De la Dacia antică la Marea Unire / De la Marea Unire la România de azi de Lucian Boia

Jurnal din doua lumi de Denis de Rougemont

Jurnal din Germania de Denis de Rougemont

Jurnalul unei epoci de Denis de Rougemont (1926 - 1935)

Sonet fără spleen

Sonet fără spleen

Pe caldaramul umed se adună

Scântei cuminți; un om cu o umbrelă

În care bate vântul ca-ntr-o velă

Stârnește prin băltoace o furtună.

În urma lui adulmecă-o femelă

De maidanez cu trei căței; când tună

Asurzitor și-ncepe să apună

Și felinarul, latră la pubelă.

Tablou de toamnă fără înțelesuri

Ascunse, fără lipsuri de prezență

Și fără metafizice eresuri.

Nu e în orice lucru o esență

Și un prilej de a compune versuri.

Sunt eu! E ploaie, vânt și decadență!

Fragmente Jurnal CVI – Scrisoarea celor trei

Aseară, după ce m-am întors acasă, am urmărit, pe jumătate amețit, pe jumătate iritat (ceea ce mă face permeabil la propagandă) – emisiuni politice pe trei canale de știri diferite. Subiectul principal: o revoltă în inima marelui partid de guvernământ. Trei membri marcanți ai partidului îi trimit Marelui  Lider o scrisoare deschisă – cu argumente ce se succed riguros, scolastic, pe puncte - în care cer demisia acestuia. E, într-adevăr, un scandal...

În primul rând: scrisoarea (deschisă sau nu), dacă nu face parte dintr-un plan mai mare și mai serios, este în sine o dovadă de impotență politică. Arma politicianului este decizia și – în urma ei – acțiunea. Încercarea de a determina mișcări politice cu opinii – acolo unde opinia nu precede decizia – și atunci când aceste opinii vin tocmai din zona Politicului, este puerilă și dăunătoare tocmai prin irelevanța și inutilitatea ei. Cel mult scrisoarea cu pricina poate fi expresia unor conștiințe deranjate etic de direcția în care se îndreaptă partidul, încărcate cu vinovăția inacțiunii, ce își caută alinare în confesiune. În fața publicului. Dar Publicul (Socialul și Politicul din opoziție) nu iartă, ci râde...

Iar dacă publicul nu râde (în al doilea rând), ci preia mesajul din scrisoare și exercită presiuni suplimentare asupra liderului partidului (mângâiat cu apelativul „Ciuma roșie”), acțiunea celor trei are iz de trădare. Sunt necesare pârghii pentru a mișca monoliții din partid? Acest lucru poate fi acceptabil (chiar dacă imoral) până la momentul în care înțelegem că aceste schimbări pot determina schimbări în politica partidului și, pe cale de consecință (câtă vreme acel partid este la guvernare) și în politica statului (internă și externă).

Cele două puncte de mai sus sunt validate și de faptul că, pe fond, scrisoarea nu critică în primul rând metodele “dictatorului” Dragnea, ci politica dusă cu aceste metode “dictatoriale” și – sic! – imaginea dictatorului. Nu am să comentez problema imaginii care „vulnerabilizează”, dar... Câtă vreme modul din care înțelege liderul partidului să își exercite puterea în cadrul partidului poate prezenta (sau nu) un oarecare interes pentru cei ce nu sunt membrii, cu siguranță politica partidului interesează Socialul (pentru că îl afectează în mod direct). Totuși, să critici tocmai politica la care a aderat (prin vot) o mare parte a Socialului este o altă dovadă de infantilism politic. E un bumerang care nu numai că îți ratează ținta, dar se și întoarce...

Admit că – în anumite condiții – și critica politicii partidului poate avea un anumit sens, (deși după mine ar trebui să capete alte forme). Diavolul, știm bine, se ascunde în detalii și nuanțe. Nu este însă cazul aici. Daca ne uităm mai atent la politica contestată de cei trei pucisti (ce amenință ca în scurt timp vor fi mult mai mulți), vedem că ea are legatură directă (sau indirectă) cu o încercare de punere în ordine (și în limitele constituționale) a puterilor în stat. Atât a celor vizibile, cât (mai ales) a celor invizibile. Argumentul conform căruia politica PSD a supărat acele puteri (ieșite din ordinea constituțională încă de pe vremea fostului președinte Băsescu) nu este un argument împotriva politicii PSD (și a liderului ei ce o împinge înainte), ci o dovadă că această politică funcționează.

***

În plus, în contextul scrisorii buclucașe, îmi provoacă stupoare și următorul fapt: niciuna dintre forțele (Politice și Sociale) ce se luptă pentru democrație nu par să fie organizate în mod democratic sau să fie alcătuite din membrii cu deprinderi democratice:

Președintele. Președintele țării are țâfna unui mare împărat (fără împărăție) și pretinde supunere și servire grabnică, atât din partea celor ce fac parte din „staff-ul” său – episodul „paltonului” este cât se poate de relevant, cât și din partea altor instituții (fie că fac parte din Justiție, din zona Securității sau chiar din Politic). Să ne amintim cât de puțin respect pentru țară, pentru democrație și pentru rolul conferit de constituție (în urma unui vot popular) a avut acest Președinte când s-a poziționat politic belicos împotriva PSD-ului. Atunci (și de atunci încoace) a lăsat în afară o parte semnificativă a Socialului, Socialul tăcut, Socialul ce merge la vot, tocmai acel Social ce trebuie aparat și respectat. A încurcat funcțiile de reprezentare și mediere cu cea de decizie, a instigat Socialul prin prezență și prin discurs și a căutat (prin mijloace în afara spiritului constituției) să blocheze un Politic ales în toate inițiativele lui. Halal președinte democratic!...

PSD-ul. PSD-ul pe de altă parte ne apare cel puțin la fel de nedemocratic. Liderul său a fost prezentat (și de voci externe, dar și de voci interne – vezi tocmai scrisoarea menționată mai sus) ca un om cu o voință implacabilă, pe care fie o transferă acoliților săi, fie o folosește pentru a-și amuți și eventual elimina adversarii. Discursul său despre democrație este – dupa cum se spune – îndreptat doar în exterior; în interior liderul PSD este un „Tatuc” care face și desface după bunul plac. Dacă este adevărat – și cred că este adevărat -, nu este numai vina lui Dragnea. Partidul PSD a fost construit pe premize leniniste: un lider puternic și o disciplină de fier în partid pe toate nivelurile, dar aceste premize (liderul și disciplina) pot proveni și din înțelegerea faptului că – în lipsa lor – un partid, oricare ar fi el, nu poate depăși o anumită masă critică. Însă, dincolo de toate acestea, realitatea rămâne: un partid cu o structură puternic ierarhizată, cu oameni obedienți, în fruntea căruia se află un singur om se luptă – dupa cum declară – pentru principii democratice.

Mișcarea #rezist. Socialul #rezist – nu partea infimă a lui ce se ocupa de organizarea mișcării și de distribuirea mesajelor inflamante pe FB, ci Socialul consumator de mesaje inflamante și degrabă coborâtor în stradă – Socialul activ este alcătuit în marea lui majoritate din corporatiști ce își petrec mai mult de 8 ore zilnic în castele de sticlă și beton, sub papucul unui șef cu toane (gen Johannis) și execută fără să crâcnească sarcinile primite. Oare cum înțelege acest Social democrația? Simplu:

- Un conducător unic (puternic, genial, hotărât și iubit) – de aceea îți tot întorc privirile cu atâta speranță spre Johannis!

- Un Serviciu Secret care să îi apere (de ce anume?) îngrădindu-le liberatea și invadându-le viața intimă, dar care mai ales să furnizeze informații prețioase Tătucului – căci Tatucul nu este doar atotputernic; el trebuie să fie și atoateștiutor

- și o Justiție aservită aceluiași Tătuc – căci Tătucul atotputernic și atoateștiutor este – reflex biblic! – și bun și drept.

În mintea Socialului #rezist Președintele trebuie să pună Prim Ministrul, să controleze structurile de securitate și tot el să numească și capii Justiției. Simplu!

Nici măcar nu este vina lor. Mentalitățile lor sunt modelate în corporații și nu pot depăși anumite paradigme ce devin pentru ei moduri de viață și de înțelegere a lumii. Sunt educati, fără îndoială!, dar nu în spiritul democrației și al libertății, ci în cel al obedienței și eficienției, căci în orice corporație ponderea opiniei față de deciziei este alta decât în cazul unui sistem democratic. Chemarea acțiunii transformă membrii acestui Social #rezist în noii activiști ai anarhiei.

Partidele de opozitie (PNL, USR, etc..). Partidele de opozitie nici măcar nu mai contează în ecuația democrației. Ele l-au luat pe Nu (sau #rezist sau #muie) în brațe și s-au asezat comod în siajul președintelui. Eu personal nu cred în democrația reacționară a lui #Nu; pentru mine democrație înseamnă nu numai opinie (aici rolul revine Socialului în primul rând), ci și opțiune (și aici partidele de opozitie sunt ilustrarea via a eșecului). Mai mult: discursul lor este găunos câtă vreme faptele ce îl urmează ies din sfera jocului democratic și arată că, pentru a dărâma un om și un partid, orice opinie și orice acțiune este permisă. Cu siguranță nu salvezi democratia astfel! Mijloacele și scopurile sunt la fel de importante în politică.

Instituțiile de forță (din zona Securității). Nici măcar nu trebuie argumentat faptul că aceste instituții nu sunt instituții democratice (nici ca principiu de justificare, nici ca principiu de formare și nici ca principiu de funcționare); ceea ce trebuie însă afirmat cu tărie (și înțeles) – și de către semnatarii scrisorii anti-Dragnea! – este că aceste instituții nu au ce căuta în jocul democratic. Deplângând faptul că PSD-ul antagonizează aceste instituții, ei nu fac altceva decat să acrediteze și de legitimizeze idee că aceste instituții pot urca pe scena politică. Și că apară democrația! Greșit! Profund gresit și tulburător de periculos!...

Sonet XCII de William Shakespeare

Sonet XCII de William Shakespeare (traducere/adaptare de Cristian Vasiliu)

Chiar dacă pleci, ființa nu mi-e ruptă;

E mult mai rău de-mi furi iubirea ta,

Căci din iubirea-ți viața mea se-nfuptă

Și de mi-o iei și viața mi-o vei lua.

De ce să mă mai tem de alte rele

Mai mari, când pot de-un rău mai mic să mor?

Dar moartea-aș da-o-n schimbul vieții mele,

Trăită laș, sub crudul tău umor!

Nu mai lovești cu mintea-ți schimbătoare

Și pașii tăi greșiți nu ne despart,

Căci nu găsesc o glorie mai mare,

Decât ferice-n dragoste să ard.

Chiar dacă știu că tu - cea fără pată,

Pătată ești, să nu mi-o spui vreodată!

Traducere de Radu Stefănescu

Sonet 92

Fă tot ce poţi mai rău: a te fura

Din mine. Viu, te am. Nu mai departe,

Iar viaţa-mi nu va zăbovi nici ea,

Urzită din iubire fi’nd, şi parte...

Mai are rost de moarte să mă tem

Când mă ucide cea mai mică şoaptă?

De al capriciilor crunt blestem

De-o să mă rup, un alt rost mă aşteaptă.

Vezi, nu mă doare dacă mă trădezi,

Căci numai viaţa-i soră cu trădarea;

Şi ce noroc, în dragoste să crezi

Trăind, iar mort, să-i afli dezlegarea!

O, cine-i să sclipească fără pată?

Poţi să mă-nşeli, să n-aflu niciodată...

Traducere de Gh. Tomozei

Un rău mai crunt decât să pleci,poți face

tu ce mi-ești dat pe toată viața mie?

Doar cât iubești viața-mi se desface,

lungi,zilele sub umbra ta să-mi fie.

De răul cel mai mare nu-mi tem viața

când răul cel mai mic stă s-o suprime,

alt rost gândesc să-mi lumineze fața

de tine-atârn și-s fără tine nime.

Nu poți,cu mânierile prea dese

să-mi tulburi ziua:spaima-mi este plata

și-astfel ,cu temelii abia-nțelese

iubirea mi-o așez,de moarte gata...

Cine-i mereu frumos,cinstit și viu?

Tu poți să minți și eu pot să nu știu...