cheeks;
And in some perfumes is there more delight
Than in the breath that from my mistress reeks.
I love to hear her speak, yet well I know
That music hath a far more pleasing sound:
I grant I never saw a goddess go,
My mistress, when she walks, treads on the ground:
And yet by heaven, I think my love as rare,
As any she belied with false compare.

luni, 22 septembrie 2008

Sonet LXVI de William Shakespeare

























În moarte doar voi mai găsi izbândă:
Cerşeşte prin desert cel drept din fire,
Cel laş primeşte laurii dobandă,
Credinţa pură - doar nefericire,
Onoarea se hrăneşte cu ruşine,
E-un lucru grav Virtutea la fecioare,
Perfecţiunea zace în ruine,
Iar Forţa nu se ţine pe picioare,
Îşi face cuib corupţia în Artă,
Nebunu-i şef peste-nţelepţi o mie,
Un Adevăr prea simplu nu se poartă,
Iar Bunătatea-i luată drept prostie.
M-aş odihni pe veci în groapa-adâncă,
Dar dragostea mă mai salvează încă.

Sonet LXVI de William Shakespeare


Tir'd with all these, for restful death I cry,
As, to behold desert a beggar born,
And needy nothing trimm'd in jollity,
And purest faith unhappily forsworn,
And gilded honour shamefully misplac'd,
And maiden virtue rudely strumpeted,
And right perfection wrongfully disgrac'd,
And strength by limping sway disabled,
And art made tongue-tied by authority,
And folly, doctor-like, controlling skill,
And simple truth miscall'd simplicity,
And captive good attending captain ill.
Tir'd with all these, from these would I be gone,
Save that, to die, I leave my love alone.





Variantă traducere George Pruteanu

Lehămetit de tot, aş vrea să mor:
Să nu mai văd netrebnici îmbuibaţi,
Pe cei cinstiţi, în cerşetori schimbaţi,
Credinţa, marfă ieftină-n obor,
Fecioara pură - scoasă la mezat,
Onoarea - aur fals, înşelător,
Cel drept, de forţa strâmbă-nfrânt uşor
Desăvârşirea luată drept păcat,
Frumosul - sugrumat de-un zbir mârşav,
Cuminţii - bănuiţi de nebunie,
Curatul adevăr - numit prostie,
Şi Binele - dat Răului ca sclav…
De toate scap, de fac ultimul pas,
Dar, dacă mor - iubirea-mi cui o las?


Variantă traducere Ion Frunzetti (1963)


Scârbit de toate, tihna morţii chem;
Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,
Nemernicia-n purpuri şi-n huzur,
Credinţa marfă, legea sub blestem.
Onoarea aur calp, falsificat,
Virtutea fecioriei târguită,
Desăvârşirea jalnic umilită,
Cel drept, de forţa şchioapă dezarmat,
Şi arta sub căluşe amuţind;
Să văd prostia dascăl la cuminţi
Şi adevărul semn al slabei minţi,
Şi Binele slujind ca rob la rele...
Scârbit de tot, de toate mă desprind,
Doar că, murind, fac rău iubirii mele.


Variantă traducere Gheorghe Tomozei (1978)


Scârbit de tot, izbava morţii chem,
cel drept cerşeşte, laşul îşi arogă,
nevolnic, a magnificenţiii togă
şi gândul pur se stinge sub blestem.
Cinstirea-i împărţită grosolan,
e pângărită casta feciorie,
perfecţiunea-i frânta de urgie
şi-ngenuncheat, orice sublim elan.
A artei gură trândavu-o astupă,
nerodul, iscusinţii-i porunceşte
şi adevărul singur se smereşte
robit mişelului ce stă să-l rupă.
Scârbit de tot, m-aş stinge fără glas,
dar dragostea, murind, cui să o las?


Variantă traducere Dan Grigorescu şi N.Chirică (1974)


Sătul de toate, caut tihna morţii,
Să nu mai văd slăvit pe cel nemernic,
Şi pe sărac cerşind în faţa porţii,
Şi pe cel rău hulind pe cel cucernic,
Şi pe cinstit de cinste având teamă
Şi fecioria pradă umilinţei,
Şi împlinirea neluată-n seamă,
Şi forţa la cheremul neputinţei,
Şi artele de pumn încăluşate,
Şi doctor raţiunii, nebunia,
Şi adevărul simplu, simplitate,
Şi binele slujind neomenia!
Sătul de toate, toate le-aş lăsa,
Dar dacă mor cui las iubirea mea?


Variantă traducere Petru Rares (1991)


De toate dezgustat, strig după moarte,
cînd văd cerşind pe omul drept şi pur,
pe sec şi ticălos ajuns departe,
credinţa dalbă stinsă de sperjur,
onoarea scumpă - lucru de ocară
şi fecioara - marfă de vândut,
desăvârşirea stând umil la scară,
puterea oarbă zăngănind din scut,
iar arta la sătui netrebnici roabă
ştiinţa ucenică a prostiei,
spunând minuni pe cel cu mintea slabă
şi binele slujindu-i mişeliei.
Scârbit de toate, ca să mor aş vrea,
dar, mort, ar ispăşi iubirea mea.

Variantă traducere Nicolae Pintilie (1991)


Sătul de tot spre-a morţii tihnă ţip -
Să nu-l mai văd pe vrednic cerşetor,
Pe mărginit gătit în falnic chip,
Credinţa dată relei sorţi de zor
Şi cinstea-mpodobită ruşinos
Şi fecioria pângărită-oricând
Şi chiar desăvârşirea dată jos
Şi dreptul sub puterea şchioapă stând
Şi graiul artei sub căluş închis
Şi nebunia doctor pe dibaci
Şi adevărul nerozie zis
Şi bunul pe cel rău având cârmaci.
Sătul de tot, să scap de tot aş vrea,
Ci, mort, stingheră-mi las iubirea mea.


Variantă traducere Mihnea Gheorgiu


Sânt istovit, şi-n tihnă voi să mor
decât să-l văd slăvit pe ticălos
iar pe sărman de râsul tuturor,
să văd tăgăduit pe credincios,
pe vrednicul de cinste, oropsit
şi pe femei batjocorite crunt,
pe cel făr’ de prihană, pedepsit
şi pe viteaz răpus de cel mărunt
şi artele sub pintenul despot,
să văd prostia doctor la deştepţi
şi adevărul “vorbă de netot”
şi strâmbul poruncindu-le la drepţi:
mă uit scârbit la tot şi … Bun rămas!
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?


Variantă traducere Paul Abucean


Sătul de toate, moartea îmi invoc;
Văd vrednicul cerşind pentru mâncare,
Medalii pe distinsul dobitoc,
Credinţa răsplătită cu trădare;
Văd mantii aurite pe zălud,
Şi ţol de târfă pe virtutea pură,
Perfecţia o văd proscrisă crud,
Şi laşul văd puterea cum o fură;
Talentu-l văd de cenzori sufocat,
Ştiinţa uzurpată de prostie,
Dispreţuit ce e adevărat,
Şi rob la rău cel bun şi de-omenie.
Sătul de toate, toate le-aş lăsa
De n-ar fi-n lume ea - iubita mea.


Variantă traducere Ilinca Bernea


Satul acum de toate invoc odihna morţii,
Nu mai suport să tot implor zadarnic,
Să văd ticăloşia făcând sorţii,
Credinţa fluturată-n chip făţarnic,
Nobleţea preschimbată în ridicol,
Virginitatea grosolan vânduta,
Calea cea dreapta pusă în pericol,
Perfecţiunea jalnic ocărâtă,
Arta, limba de lins mâna puterii,
Unealta-a saltimbancilor cetăţii,
Vraci ce îmbracă-n vers păcatul firii,
Ieftinătatea-n haina simplităţii.
As vrea să-mi aflu moartea, sătul de-atâtea rele,
Însă murind aş frânge sufletul dragei mele.


Variantă traducere Radu Stefanescu


De tot scârbit, în moarte-aş vrea să fug, 
Să nu-i mai văd în zdrenţe pe cei buni, 
Sluţenia ornată cu belşug, 
Credinţa compromisă de minciuni, 
Pe harnic în batjocură plătit, 
Fecioarele împinse la desfrâu, 
Dezonorat pe cel desăvârşit, 
Pe şchiop ţinând zburdălnicia-n frâu, 
Ştiinţa-nlănţuită de tiran, 
Talentul explicat de idioţi, 
Apostrofat cel pur, ca grobian, 
Şi gardianul slugărind la hoţi. 
Sleit de toate astea, aş pleca, 
Dar lumii pradă las iubirea mea.