Am avut reflexul de a
lua apararea Socialului crezând – mai exact: impunându-mi să cred – că (1)
deciziile pe care acesta le-a luat în ultimul timp sunt doar rezultateale unor
judecăți eronate (făcute totuși cu bună
credință), (2) a unor confuzii (pricinuite de lipsa de informații) sau (3) a
unor înșelăciuni cărora a căzut pradă din naivitate. (Includ și pasivitatea
printre deciziile Socialului). Articolele mele au avut – în mare parte – drept
scop (1) educarea spiritului critic, (2) așezarea tuturor faptelor în ordinea
lor corectă în fața rațiunii și (3) apelul la întoarcerea la valorile
democrației. Dacă aș fi coborât în arenă aș fi folosit poate mai mult arma
pamfletului, ironia neagră, înțepătura otrăvită, dar nu am avut nici apetitul
(și poate nici talentul) pentru asta, crezând că ceva mai poate fi salvat prin
seriozitate și raționalitate. Mă consider vinovat în fața propriei conștiințe
nu pentru faptul că am încercat, ci de încăpățânarea cu care m-am agățat de
credința că adevarul poate fi mai puternic decât orgoliul și ca poate ajunge să
lumineze minți. Boala secolului nostru – realitivizarea adevărului – ajunsă în
sfârșit (după ce a acaparat lumea) și la noi (unde a găsit teren fertil), face
imposibil orice demers argumentativ; dar acestă boală nu poate fi imputabilă în
totalitate bolnavului câtă vreme afectează – printre altele – tocmai
capacitatea de a-ți da seama că ești bolnav (și de a te auto-trata). După
propria mea definiție – greșită poate – a nu te interesa adevărul , a nu căuta
adevarul sau a nu-l recunoaște când l-ai găsit este – nu doar o dovadă de
prostie – ci prostia însăși. Nu poți opera decât cu adevărul. Poate aș fi
continuat demersul de a lupta cu morile de vânt (încercând cu onetitatea să
caut și să ofer adevărul) dacă nu aș fi înțeles – în sfârșit – că Socialul este
cât se poate de lucid și de informat. Doar natura lui pervertită îl face să
prefere (1) avansurile unui mediocru inspector scolar cu ifose de rege, (2)
mojicia unui bețiv adus la conducere tocmai pentru caracterul lui de slugă și
(3) abuzurile unor instituții de forță; este un act politic mutual consimțit.
Rămâne problema moralității (acum că problema adevărului este tranșată pentru
mine), însa nu poți să discuți probleme de morala când instinctele care cer (1)
o mână forte și grea la conducere, (2) judecăți populare în piețe și (3)
încălcări de drepturi fundamentale sunt atât de puternic sădite în Social (și
mai ales – ce ironie – în generațiile tinere). Educația vine prea târziu (sau
nu mai vine deloc), umorile și nu faptele sunt cele care contează, iar
democrația este un concept mort care mai mult încurcă.
Inevitabil am emis opinii și am
dat verdicte; unele dintre ele, fără dar și poate, total greșite. Am căutat
însă – pe cât a fost posibil! – ca ele să aiba dedesupt adevărul și deasupra –
o poziție demnă. Și – mai ales – am căutat să folosesc logica, morala politică
și să mă însotesc cu alți gânditori în direcția democrației. Singura mea loialitate a fost fața de Social,
din care am considerat că fac parte. Critica mea (pe alocuri exagerată)
îndreptată împotriva Socialului își are rădăcina în ideea că trebuie să fii mai
aspru cu tine însuți decât cu cei din jur. Într-o vreme în care se practică
vânătoarea de vinovați externi pentru
propriile eșecuri, acesta poziție poate fi incomodă, dar ea nu trebuie
ignorată. Și – trebuie să o spun! – m-am săturat până peste cap de lamentații
și de ură goală. A venit însă pandemia și am crezut că, pus față în față cu
Răul, Socialul se va trezi și îi va rezista, și că acest fapt îi va schimba și
atitudinea politică. Chiar și un – Nu! – spus cu jumătate de gură, ar fi fost
de ajuns; nu mă așteptam la minuni, căci în privința capacității de schimbare
mă folosc pe mine însumi drept etalon. Dar lucrurile au mers din rău în mai rău
și nici măcar lamentațiile de alta dată nu le-am mai auzit. Pe lângă pașii făcuți deja în direcția
subminării democrației (despre care am vorbit în alte articole) s-au mai fâcut
câțiva între timp. Dacă mai scriu acest articol pentru a-i devola este pentru
că mai am datorii față de mine însumi și pentru că dezamăgirea provocată de
Social nu este mai mare decat indignarea – pe persoană fizică – provocată de
acești pași. Complicitatea vinovată a Socialului (cauzată poate și de sindromul
Stockholm) nu face acțiunile Politiciului mai puțin reprobabile. Mi-am schimbat însă perspectiva asupra
dinamicii politice și mai ales tonul. Înțeleg prea bine ce trebuie să fi simțit
Casandra și Laocoon când se opuneau cu tărie introducerii darului otravit al
grecilor – Democrația?! – în cetatea Troiei.
Trebuie să recunosc
încă de la început că nu există o unitate de formă a acestui articol, ci doar
una de fond. Fenomenul căderii democrației – căci acesta este de fapt subiectul
articolului – înspre anarhie și tiranie (corect prezis de Aristotel) are mai
multe fațete. El nu trebuie pus doar pe seama unor dușmani exteriori, ci și (1)
pe seama contradictiilor interne ale democrației însăși și (2) pe seama
faptului că orice sistem sfârșește la un moment dat prin a-și nega propriile
principii de justificare, după o funcționare îndelungată. În final se ajunge ca
și Politicul și Socialul să respingă democrația și vina este deopotrivă
împărțită. Avem sub nas exemplul democrației românești și el provoacă
indignare. Dar dacă intenția este mai profundă decat critica unor evenimente
recente petrecute pe plaiul politic românesc (cum ar fi, de exemplu, așezarea
președintelui Johannis cu bocancii pe gâtul democrației), dacă ne propunem și
să înțelegem “de ce?”, atunci trebuie de ne lărgim perspectiva în spațiu și în
timp. Planurile micro și macro ale istoriei și geo-politicii s-ar putea nu fie
întotdeauna corelate, însă trebuie să facem și exercițiul detașării și al
“privirii de sus” (după cum spunea Marc Aurelius). Să recunoaștem că suntem mai mult decat
trăitori al epocii johannis în România. (1) Ne-am născut în sec. XX (sau XIX)
în Estul tarat de comunism, (2) am trecut prin revoluția calculatoarelor, (3)
visăm bogățiile capitalismului și avem morala contorsionată dată de educația
socialistă, (4) simțim inegalitatea ca pe o nedreptate (pentru a avem instincte
de stânga), (5) ne place puterea, dar fugim de responsabilitatea ei, (6) avem
complexe de provinciali și porniri de vechil, (7) suntem superficiali, dar
pretindem seriozitate. Noi suntem până la urmă democrația care se prăbușește;
dacă ar fi să dau un verdict aș spune că
democrația se prăbușește nu în jurul nostru, ci în primul rând în noi. În
Social și în Politic.
Desigur, punctul de plecare și de
interes (imediat ) este planul autohton: Johannis, Parlamentul și politica în
vremea covid-ului (pe care îl voi trata in capitolele următoare), dar acest
plan deschide la rândul său alte planuri în care se ascund cauze primare
complexe, mai complexe decât interesul unui egoist leneș îndrăgostit de lux și
lingușeli: divorțul dintre Putere și Politic, ascensiunea stângii, tendintele
iliberale din majoritatea mișcărilor populiste, confuntarea dintre națiuni și
multinaționale, reacțiunea naționalistă, etc… Voi reveni asupra lor, dar mai
întâi: România…
Problema
parlamentului este o radiografie cât se poate de corectă a stării de
descopunere în care se află originala noastră democrație. Lupta politică (ce ar
fi trebuit să se dea de fapt în Parlament și doar odată la 4 ani în Social) a
ajuns să se dea cu Parlamentul. Dincolo
de aspectul cinic, grotesc și paradoxal al acestui fapt, nu se poate ignora
nici nota lui ironică. Parlamentul nu este doar o instituție (cu justificare,
formare și funcționare democratică), ci și mecanismul esențial al
democrației. Acest lucru este statuat și
de Constituție, dar el nu mai poate fi un argument, câtă vreme Constituția nu
mai este de ceva vreme o autoritate.
Imperfecțiunea Parlamentului – pe care o putem recunoaște oricând! –
ține (1) de imperfecțiunea ideii de reprezentare, (2) de imperfecțiunea votului
în sine (ca forma și ca fond) și, nu în ultimul rând, (3) de imperfecțiunea
oamenilor și este de fapt expresia imprefecțiunii democrației însăși. Este cât se poate de validă poziția lui
H.R.P. care cere o minimă morală (loialitate, moderație și prudență) din partea
parlamentarilor pentru ca democrația – prin Parlament – să fie nu doar
posibilă, ci și realizată. Nu poți însă să încerci să repari democrația cu
mijloace nedemocratice distrugându-i (sau controlându-i – ceea ce este același
lucru) instituțiile și modalitatile de funcționare. Și totuși exact asta se
întâmplă. Numele democrației este fluturat în fața oștilor aruncate în luptă
contra Parlamentului.
Chiar și numai faptul că ultima
redută în fața avansurilor autoritarite a rămas Parlamentul este suficient
pentru a înțelege că ceva este profund stricat nu numai în modul care
democrația funcționează, ci și în modul în care o percepem (și o judecam). Și –
mai mult decât atât – ar trebui să dea de gândit și aversiunea (sau, cel puțin,
neîncrederea) totală pe care o are o mare parte a Socialului față de
parlamentari (și prin erori de logică sau de încadrare categorială, față de
Parlament și Politic). Stim care este originea astei stări de fapt în România;
nimeni nu îl poate uita pe Băsescu (și epoca sa), deși mulți se grăbesc să îl
ierte. Am crezut că odată cu plecarea lui, democrația noastră torturată mai are
o șansă; dar iată că ne regăsim din nou în aceeași situație, fără să fi înțeles
nimic, mai surzi și mai orbi; și mai furioși și mai plini de ură. Dacă existî o
lecție în mitul lui Sisif este aceea că omul poate îndura orice câtă vreme are
speranță; readus la capatul de jos al pantei pe care trebuie să o urce, știind
efortul ce îl așteaptă și inutilitatea lui, omul este cuprins nu doar de
oboseală, ci și de disperare , iar spritul său se frânge. Iar dacă nihilismului
politic este atât de avansat, nu mai există nicio cale de ieșire din el prin
rațiune. Rămâne în schimb datoria de a veghea cu ochii deschiși pentru a putea
depune mărturie mai târziu.
Folosesc pluralul
deși toate fortele politice (și prin forțe politice înteleg instituțiile cu
putere formală și reală) ce se împotrivesc Parlamentului (sau mai exact cărora
Parlamentul se opune) sunt adunate în mana președintelui. Intențiile,
atitudinile și acțiunile sunt cât se poate de clare; doar păstrarea aparențelor
împiedică și declararea fățisă a acestui lucru. Articolele anterioare
demonstrează fără echivoc acest lucru. De aceea nu am să reiau aici pașii
făcuți de presendintele Johannis pentru a ajunge în această postură de
autoritate cvasi-totală, ci doar am să enumăr aceste forte care i se supun
acum, tocmai pentru a întelege dezechilibrul.
(1) În primul rând, Johannis controlează în mod direct (după
evenimentele sfârșitului de an 2019) cele doua capete ale puterii executive:
(1.1) Președenția (putere extraordinară) și (1.2) Guvernul. (2) În al doilea
rând, tot ce înseamnă servicii secrete i se subodonează: (2.1) serviciile
secrete extraguvernamentale (SRI, SIE, SPP, STS), (2.2) cele trei servicii ale
Ministerului de Interne, (2.3) serviciul secret al Armatei (DIA) și (2.4) cel
al Ministerului de Justiție (fostul SIPA). (3) În al treilea rând, nici puterea
judecătorească nu scapă sferei de influență a Președintelui, câtă vreme el
numește (3.1) procurorii-șefi ai parchetelor (General, DNA, DIICOT), (3.2)
șefii Înaltei Curți și (3.3) ai Curților de Apel și (3.4) (la propunerea
CSM-ului) toți procurorii și judecătorii. (4) În al patrulea rând să nu uităm
(4.1) că Johannis este în continuare, chiar și informal, în fruntea PNL-ului –
fiindcă Orban nu este altceva decât o marionetă stricată! – și (4.2) toata
dreapta politică din Romania (care de fapt este alinită în stânga spectrului
politic) îi este mai mult sau mai puțin loială.
Este uimitor cum nu pare să
deranjeze pe nimeni că, într-o democrație cu acte înregulă, un singur om (chiar
și cu o legitimitate mare dată prin vot) deține o astfel de putere. Și mai ales
că (1) abuzează de această putere depășindu-și rolurile constituționale de
arbitru și actor (doar în condiții extraordinare) – de fapt acestea sunt
rolurile pentru care președintele are legitimitate, nicidecum pentru cel de
faraon! – și (2) duce o luptă politică pentru a câstiga și Palamentul (ceea ce
echivalează, dupa cum spuneam, cu distrugerea lui).
Ecuația luptei pentru
putere a fost dată peste cap de apariția pandemiei. Nu putem uita (și nu putem
ierta) faptul că s-a marșat în direcția alegerilor anticipate (ceea ce ar fi
însemnat câștigarea Parlamentului, fără îndoială) menținându-se în schimb o
stare de provizorat în puterea executivă și ignorându-se toate semnalele de
alarmă. Deși normalitatea și bunul-simț ne-ar fi îndemnat să credem că
armistițiul politic temporar era cea mai bună solutie pentru vremea pandemiei,
lucrurile nu au stat nici pe departe așa. Ceea ce s-a întâmplat în timpul
pandemiei (din punct de vedere politic) seamănă cu o scenă de box în care arbitrul
fluieră și intervine pentru a-I despărți pe combatanții prinși într-un clinci,
însă unul dintre ei continuă să își lovească adversarul și după ce acesta ți-a
lăsat garda jos. Nu îmi propun să analizez măsurile Guvernului luate pentru
gestionarea crizei (sau cel putin nu aici). COVID-19 a fost însă instrumentat
cu cinism tocmai pentru a aduce avantaje politice.
Iată
motivația acțiunilor: Două lucruri i-au devenit foarte clare Președintelui încă
din luna martie: (1) faptul că pandemia va eroda puternic imaginea PNL-ului (și
a sa desigur) – de aceea a și încercat să forțeze alegerile anticipate înainte
ca valul pandemiei, pe care îl vedea prea bine, să atingă malurile Romaniei –
și (2) faptul că nu poate avea Parlamentul fără să diminueze influența PSD-ului
(partidul – încă – majoritar în Parlament).
Și cum electoratul PSD-ului este în marea lui majoritate unul
conservator (trecut de 50-60 de ani, creștin ortodox și nationalist) a speculat
(dacă nu chiar a creat) toate momentele în care a putut poza în aparator al
vârstnicilor, al datinilor creștine și al patriei. Recunosc că într-o primă
etapă am fost dezgustat de aceste manevre
grosolane și transparente, însă apoi vărsând ce efect penetrant au avut
în Social, m-am indignat; m-am indignat cu atât mai mult cu cât s-au folosit
fake-news-uri ce au transformat victimele în răspândaci.
…
și iată faptele:
Prima mișcare a vizat
creștinii ortodoxi. Paștele (și sărbătorirea lui) a fost un prilej minunat
pentru ca Președintele să încerce să câștige bunăvoința creștinilor ortodoxi
(nu puțini la număr, chiar dacă mai tăcuți). Și nu avem motive să ne îndoim că
interesul a fost unul strict politic, câtă vreme cunoaștem poziția PNL-ului la
referendumul pentru familie. Măsurile drastice ce limitau adunările și
manifestările publice îi ingrijorau pe mulți evlavioși habotnici (și pe unii
dintre reprezentanții Bisericii) mai mult decat covid-ul. Au circulat prin
media o sumedenie de apeluri către Președinte – către cine atcineva?! – de ridicare
a restricțiilor pentru ca sărbatorile pascale să ne găsească înghesuiți unii în
alții până la sufocare, dar plini de lumina sfantă. (Și de COVID eventual, câtă
vreme nu îmi închipui de ce s-ar exclude mutual cele două). În aceste penibile
misive publice unii îi aminteau președintelui de miracolele rugăciunilor în
grup din temnițele comuniste sau naziste, alții îl asigurau că va beneficia de
recunoștință veșnică. Totuși, situatia era delicată. Oricât de tentat ar fi
fost să dea curs rugănimților (din calcul pur politic), nu o putea face însă în
mod direct, pentru că – să nu uităm! – Johannis conduce (și este susținut) de o
serie de forte progresiste (nicidecum national liberale, de dreapta cum greșit
s-ar putea crede dacă ne-am lua după numele partidului); ori o poziție de
susținere a Bisericii, a credincioșilor și a ritualurilor creștine ar fi
supărat stângiștii, neo-marxiștii, globaliștii, progresiștii și iliberalii și
l-ar fi lăsat fără altă parte de electorat (de altfel fidelă și dependentă de
nutreț ideologic și de fake-news). Politica nu înseamnă însă opțiuni binare
clare, bazate pe principii (religioase, pragmatic – medicale, ideologice);
politica este calea compromisului, a trădarii, a minciunii, a fentei, etc…, pentru a ajunge la rezultatul dorit bun
sau rău. Prins între ciocan și nicovală, Johannis a făcut următorul joc: l-a pus mai întâi pe ministrul Vela să anunțe
că se vor lua în acord cu Biserica unele măsuri pentru a permite sărbătorirea
Pastelui; apoi a intervenit el pentru a-și manifesta dezaprobarea și pentru a-l
lua de guler pe ministrul Vela; pentru ca în final tot el să anunțe o cale de
compromis. Prin această melodramă prost scrisă și prost interpretată de actori
dizgrațioși și lipsiți de talent, Johannis a câștigat totuși pe ambele fronturi:
și-a păstrat alături fanaticii și a ajuns și la inimile unei părți de electorat
mai lucid, mai așezat (și oricum dispus să fie mai iertător cu “greșiții lor”
în preajma sărbătorilor).
A urmat episodul
“încarcerării bătrânilor”, episod care ar putea stârni zâmbete oricărui om
detașat de problemă și cu puțină ordine în cap. Sunt nevoit să îl tratez însă
cu seriozitate, tocmai pentru ca Socialul l-a tratat cu atâta seriozitate.
Faptele par clare suprafață. Dr. Streinu Cercel a fost înfierat public de către
Johannis (care s-a ferit totuși să îi rostească numele) și de către
lacheul Orban, după ce în presă a apărut
– a se citi “a scăpat” – un document elaborat de acesta în Februarie împreună
cu o echipă de specialiști. Fără să ni se arate documentul cu pricina – eu
însumi a trebuit să răscolesc Internetul în căutarea lui – ni s-a spus că el
conținea propuneri inacceptabile de închidere cu forța la domiciliu sau prin
hoteluri a vărstnicilor. Presa a preluat mesajul venit de la cel mai înalt
nivel al puterii executive și l-a răspândit cu viteza sub cele mai scârboase
forme după principiul telefonului fără fir, fără a-i denatura însă esența
negativă; Socialul a reacționat și el profund ultragiat la gândul că cineva –
altcineva decât atot-puternicul de la Cotroceni! – se gândește la măsuri de
reducere drastică a libertăților. La câteva zile a urmat și decizia de
înlăturare a dr. Cercel de la șefia comisiei științifice anti-Covid din
Ministerul Sănătății. Desigur, totul era cusut cu ață albă; dr. Cercel nu
propusese în realitate în Februarie decât o serie de măsuri de bun-simț, multe
dintre ele și implementate între timp; nici vorba de o “încarcerare a
bătrânilor” în hoteluri cu forța, ci de izolarea acestora la domiciliu pe cât
posibil sau în hoteluri, daca aceștia nu se puteau întreține singuri. Toată
lumea părea că uitase (1) declarația presedintelui din 24 martie (parcă) prin
care acesta anunța senin că “practic” persoanele de peste 65 de ani trebuie să
stea “tot timpul acasă” și (2) interviul recent al ministrului sănătății în
care acesta anunța că are în vedere posibilitatea rechiziționării unor hoteluri
tocmai pentru a implementa măsuri de “încarcerare a bătrânilor”. Nu vreau să îl
apăr pe dr. Streinu Cercel, nu pentru că nu merită apărat, ci pentru că
apărându-l aș divaga de la adevarata problemă. Chiar dacă dr Cercel nu era
vinovat de atentat la libertățile Socialului, el nu era totuși complet lipsit
de vină. (1) În primul rând criticase politica de testare COVID stabilită de Ministerul
Sănătății în colaborare cu Ministerul de Interne, susținând că putem testa de 2
ori mai mulți suspecți de infectare cu COVID.
(2) În al doilea rând își manifestase uimirea – într-un mod care aducea
a acuzație – că România are încă granițele deschise. (3) În al treilea rând
pregătise, împreună cu primăria Bucureștiului (fieful PSD), un plan de testare
statistică. (Pentru o vină similară plecase intempestiv de la M.S. și dr
Costache). Toate acestea atârnau greu deasupra capului Dr Cercel, dar poate că
utilitatea sa ar fi prevalat într-un calcul de oportunitate, daca cuiva nu i-ar
fi venit ideea că se poate câstiga o rundă politică pe seama lui. Miza nu a
fost nicidecum debarcarea dr Cercel – ea se putea face și într-un mod discret,
ci scandalul. Cu ajutorul emoției stârnită de scandal, a fost inoculată în
Social ideea că “Johannis este apărătorul vârstnicior”. Neadevărat și imoral
totodată (sub limita cu care eram deja obișnuiți), dar simplu și eficient.
Multa vreme au existat ecouri venite
dinspre Social în care i se mulțumea președintelui pentru “poziția sa”, iar dr
Cercel si PSD (prin asociere) erau înjurați (uneori la propriu). (Scriu rânduri
de mai sus la mai bine de o lună de la aceste evenimente și înca nu le pot găsi
o concluzie sau o interpretare, în afară de gândul – nihilisto-mioritic – că
meritam ce ni se întâmplă și ni se mai întâmpla).
Dacă ar fi fost numai
atât și tot ar fi fost îndeajuns. Nu mă așteptam la nimic bun, dar nu credeam
că se pot întâmpla lucruri și mai odioase. Vina pentru lipsa de imaginație și
subestimarea setei de putere îmi
aparține în totalitate. Abia dispăruse
din peisaj dr Cercel că s-a ivit o nouă oportunitate de câstigare de capital
politic pentru Președinte. De data asta a venit rândul cărții nationalismului
să fie jucată. Pentru că Parlamentul nu mai funcționa de ceva timp cu toate
motoarele (din pricina epidemiei de COVID) și altele erau problemele care
necesitau o atenție sporită, un proiect de independență a Ținutului Secuiesc a trecut
de camera Deputaților prin aprobare tacită (adică fără să fie supus explicit la
vot). O greșeală – desigur, dar comisă fără intenție și care putea fi remediată
ușor. Nu încerc o manipulare a cititorilor; ar fi urmat mai întâi votul în
Senat , apoi etapa promulgării legii de către Președinte (care putea el însuși
să o întoarcă în Parlament sau să o atace la C.C.) și – mai mult decât atât –
legea era una profund neconstituțională; nu exista în mod practic sau teoretic
niciun pericol. Însă faptul că un personaj politic (1) care a refuzat dorința
și dreptul românilor de a sărbătorii 100 de ani de la semnarea tratatului de la
Trianon, (2) care a făcut declarații ambigue în timpul unei vizite – pe care a
numit-o “oficială” – din Ținutul Secuiesc de acum exact 3 ani și (3) este atât
de slugarnic față de Europa – chiar am uitat cu toții afacerea Sparanghelul? –
face apologia naționalismului și acuză PSD-ul de “înțelegeri cu niste maghiari”
doar pentru a câștiga electorat (pt PNL) este un pericol. Nu avem nevoie de
dezbinare, nu avem nevoie de spaime inutile și aberante, nu avem nevoie de
fake-news-uri; mai ales acum. Iar Președintele exact aceste lucruri le-a făcut.
Să te joci cu sentimentele unei națiuni și asa complexate de istorie,
sensibilizate de un destin tragic și jefuite și trădate de propriul Politic
este un act de o infinită josnicie. Dar – vorba unui intelept – “Tiranii nu au
patrie” și nici – adaug eu – ceva sfânt!
Sunt vindecat de mult
de tentația profeției; mă mulțumesc să filterez realitatea prin rațiune și
pesimism. Nici măcar soluții nu mai propun, căci ele trezesc suspiciuni cu
privire la interesele și loialitățile mele. Așa că în încheiere mă mulțumesc să
punctez că urmează încă 4 ani cu un președinte care ne-a adus “aici” și pare că
nu se dă în lături de la nimic pentru a fi încoronat faraon. Următorul moment
crucial este sesiunea de alegeri din toamnă și nu ar trebui să ne mire dacă
atunci o să cadă și ultima redută a democrației…
