Partea I-a.
Intro. Din nou premizele. O
recapitulare a istoriei postdecembriste. Epoca Johannis. Primii pași.
Intro
Abia acum, în anul Centenarului, forțele politice (și
prin forțe politice nu înțeleg partide politice, ci grupări mai mult sau mai
putin absconse ce se lupta pentru putere) au ajus la momentul final al încleștării,
într-o luptă deschisă și disperată, din care nu se mai poate ieși prin
armistitiu. (Este încă un semn că spiritul liberalismului și al democatiei – respectul
pentru opinia contrară și îngăduința față de minoritate – agonizează în acest început
de secol XXI). Toate evenimentele de până acum nu au fost decât diversiuni și
tatonări, toți “pasii” de până acum nu au fost altceva decât o schemă de
dribling, toate declarațiile de până acum nu au fost decât jocuri de cuvinte
oscilând între pamflet și invectivă. S-a ajuns într-un impas și taberele s-au separat
și s-au așezat față în față: Presedințele, procurorii și o facțiune penibilă a
Parlamentului (formată din USR și PNL) – de-o parte, PSD (aripa Dragnea) și
Legislativul și Executivul cu “penalii”
lor – de cealaltă. Nu este foarte clar – desi voi face speculații mai jos în
articol: (1) jocul pe care îl fac în tot acest timp instituțiile de forță (SRI,
SIE, SPP) și trusturile de presă, în subteran (unele) și în văzul lumii
(celelalte) și (2) dacă sunt aliate ale vreuneia din parti aflate în conflict
sau dimpotrivă au propria lor agendă. Nimic normal – cel puțin din punct de
vedere democratic – în această aliniere de forțe, însă cel mai grav lucru este
faptul că Socialul (nu în totalitatea lui!) nu este folosit drept spectator sau
- cel mult - arbitru, ci drept armă. O armă inocentă și totuși mortală; o armă
încărcată cu ură și manevrată cu o înspăimântătoare usurință.
Din nou premizele. O
recapitulare a istoriei postdecembriste.
Este necesar, pentru a descifra înțelesurile zilelor de
foc pe care le trăim, să folosim o lupă temporală și să privim prin ea înapoi către
ce s-a întâmplat după Revoluție. Simplificând lucrurile (și urmărind doar
liniile mari ce rămân după micșorarea dimensiunii temporale), putem afirma că
în toți acești ani (aproape 30) am asistat de fapt la o luptă acerbă între două
dintre cele trei capete ale hidrei fostului regim comunist. Revoluția nu a
înlăturat decât structurile administrative; partidul comunist și securitatea
(rivale încă demult) au supraviețuit și au continuat un război fraticid. Balanța
s-a înclinat pe rând când în favoarea Fostului Partid (transformat din FSN-ul
iliesian în PSD-ul dragnist), când în favoarea Fostei Securități (adunată în
jurul lui Băsescu și apoi în jurul lui Johannis). Tot ce nu a fost pe una
dintre aceste mari baricade, fie nu a fost relevant din punct de vedere
politic, fie a fost înlăturat. Când s-a sfârșit ultimul mandat al lui Băsescu, s-a
crezut – în mod eronat – că Epoca Securității a apus și – cel mult – urma să ne
întoarcem în Epoca Partidului. Din păcate Johannis – o ciudată emanație a
Partidului Național Liberal – a preluat frâiele (sau a fost înglobat în roțile)
unui sistem eficient și eficace, capabil să controleze Socialul și Politicul
după bunul plac (prin instituții de forța și Justiție). Partidul și Securitatea
și-au găsit noi nume de scenă: “Penalii” (cunoscuți intr-o epoca băsescu sub
numele de “Moguli”) și, respectiv, “Statul Paralel”.
Epoca Johannis. Primii pași.
Dacă ne concentrăm asupra unui trecut mai apropiat,
constatăm că au trecut (1) mai bine de 3 ani de la alegerea presedintelui
Johannis, (2) 2 ani de la tragedia Colectiv și ridicarea din cenușa Colectiv a
guvernului technocrat și (3) un an de la căștigarea alegerilor de către PDS și
de la nașterea mișcării #rezist.. Au fost “pasii” președintelui Johannis (fără
ca neapărat Johannis să fi fost și capul care a îndrumat pașii) prin care
acesta a încercat să concentreze în mâna sa o putere tot mai mare. (Termenul
mai exact: să își legitimizeze puterea ascunsă pe care deja o avea prin moștenire,
prin controlul Parlamentului și Guvernului). (1) Fie că a adus “propriul” său Guvern (cu complicitatea unui Parlament slab,
ținut ostatic de mișcări de stradă), (2) fie că s-a declarat fățiș de partea
contestatarilor Guvernului (minoritatea care a protestat în 2017), (3) fie a
girat și a sustinut de fiecare dată ieșirile procurorilor (în special ale D.N.A.-ului)
din matca constituțională, legală și morală. A fost o veritabilă încercare de instaurare
a unui Republici Justițiare (sau, mai exact, a unei Republici a Procurorilor)
în care puterea statului (în totalitate) ar fi urmat să fie controlată și
exercitată de (sau prin) Justiție. (Notă: Nu
este un abuz de limbaj. Mijloacele la care s-a recurs în această intreprindere
sunt de sorginte nazistă (vezi presiunea unui Social electizat de ură, ieșit în
stradă) și bolsevică (vezi “lovitura legală de stat” ce ne-a adus epoca Cioloș).
În martie 1933, Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz) prin care
Cancelarului Hitler i se ofereau puteri depline a fost votată de un Parlament
asediat de popor, iar în 1917 (25 octombrie/7 noiembrie) mensevicii erau înlăturați
din guvern printr-o insurecție. Constatam însă într-un alt articol că ne aflăm
la sfârșitul istoriei, nu pentru că Istoria nu mai are relevantă, ci pentru că
nu mai este cunoscută.). Din fericire a existat suficientă opoziție încât
să nu se ajungă la o compromitere totală a democrației (și a încrederii
populare în democrație).
Înainte de a merge mai departe trebuie înțeleasă foarte
bine miza Justiției în contextul prezentat mai sus. Care sunt legăturile Justiției
(una dintre puterile statului) cu instituția Presedenției? De ce această
alianță? Care sunt interesele ce animă părțile din alianța (vizibilă)
Președinție – Procurori? Există o a treia entitate instituțională ce are
legături atât cu Președintele, cât și cu Justiția, și poate chiar le pune în
mișcare, ca o mare gaură neagră, invizibilă și totuși capabilă să atragă în ea
sau în jurul ei mari cantități de materie?
Partea a II-a
Justiția ca forță politică.
Procurori şi Judecători. Procurorii şi Politicul. Procurorii şi corupţia de
putere. Procurorii şi corupţia de putere.
Justiția ca forță politică.
Tocqueville
– în prima jumatate a secolului XIX – constata că există o tendință a Justitiei
în Europa de a acționa în anumite circumstanțe eminamente politic. Tocqueville
căuta puncte antitetice de comparație cu sistemul democratic american. Două
sunt cauzele (posibile și probabile) ale acestui fapt. În primul rând puterea
Judecătorească (puterea de a face dreptate) este construită pe un imaginar mai
arhaic decât puterea politică. Jean-Jeaques Wunenburger susține că “a guverna este, […], o activitate
posterioară celei de a judeca și de a sancționa, pentru că nu putem dirija o
societate, […], decât dacă i-a fost asigurată anterior supraviețuirea”, iar
supraviețuirea – adaugăm noi – se realizează prin asanarea corpului Social. Și în
al doilea rând, Puterea judecătorească fost ultima putere care s-a eliberat de
sub tutela unei autoritați centrale, derivată dintr-o putere divină. (Notă: Multă vreme Justiția s-a înfăptuit “în
numele regelui”). De remarcat că niciuna dintre aceste cauze nu se aplică
Americii, imaginarul politic – democrația - fiind acolo cel care a dat naștere
națiunii.).
Astfel Justiția (cel puțin în Europa) nu numai ca nu s-a
lăsat pătrunsă de spiritul democrației (voinței populare), dar a dat semne că
îl consideră subsidiar principiului dreptății. Nu este neaparat ceva rău, câtă
vreme “tirania majorității” poate fi la fel de nocivă și de capricioasă ca
orice altă tiranie. Există însă și reversul medaliei: negarea dreptului
majorității de a decide în materia justitiei (cu orice fel de argumente, cele
mai multe corecte) lasă portița prin care Justiția poate ataca oricare altă
putere a statutului. Adevarul este că Justiția constituie o forță colosală
tocmai pentru că acționează ca un arbitru atât în cadrul Politicului, cât și
între Politic și Social. (Din nou apelul
la Istorie ajută la demonstrația acestei afirmații: infiltrarea structurilor statului
după cel de-al doilea război de către comuniști s-a făcut prin intermediul
Justiției). În secolul XX s-a ajuns la un compromis recunoscându-se faptul că
Justiția necesită independență sporită în funcționare (Notă: de la un anumit moment acuzatia nu s-a mai
facut “in numele statului”, ci “in numele legii”), dar şi un control sporit
la formare (si desfiintare) pentru a preveni abuzurile (tocmai pentru ca
formarea Justitiei nu se face conform unui principiu democratic).În acest fel trebuie
înțelese rolurile ce revin Presedintele, Executivului (prin ministrul
Justiției) și Curtii Constituționale. Justiția trebuie protejată și de ea însăși,
iar acest lucru nu se poate face decât din exterior. Arhitectura constituțională
actuala a statului, dacă ar fi respectată în spiritul ei (și daca nu ar exista
tentințe de egocentrism ale Justiției, dar și temeri că se urmărește nu un control,
ci o subordonare a Justiției de catre Legislativ) ar fi suficientă pentru a
garanta existența unei democrații stabile.
Personal, nu sunt de acord cu excluderea Presedintelui
din procedura de numire a capilor Justiției (procurori șefi, membrii CSM,
membrii ICCJ). Am mai spus-o și cu alte ocazii. Presedinția este o putere
extraordinară ce intervine doar în cazuri de criză (de exemplu: conflicte între
puterille principale ale statului, blocaje interne ale puterilor statului,
etc…). Astfel se traduce în intermeni constituționali rolul de arbitru/mediator
ce îi revine președintelui. El trebuie să aibă la dipoziție căi de a repune în
funcțiune Puterile Statului sau de a le împăca (prin acțiune, nu numai prin
tratative), însă în mod normal Președintele nu trebuie să decidă în vreun fel,
ci doar să ia act de deciziile puterilor principale (pentru a nu se afla în
situația unui abuz de drept constituțional). Legislativul nu ar trebui la
rândul său – dar aici este “o chestiune de oportunitate”! – să îi revoce privilegiile
Presedintelui legate de numirea capilor Justiției (după cum nu ar trebui să îi
revoce nici atribuțiile de numire a capului Executivului), doar pentru că Președintele
– acest mic și vremelnic presedinte – nu își înțelege (sau nu vrea să își
înțeleagă) rolul și se abate de la Spiritul Condtitutiei, profitând de slăbiciunea
Literei ei.
Iată însă că există numeroase semnale îngrijorătoare privind
intervenția procurorilor (mai ales a DNA-ului) în Politic (si nu dau exemplu
decat cele 2 decizii CCR din 2017 prin care se constata existența unui conflict
constituțional între Justiție și Executiv). Invers: presupusele “atacuri” ale
Politicului asupra “Justiției” (posibile atât în teorie cât și în practică) nu
trebuie confundate cu necesitatea îngrădirii forței politice a Justiției. Dacă
singurele dovezi ale “atacului asupra Justiției” sunt legile ce urmează să fie
votate în Parlament se poate demonstra ușor că în ele nu există nicio prevedere
care să atenteze la independența Justiției sau care să “favorizeze infractori”
(cu nume și prenume). Desigur dezbaterile din spațial public pe marginea
acestui subiect nu mai au la baza argumente, ci emotii (și de aceea nici nu mă
voi obosi să iau în discuție prevederile acelor legi), însă nu pot să nu
constat și o vină a Justiției însăși, câtă vreme și ea este cea care a permis
ca lucrurile să ajungă atât de departe, fără să ia atitudine. În fond Justiția
nu este un monolit și nu pot să cred că există o infestare morală a întregii
Justiții. (Notă: Exista desigur reacţii
ce vin din cadrul Justitiei, însă prea puțin energice și prea puțin mediatizate).
Procurori şi Judecători.
Actul de justiţie are 3 actori (Acuzatul (reprezentat sau
nu de Avocat), Procurorul şi Judecătorul) şi se realizează în mai mulţi paşi. Mai
întâi Procuroul acuză şi aduce în sprijinul acuzelor martori şi probe, iar
Acuzatul (prin vocea Avocatului) se apără aducând şi el la rândul său martori şi
probe. Din punct de vedere al ierarhiei în justiţie Avocatul şi Procurorul se
află pe aceeaşi treaptă. Abia apoi revine în sarcina Judecătorului să împartă
dreptatea. Judecătorul stabileşte (1) care sunt legile relevante pentru caz,
(2) care sunt faptele relevante pentru caz şi care este adevărul celor
sustinute de Avocat şi Procuror, (3) cum se aplică legea în cazul faptelor şi
(4) ce trebuie să se întâmple cu părţile implicate (pedepsele şi nivelul lor
sau achitarea).
Câteodată am impresia că se uită că Procurorul nu este
deţinătorul adevărului şi nici cel ce pedepseşte, ci Judecătorul. (1) Poate la
aceasta confuzie contribuie şi faptul că termenul de magistrat îi include atât
pe judecători, cât şi pe procurori sau (2) poate am rămas pur şi simplu cu un
reflex comunisto-jacobin adânc înrădăcinat nu în creier, ci în vintre. Sau
poate este o confuzie întreţinută cu buna ştiinţă pentru a servi un scop
politic (al Justiţiei însăşi sau al celor ce controlează Justiţia). Confuzia
aceasta poate însă exista doar în cadrul Socialului. Daca ne trezim în situatia
în care (1) Judecatorii devin partenerii “de nădejde” ai Procurorilor sau (2)
Procurorii deţin (sau pot deţine) pârghii cu care pot muta Judecătorii, este
limpede că actul de justitie este viciat şi încrederea în justiţie este maculată.
Cazuri concrete vin să confirme faptul că ne aflăm tocmai în situaţia de mai
sus, din pricina (1) fie a unor lacune existente în organizarea Judiciară
(posibilitatea ca relaţia Judecător – Procuror din sala de judecată să se
transforme în relaţie Procuror – Acuzat), (2) fie a unor legi dinadins
schioape, (3) fie a unor forţe exterioare care au polarizat Justiţia într-o
direcţie imorală. Iar dacă primele două puncta pot fi rezolvate relativ uşor de
către Legislativ şi Executiv (adica de o zonă a Politicului), pentru a rezolva
ultimul punct este necesară o conlucrare între Politic şi Social, (care poate
lua şi forma unui miting)...
Putem avea încredere ca lumina va reapare de la sine în
Justiţie, dupa cum a apărut lumina în univers după Big-Bang? Are dreptul
Politicul să atingă problema funcţionării interne a Justitiei şi sa repare
legile pe care Justiţia trebuie sa le aplice? Răspunsul este categoric: Da! Răspunsul
pentru cei care acuză Politicul de rea-voiţa se află tocmai în textul noilor
legi ale justiţiei. De curând i-am explicat ziaristului Mălin Bot că toate
caracteristicile unei legi bune (asa cum le propune Lon L. Fuller: să fie
general aplicabile, clare şi inteligibile, consistente, etc…) nu sunt
influenţate (decât la nivel de imagine, dacă legile au nevoie de imagine) de
calităţile oamenilor politici care o iniţiază sau care o votează, (după cum un
adevăr matematic nu îşi schimbă în niciun fel valoarea în funcţie de calitatea
celui ce l-a descoperit).
Procurorii
şi Politicul
Nu există loc de speculații în pivința relației
Procurorilor cu Politicul, decât dacă alegem să privim situația creată (de
declanșarea procedrii de revocare a șefei DNA, blocată de președinte) din
perspectivă politică. Procurorii fac parte autoritatea Judecătorească (și la
autoritatea judecătorească am făcut referire când am vorbit de Justiție), nu
din puterea Judecătorească; ei – dupa cum scrie în constituție la articolul 132
alin. 1 – „îşi desfăşoară activitatea
potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului
ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. Nici vorbă despre vreo
altă independență în afară de independența în privința soluțiilor din dosare.
Curtea Constituțională a explicat acest lucru în amănunt (pe mai multe zeci de
pagini) și de altfel și dna Simona Tănăsescu – profesor de drept constituțional,
cea care a sustinut opinia contrară a președinției – are (și susține) aceași opinie
în cartea sa “Constituția României. Comentariu pe articole”. Încercarea de
scoatere a procurorilor de sub autoritatea ministrului de Justitie (membru al
Executivului, cu largă susținere parlamentară), nu este o formă de eliberarea a
acestora și de depolitizare. Și în trecut procurorii – cel puțin în cazul funcțiilor
de conducere – au fost cel puțin numiți de persoane politice, dacă nu controlați
de persoane politice. Nu putem fi de acord cu crearea unei alte puteri în stat
(diferită de cea Judecătorească), pentru care nu există nici prevederi, nici
controale constituționale și cu atât mai mult nu putem fi de accord ca această
putere să fie sub controlul unic direct al Presedentiei sau indirect sub
controlul S.R.I. (vezi protocoalele pe care Justiția le-a semnat cu S.R.I.). Și
mai ales nu putem accepta ca in numele „eliberării” procurorilor de Politic să
batjocorim constituția și autoritatea C.C.R.-ului.
Procurorii şi corupţia de
putere.
Folosirea puterii – de către o persoană ce deţine acestă
putere (1) arbitrar, (2) cu neglijenţă sau (3) contrar scopului în care această
puterea a fost instituită şi încredinţată acelei persoane, constituie un abuz. Şi
orice persoană căreia îi este oferită o putere este pândită de tentaţia şi
capcana abuzului. Nu puterea însăşi este sursa abuzului, ci slăbiciunea umană o
face posibilă. Dorinţa este uşor de sedus, voinţa este firavă, iar putinţa este
limitată. Tocqueville scria ”Atotputernicia ca atare nu mi se pare în sine un
lucru rău sau primejdios. Exercitarea ei depăseşte forţele unui om, oricare ar
fi acela”, iar Loadul Acton, pe urmele lui Montesquieu, afirma şi el: “Puterea
tinde să corupă, iar puterea absolută corupe în mod absolut”). Împărţirea
puterii (fie aceeaşi putere între mai multi oameni – vezi de exemplu
Parlamentul, fie o putere în mai multe puteri în echilibru şi control reciproc
– vezi împărţirea puterilor în Statul de drept) este o măsură menită să prevină
abuzurile.
În cadrul Socialului se vorbeşte pe mii de voci (uneori
în mod raţional, alteori – de cele mai multe ori! – în registrul emoţiei
negative) despre corupţie (adică despre abuzul de putere al Politicului). Acesta
preocupare legitimă a Socialului este însă deturnată, exagerbată sau confiscată.
Nu insist aici şi acum asupra metodelor prin care se realizează aceste lucruri.
Remarc doar că, urmare directă a lor, rămâne în periferia privirii critice a
Socialului un alt tip de abuz, mult mai nociv pentru.că afectează însuşi
echilibrul democratiei şi aduce atingere demnităţii şi libertăţii umane: abuzul
de putere. Folosirea puterii de dragul puterii, folosirea puterii din plictis,
folosirea puterii din dorinţa de a face rău, folosirea puterii ca forma de
refulare, etc.... Toate aceste forme de abuz de putere nu conţin niciun principiu
limitativ şi, prin comparaţie, atât de blamată corupţie pare o năzbâtie
copilărească. Corupţia se poate opri în bariera omului şi a instituţiilor,
abuzul de putere caută să depăşească tocmai aceaste bariere. Coruptia nu ucide decât
accidental (scopul final al coruţiei fiind unul material); abuzul de putere torturează
conştiinte şi dezintegrează democraţii, Dacă pentru politicienii corupţi Dante
a pregătit bolgia a cincea din al optulea cerc al Infernului, pentru cei care
abuzează de putere ar fi trebuit să pregătească al nouălea cerc al Infernului; şi
dacă suntem de acord că cei care abuzează de putere îi trădeaza pe cei care
le-o încredinţează, poate că în acest al noulea cerc al infernului, aproape de
Satan, este şi locul lor. Noi – Socialul – am fost atât de mult timp victimele abuzului
de putere – şi în comunism, şi epoca recentă – încât am dezvoltat diverse forme
ale sindromului Stockholm; ne considerăm lipsiţi de putere, însă avem nevoie să
o simţim în mâna de fier a unei singure persoane providenţiale indiferent de
modul în care aceasta o foloseste. Desigur nu trebuie să uităm de puterea
nivelatoare a manipulării...
Justitia poate opri – cel putin teoretic – corupţia
Politicului. Are la îndemână armele (legile şi structurile) pentru a face acest
lucru. Votul Socialului – atunci când Socialul deschide ochii şi atunci cand
votul este luat în considerare – poate amenda atât abuzul de putere, (cât şi corupţia)
la nivelul Politicului. Dacă însă abuzul de putere infestează Justiţia, rămân
prea puţine mijloace de control la îndemâna Socialului (şi Politicului) pentru
a restabili echilibrul (şi aici se dovedeşte nocivă tocmai acea independenţă a
Justiţiei înţeleasă greşit ca o libertate absolută). Din ce în ce mai des apar
suspiciuni şi dovezi ale unor abuzuri de putere (unele chiar strigătoare la
cer) înfăptuite de procurori: martori preparaţi, dovezi falsificate, presiuni
(chiar tortură) asupra martorilor, etc… Dacă în trecutul apropiat (epoca băsescu)
toate aceste lucruri treceau drept bârfe sau manipulări, acum ele nu mai pot fi
ignorate (sau minimizate) de către un Social onest. Nu poate exista nicio
abatere de la principiile statului de drept, de la respectarea drepturilor
omului; nu poate exista nicio încălcare
a separaţiei puterilor în stat; nu putem ceda niciunei morale ce propune
răul ca mijloc pentru a ajunge la bine.
Totuşi, dacă recunoaştem abuzurile din Justiţie şi nu ne
mulţumeşte arătatul cu degetul într-o singură direcţie: către Justiţie – ne
impiedicăm în următoarele întrebări: Care au fost circustanţele care (1) au
permis procurorilor să comită abuzul de putere şi (2) ce anume i-a îndemnat să
facă acest lucru. Dacă pentru prima parte putem acuza (1) codurile penale
(aberante, vagi şi laxe pe alocuri) sau (2) dereglajul institutional: (2.1) lipsa
răspunderii şi a controlului, (2,2) modalităţile de presiune asupra judecătorilor
(de care am vorbit şi mai sus), (2.3) protocoale de colaborare/cooperare cu
SRI-ul, etc…), motivaţia acţiunilor procurorilor – ce-a de-a doua parte – este încă
neclară. Să fie Corupţia un pericol atât de mare pentru Social (şi pentru
Politic) încât Justiţia (prin procurori) să se considere îndreptăţită să
oprească acest flagel cu orice pret, chiar şi acela al compromiterii instituţiilor
ce o alcătuiesc şi a ieşirii din matca constituţională? Greu de crezut.
Corupţia a fost în primul rând un subiect politic aruncat Socialului drept
explicaţie (simplistă) pentru o stare de fapt şi folosit ca motiv pentru a-l
scoate din letargie; coruptia a devenit inamicul public (“care ucide”) şi a
căpătat chipul unor oameni politici; corupţia a fost instrumentată politic. Într-un
prim “pas” (la nivel imagistic) – printr-o campanie susţinută online – a ajutat
la marcarea unor ţinte (pur politice), iar la un “al doilea pas” prin
intermediul Justiţiei (şi mai exact cu ajutorul procurorilor) s-a tras asupra
acelor ţinte. Iată de ce cred ca Justiţia a făcut parte (de voie - de nevoie)
dintr-un plan politic mai amplu, elaborat şi coordonat din altă parte, fără însă
ca acest fapt (aservirea) să o exonereze în vreun fel. S-a făcut abuz de putere
în Justiţie desigur, dar el a fost de mâna a doua; undeva mai sus a existat un
abuz de putere de o magnitudine mult mai mare. Şi ştim unde să cautam: printre
cei ce “apară Justitia” sau printre cei care au parghii cu care pot influenta (chiar
şi indirect) Justiţia: (1) Preşedinte, (2) instituţiile de forţă (în special
SRI cu care Justiţia a încheiat protocoale secrete), (3) PNL (căzut pradă
feliei provenite din PDL) sau (4) ONG-uri (cu sponzorizări dubiose). Fie că
este vorba de o singură persoană cu tendinţe autoritariste, fie de un grup cu
interese obscure şi mijloace ce exced regulile democratice sau regulile
economiei de piaţă, prin îngenuncherea în faţa lor, în ultima perioadă
(începând din epoca băsescu) Justiţia şi –a pierdut din independenţa şi din
respectul pe care ar trebui să le aibă în orice ţară în care “domneşte legea”.
Partea a III-a
Justiţia ca scut şi arma. Istoria
epocii Băsescu. “Paşii” lui Băsescu. Justiţia trinomului. In loc de concluzie. Cine
are puterea?
Justiţia ca scut şi arma.
Istoria recentă este plină de exemple de eşecuri ale
democraţiei prin mijloace democratice: Hugo Chavez (în Venezuela), Ferdinand
Marcos (Filipine), Alberto Fujimori (Peru), Juan Peron (Argentina), Recep
Tayyip Erdogan (Turcia), Vladimir Putin (Rusia). (Unii îl trec pe lista şi pe
preşedintele Trump). Ne-am obişnuit să credem – prin prisma scrierilor gânditorilor
moderni (precum Toqueville) – că democraţia este punctul de maxim progres al
organizării umane de la care – odată atins – nu ne putem întoarce. Din păcate democraţia
se erodează: oamenii uită să o cultive pentru că s-au născut în mijlocul ei şi
nu îi mai înţeleg principiul de justificare, iar unele instituţii – compuse din
aceşti oameni – fie se clatină şi se prăbusesc, fie cresc nepermis de mult şi
umbresc alte instituţii. De obicei aceste lucruri se întâmplă când apare în
peisajul Politic un personaj cu porniri autoritariste, cu carismă şi priză la public,
ce declară război unoi elite politice şi economice, pe care o etichetează ca
fiind profund coruptă şi trădătoare.
Steven Levitsky şi Daniel Ziblatt au creat o listă de
caracteristici ale unor astfel de personaje ce pun în primejdie democraţia,
listă cu ajutorul careia acestea pot fi detectate încă de la primele
manifestări pe scena politică: (1) respingerea regulilor jocului democratic;
(2) negarea legitimităţii adversarilor politici, (3) toleranţa sau chiar
încurajarea violenţei, (4) disponibilitatea de a reduce libertăţile civile ale
oponenţilor, inclusiv ale presei. Scenariul – ce urmează dupa câstigarea prin
populism şi demagogie a unor alegeri libere – este simplu: fie profitând de o
criză reală (de obicei economică), fie creând inamici interni sau externi, fie
propunând ameliorarea democraţiei, eradicarea corupţei sau creşterea
securităţii, un astfel de personaj începe să adune puterea în mâna sa, cu paşi
mici şi prin mijloace legale. În subteran puterea reală este asigurata de forţe
militare, de intelligence sau de poliţie. Însă cheia pentru distrugerea (sau
slăbirea) democraţiei cu ajutorul democraţiei o constituie tocmai păstrarea
aparenţei de legitimitate (prin manipularea Socialului) şi de legalitate a acţiunilor
întreprinse în detrimentul democraţiei (prin ocolirea, subjugarea sau
înlăturarea Justiţiei). De obicei nicio tendinţă autoritaristă nu trece neobservată
şi uneori întâmpină reacţii de respingere puternică din partea opoziţiei (şi
poate şi a unei părti a Socialului). În acest caz Justiţia devine o armă – ajutând
la înlăturarea adversarilor politici şi totodata un scut – fortând trecerea
unor legi (prin exploatarea unor vicii sau ambiguităţi ale Literei Constituţiei
şi prin violarea Spiritului Constituţiei). Cu un Social orbit sau temător şi cu
o Justiţie nu doar înlăturată din cale, ci chiar atrasă de partea sa, drumul de
la democraţie la autoritarism este deschis şi curăţat.
Istoria epocii Băsescu. “Paşii”
lui Băsescu. Justiţia trinomului.
Plecând de la lista de caracteristici autoritariste şi analizand
ceea s-a întâmplat după Revoluţie în Romania putem recunoaşte că şi prin
politica noastră au trecut fulgurant sau catastrofal personaje de acest fel.
Poate cel mai vocal din ele a fost “tribunul” Vadim, (un om cult şi charismatic,
poate animat de intenţii bune, însa cu un discurs violent nationalist) ce a
candidat pentru presedinţie în 2000. Doar o coalizarea a forţelor politice şi a
presei din acea perioadă a făcut posibilă evitarea în ultimul moment (Vadim
ajunsese până în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale) al unui dezastru
democratic. A funcţionat atunci un bun-simţ democratic (poate şi pentru că
Vadim a fost prea puţin grijuliu în ascunderea intenţiilor sale şi a mijloacelor
pe care le-ar fi folosit odată ajus la putere), semn că democraţia românească avea
(în 2000) un anumit grad de maturitate. (Este poate examenul cel mai importat
pe care democraţia l-a dat după Revoluţie şi în acelaşi timp dovada că ne aflăm
pe drumul cel bun). În 2004 însă acelaşi bun-simţ politic al Socialului (şi al
partidelor politice ce s-au confruntat în alegeri) din pacate nu a mai funcţionat,
permiţând ascensiunea spre vârfurile puterii a celui mai cunoscut personaj autoritarist
al Romaniei: Traian Băsescu. El poartă vina că după 10 ani în interiorul ţării s-a
răspândit până la metastaza cancerul abuzului de putere şi – desigur – cancerul
corupţiei.
În aceeaşi măsură în care trecutul este necesar pentru a
înţelege prezentul şi prezentul este necesar pentru a înţelege trecutul. Faptele
se înlănţuiesc, produc efecte şi îşi dezvăluie astfel cauzele materiale, formale,
eficiente sau finale. Odată cu Traian Basescu, “establishmentul” politic (de
sorginte socialistă, alcătuit în mare parte din cadrele fortul Partid Unic) a
fost răsturnat şi înlocuit cu unul securistoid. Abia acum, dupa ce am început
să deschidem ochii putem vedea şi putem înţelege pârghiile şi lanturile cumplitului
mecanism pe care acesta l-a pus în funcţiune. Ca oricare alt personaj din
galeria de conducători cu tendinţe autoritariste, Băsescu s-a folosit de
puterea prezidenţială la limita constituţionalităţii (şi chiar dincolo de ea).
Şi-a spus “presedinte jucător” sugerând prin aceasta ca rolul de “arbitru” (prevăzut
de Constituţie) nu îi este deajuns. A căutat (şi a obţinut) printr-o retorică brutală
şi frustă o susţinere largă a Socialului şi a intrat de nenumărate ori (mai
ales în cel de-al doilea mandat) cu bocancii murdari în grădina Legistativului
şi a Executivului. (Notă: Să nu uităm că
Băsescu a ţinut mult timp în laţ prim-ministrul, luând şi comunicând decizii
executive în locul acestuia fără niciun fel de jenă democratică). Adevărata
putere însă şi-a extras-o şi şi-a exercitat-o împotriva adversarilor politici
cu ajutorul Justiţiei şi al Serviciilor Secrete. După cum am mai precizat, în încercarea
de a menţine departe de jocul politic aceste puteri (şi pentru a asigura o
continuitate şi stabilitate în condiţii de criză), Constituţia acordă
presedinte o serie de prerogative în numirea magistraţilor, a unor judecători
constituţionali şi a capilor Serviciilor Secrete. Se prezumă însă (1) o
bună-credinţă şi o bună-creştere, (2) o detaşare de meschinăria politicului şi
(3) o punere în slujba interesului national a persoanei ce ocupă postul de preşedinte.
Băsescu nu a avut niciuna dintre calitatile de mai sus şi a întâmpinat o mult
prea slabă opoziţie în acţiunile – legale! – pe care le-a întreprins pentru a-şi
consolida puterea. Înainte de “paşii” lui Johannis au fost “paşii” lui Băsescu…
Primul pas (după venirea la putere) a fost schimbarea
legilor justiţiei (cu ajutorul direct al Monicăi Macovei şi al lui Cristian
Predoiu, astăzi metamorfozaţi amândoi în gardienii şi bocitoarele Justiţiei).
Trebuie amintit (măcar pentru a puncta ironia istoriei şi ipocrizia celor ce o
înfăptuiesc) că aceste legi au fost adoptate fără dezbare publică şi
parlamentară, fără isterizarea Socialului, prin asumare. Actul în sine a trecut
neobservat printre alte acte similare întreptate în aceeaşi direcţie
antidemocratică, semn că normalitatea a fost foarte repede confiscată şi
întoarsă pe dos.
Al doilea pas a fost numirea procurorilor şi judecătorilor
loiali care să foloseasca noile Coduri în direcţiile trasate de la Cotroceni.
La inceput inamicii au fost “comuniştii”, “baronii PDS” (2004-2009), apoi “mogulii”
(2009-2012) şi în final “corupţii” (2012 – 2014). Întâmplător sau nu, tocmai
adversarii politici (şi economici) ai PDL-ului (şi a lui Băsescu personal, ce
se identifica fără nicio reţinere cu partidul chiar şi după ce a devenit
presedinte) s-au încadrat în categoria “inamicilor”. S-a deschis astfel în
Romania un lung şi ruşinos sezon al vânătorii de vrăjitoare.
Numirile de magistraţi şi modificarile aduse legilor
justiţiei au fost urmate de al treilea pas: întărirea, restructurarea şi chiar crearea
unor instituţii noii în înteriorul Justiţiei/Ministrului Public care să servească
mai bine scopurilor autoritariste ale preşedintelui. Voinţa nu era suficientă;
era necesară şi o disciplină şi un control ierarhic pentru ca deciziile să fie
implementate cât mai eficient. Mecanismul trebuia specializat, uns şi urmărit îndeaproape.
Desigur exemplul cel mai bun şi mai cunoascut este Direcţia Naţională
Anticorupţie, astăzi miza şi parte implicată într-un enorm scandal politic.
Deşi – sub o altă forma (Parchetul Naţional Anticorupţie) şi cu rezultate submediocre
– instituţia exista şi înainte de venirea la putere a lui Băsescu, în mandatul
Monicăi Macovei, după 2005, DNA – mai întâi Departamentul Naţional Anticorupţie
şi abia apoi Direcţia Naţională Anticoruptie – a fost reînventată, a trecut în
subordinea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PICCJ)
şi a (re)dobândit dreptul de a investiga – foarte convenabil – parlamentari. (Notă:
Foarte convenabil, deoarece majoritatea
inamicilor politici erau – sau fusesera – parlamentari). Mai întâi sub
conducerea lui Daniel Morar şi apoi sub conducerea Laurei Codruţa Koveşi, DNA a
dat cu prisosinţă dovada loialităţii faţă de zona portocalie (PDL) a spectrului
politic, (cel puţin) până la sfrâşitul celui de-al doilea mandat al lui Băsescu.
În malaxorul ei au căzut exclusiv persoane ce au antagonizat Presedinţia şi
grupul de interese economice şi politice din jurul preşedintelui. Socialul a
fost însă mulţumit de “spectacolul cătuşelor” (cum a fost numit) şi a aplaudat
chiar şi în lipsa pâinii.
Totuşi, nici cel de-al treilea pas nu a fost deajuns. Prin
plasa Justiţiei (fie datorită probatoriului insuficient, fie datorită nealinierii
politice a unor judecători) scăpau în continuare “comunişti”, “moguli” şi
“corupţi”. Băsescu trebuia să supraliciteze; să forţeze prapeţii democraţiei,
rămânând în acelaşi timp în litera ei. Pasul al patrulea nu putea fi însă făcut
fără un context propice şi o justificare pe măsură; iar contextul şi
justificarea au apărut în 2008: criza economică. Nu este sigur că fără criza economică
din 2008, lucrurile ar fi arătat altfel, dar cu siguranţă ea a uşurat mult
drumul spre putere (nelimitată) a lui Băsescu. De obicei o criza (fie că este
provocată, fie că este lucrarea hazardului, fie că este creata în totalitate prin
manipulare şi iluzie) constituie un prilej excelent pentru ca un autoritarist
să se scuture de chingile constituţionale şi să asalteze democraţia în numele salvarii
tarii. Teama este cea mai buna metoda pentru expolierea de libertăţi, dupa cum
umilinţa este cea mai bună metoda de a destabiliza balanţa justiţiei. Socialul
– o buna parte dintre el – a crezut în imaginea de conducător aspru, dar drept,
chemat să ia măsuri drastice pentru a salva “nava” din furtună şi chiar să se
razbune pe cei care (prin “comunismul” şi/sau prin “corupţia” lor) o
distruseseră (sau cel puţin o găuriseră). (Mai grav este că şi o parte a
intelectualilor romani s-au alinit în spatele lui, precum sobolanii în spatele
cântăreţului din fluier).
Dupa 2008 şi mai ales după realegerea din 2009, pe fondul
instabilităţii economice şi sociale, câtă vreme atenţia Socialului, dar şi a
altor instituţii era canalizată în alte direcţii, Băsescu a introdus în Justiţie
calul troian: SRI-ul. În mod oficial şi în acelaşi timp pe ascuns a obţinut în
cadrul CSAT-ului o decizie ce declara “corupţia” o problema de siguranţa naţională,
o “vulnerabilitate”. S-a putut astfel justifica intervenţia SRI-ului în (1)
constituirea probatoriului şi în (2) judecarea cazurilor de corupţie. Spre
ruşinea Justiţiei (dar mai ales a celor care o reprezentau la acel moment), o
serie de protocoale au fost semnate între SRI şi alte părţi din corpul Justiţiei,
protocoale ce trasau foarte exact cadrul operativ al intervenţiei (sub numele
de “cooperare” sau “colaborare”) SRI-ului: în general prin restrângeri ale
liberarilor şi drepturilor persoanelor, dar care prevedeau şi responsabilităţi ce
excedau – cel putin din punct de vedere etic – statutul de magistrat, din
partea procurorilor şi a judectorilor. Problema majora nu este însă existenţa
acestor protocoale, (de care Socialul a aflat de curând), ci faptul că au
deschis calea legală pentru abuz. Nu ele în sine sunt (sau au fost) neconstituţionale,
ci acţiunile care au decurs din punerea lor în aplicare. (Nota: Aceast[ situaţie este similară cu modul în
care sunt judecate legile în America. Încă din secolul trecut Tocqueville
remarca faptul că în America nu legile sunt declarate neconstituţionale, ci
aplicarea lor în anumite cazuri particulare, lucru care desigur în final poate
conduce la retragerea respectivei legi).
Al patrulea pas, cu consecinţe nu numai imediate şi punctuale
(ele în sine de o gravitate extremă: vieţi sfărâmate pe nedrept, încălcărea
drepturilor omului, etc…), ci şi de lungă durată şi de profunzime (la nivelul
mentalităţitor şi instituţiilor) este moştenirea “glorioasă” a regimului Băsescu.
Sistemul diabolic creat la acel moment (SRI-Justiţie), menit să dea o putere sporită
unei singure persoane şi să inhibe puterea Executivului şi a Legislativului, s-a
dovedit atât de viabil, încât a continuat să functioneze şi după ce Băsescu a
eşuat în încercarea de a ajunge cu un alt vehicol politic (PMP) la putere în 2014.
Ceea ce era înainte un trinom s-a transformat în binom...
În loc de concluzie. Cine
are puterea?
Înțelegând
rolul jucat de Justiție (de o anumită parte a ei) în epoca Băsescu (rol păstrat
şi în epoca ce a urmat: epoca Johannis), dar şi pericolul general valabil al
deviației constituționale a Justitiei (de care am vorbit mai sus), devine mai
limpede ce anume motiveaza în zilele noastre Justiția. Pe de-o parte abuzul de
putere în sine este ofertant pentru orgolii, pe de altă parte nu mai poate
crede nimeni (cel puțin până acum) în independența Justiției, câtă vreme umbra
SRI-ul se întinde pe cotloanele instituțiilor sale. Pe de altă parte devine la
fel de limpede interesul pe care îl trezețte Justiția.Temerea este ca manetele
Justitiei (construite de SRI) pentru fostrul presedinte au ajuns prin moștenire
indirectă la Johannis. Dar nici varianta în care SRI-ul a devenit autonom şi a
ajuns chiar să controleze noul președinte nu poate fi exclusă. În orice caz
trinomul (Președinte-Servicii Secrete-Justiție) s-a reîntregit şi punând întrebarea
precum Cicero “Cui bono?” descoperim interesul acestuia de (1) a nu fi modificate
legile justitiei, de (2) a ascunde protocoalele secrete, de (3) a păstra Președintele
ca factor decident în procedurile de numire şi revocare a unor magistrați, dar
şi (4) de discreditare (prin campanii de presă) a Executivului şi (5) de slăbire
(prin intimidare) a Legislativului. De altfel toți pașii făcuți de președintele
Johannis (în continuarea pașilor lui Băsescu) confirmă încă o dată alinierea de
forțe nedemocratice împotriva Parlamentului (și împotriva Socialului). Și nu
sunt singurii pași; urmează și alții, poate mai periculoși decât cei de până
acum. Ne apropiem de un dezdodământ....
