marți, 16 mai 2017

Scârțâitul

Vina accidentului mi-a aparţinut în totalitate; sau cel puţină așa mi s-a spus. Din pricina asta primele două zile în spital le-am petrecut făcându-mi propriul rechizitoriu cu asprime. Eram furios mai mult din pricina neputinţei. În timpul zilei am fost plimbat cu scaunul cu roţile prin tot felul de încăperi mirosind a dezinfectant. Am bombănit încontinuu şi m-am interesat până la cele mai mici amănunte de starea sănătăţii mele. Doctorii au fost urâcioşi, iar asistentele urâte. Nopţile am dormit prost; am visat prăbuşiri şi înecuri şi m-am trezit de multe ori transpirat şi buimac. Apoi durerea a dispărut, am fost uitat într-un salon întunecos în compania unui bătrân autist ce juca de unu’ singur şah şi s-a instaurat plictisul. Nu m-a vizitat nimeni, dar probabil că toate rudele şi cunoştinţele mele mă dispreţuiau oricum, iar mama, dacă mai era în viaţă, nu ar fi făcut altceva decât să mă certe. 

Abia în a cincea zi am avut o prima tentativă de a mă ridica din pat. Era încă primăvară, în ultima vreme plouase des, iar bătrânul avea prostul obiceiul ca în fiecare dimineaţă, între două partide, să facă exerciţii în faţă ferestrei întredeschise, dezbrăcat până la brâu. Am auzit bufnitura, dar abia după o jumătate de ora m-a învins curiozitatea, m-am ridicat pe coate şi l-am văzut întins pe jos. După ce am apăsat pe butonul soneriei de urgenţă şi am anunţat incidentul, patru infirmieri (sau rezidenţi) ce se încurajau între ei în arabă i-au sărit în ajutor. Păreau îngrijoraţi, dar s-ar putea să mă înşel fiindcă oricum arabă este o limbă a veşnicei îngrijorări. L-au ridicat şi l-am pus pe o targă, i-au ataşat nişte tuburi şi au plecat în grabă lăsând geamul pe jumătate deschis, aşa cum îl găsiseră. Camera dădea spre sud şi se află la primul etaj al clădirii. Ecoul paşilor îndepărtându-se în grabă pe hol a fost repede acoperit de vacarmul traficului ce trecea prin apropiere. Tot era mai bine decât horcăitul îl face cu regularitate bătrânul în timp ce-şi curată gâtlejul. Am apucat să mă bucur de singurătate şi de relativa tăcere doar câteva minute, până când o pală de vânt a dat geamul de perete. Din acel moment, la plictisul profund în care mă cufundasem s-a adăugat şi frigul. Am apăsat în zadar din nou soneria. Nu a mai apărut nimeni, iar până la vizită medicului de serviciu mai erau trei ore. 

Am luat hotărârea după ce am făcut o scurtă evaluare a situaţiei. Ghipsul de la piciorul stâng ce îmi urca până lângă coapsă se uscase, pansamentul din zona pancreasului, schimbat în seară de dinainte, avea doar urme palide de sânge, iar umărul fracturat îmi amorţise. Din păcate aventura a început cu stângul. Patul era aşezat la perete şi nu mă puteam da jos din el decât pe partea pe care fusesem lovit. Am scos piciorul învelit în ghips în afară patului şi am lăsat gravitaţia să facă încet restul. După câteva secunde piciorul stâng, cu un zgomot metalic, a atins podeau, iar eu m-am trezit în capul oaselor. Mă aşteptăm la o durere acută, peste limita suportabilă în oricare din zonele sensibile. Nu am simţit totuşi nimic altceva decât o uşoară senzaţie de umezeală în zona tălpii. Am tras adânc în piept aerul duhnind a sevă, a clor şi a fum. Undeva afară un şofer supărat a apăsat pe claxon cu îndârjire. Am tresărit şi l-am înjurat. Probabil nu am fost singurul. Am repetat înjurătura când am constat că piciorul stâng mi se înfipsese adânc în plosca plină, pe care infirmieră uitase să o golească înainte de micul dejun. Am scuturat din picior, am încercat să folosesc de piciorul drept ca de o pârghie, însă nu am reuşit să scap din capcană. În cele din urmă m-am ridicat în picioare împingându-mă cu dreapta în pat şi am pornit spre fereastră trăgând după mine plosca. Zece paşi – doar zece paşi! – trebuiau făcuţi în linie dreapta. Cinci într-un sens şi cinci în celălalt. Aveam însă nevoie de sprijin, iar cârja promisă nu îmi fusese încă adusă. Am fost nevoit să aleg drumul mai lung ce ocolea de-a lungul pereţilor. Iar cum în toate încăperile de spital mobilele sunt lipite de perete, mă aşteptau tot felul de obstacole: două noptiere, paturile, o măsuță de fier pe care se aflau tot felul de recipiente şi uşa. Primii paşi au fost mai grei, dar apoi am căpătat curaj. Mă simţeam ca un cavaler în armură, iar oala prin târşâirea pe gresie scotea scântei. Mă mişcăm însă şi nu eram deloc obosit. Începusem chiar să cred că voi reuşi, când dintr-o dată, fără nici un avertisment norocul mi s-a schimbat. Pe când treceam prin dreptul uşii, infirmiera – chemată cu o jumătate de ora mai devreme – a intrat în încăpere ca o furtună. Fie a lovit uşa cu umărul pentru că avea mâinile ocupate, fie s-a făcut curent. Oricum cantul de lemn masiv a venit mult prea repede spre faţa mea. Nu am avut timp să schiţez vreun un gest de apărare sau să scot vreun strigăt de avertisment. Înainte de impact nu îmi amintesc decât că am trăit un sentiment copleşitor de uimire. Cred că am leşinat încă din timpul căderii, cu o durere infinită în creier. Îmi imaginez că trupul meu (ajutat de ghips şi de oala de noapte) a scos un zgomot infernal când a atins gresia şi că în ajutor mi-au sărit aceeaşi infirmieri (sau rezidenţi) ce vorbeau arabă de parcă ar fi complotat. 

Am redevenit conştient abia după o jumătate de zi. Fusesem lovit zdravăn, pentru că mi-a luat ceva timp până să mă dumiresc unde sunt şi de ce. Infirmieră a stat lângă mine aproape o oră, mi-a vorbit ca unui copil şi m-a ţinut de mână. Cred că plânsese până să deschid ochii. Doctorul m-a vizitat şi el după ce a fost anunţat că ieşisem din comă. A zis că o să mă fac bine, ceea ce m-a îngrijorat puţin pentru că însemna că la un moment dat şansele să îmi revin fuseseră mai scăzute. De data asta m-au tratat mai bine tocmai pentru că se simţeau, cel puţin în parte, vinovaţi. Din păcate în urma noului accident m-am ales cu o fractură de mandibulă şi au fost nevoiţi să îmi bandajeze şi să îmi imobilizeze capul. L-am auzit pe doctor vorbind şi de o fisură la o vertebră. Pentru o vreme mi s-a interzis să ridic capul şi am fost nevoit să privesc doar în sus. Îmi comunicăm dorinţele mai mult prin mişcările globilor oculari. Din când în când eram întors de pe o parte pe alta pentru a mi se schimba aşternuturile şi pentru a nu face eczeme pe spate sau apă la plămâni. În majoritatea timpului nu puteam vedea decât cenuşiul pătat de muşte al tavanului şi o parte de cer prin fereastră. În momentele dese în care eram singur, duceam dorul bătrânului pacient şi mă gândeam că poate ar fi trebuit să fi jucat şah cu el, cât încă mai era în viaţă. 

Acum geamul era închis şi se încălzise înăuntru, însă mă aflăm într-o situaţie destul de proastă. Nu mai puteam vorbi, mă dureau oasele şi mă alimentam cu paiul. Cel mai tare mă deranja însă scârțâitul pe care îl scotea uşa. Probabil că îi slăbiseră balamalele în urmă contactului cu trupul meu şi acum, cu regularitatea unui metronom, scotea un zgomot asemănător cu un miorlăit, chiar şi atunci când nu era folosită. Dacă nu aş fi fost lăsat singur, pradă întunericului şi tăcerii poate ar fi reuşit să trec peste acest inconvenient. Dar aşa, orice gând îmi era hăituit, orice clipă de reculegere îmi era furată, orice tentativă de somn îmi era fragmentată. La început nu am dat importantă acestui fapt, dar, ca şi mai înainte, timpul a redus durerea şi a rechemat plictisul. Treptat am ajuns să cred că nu uşa ci însuşi creierul meu scotea acel sunet lugubru şi că sunetul nu era un simplu sunet, ci un mesaj ce trebuia desluşit. Într-una din nopţi m-am concentrat cu îndârjire să îl ascult. Tiii-tiii-tiii-tatata-tiii-tiii-tiii. Repetat de exact 5621 de ori. De dimineaţă m-am dat bătut, cu regretul că nu învăţasem alfabetul morse în armată. Orice marţieni îşi trimiteau SOS-urile spre pământ aveau să rămână cu impresia că pe aici nu se găsesc fiinţe inteligente. Apoi, în noaptea următoare mi-a venit un alt gând ce m-a ţinut treaz: dacă scârțâitul era provocat de fapt de sufletul neliniştit şi dornic de răzbunare al bătrânului ce murise în salon în urmă cu câteva zile? Greu de crezut, dar am vegheat totuşi pentru a fi sigur. Nu au ieşit tentacule de sub pat şi nu am văzut umbre suspecte mişcându-se prin încăpere. Chiar dacă rămăsese supărat pe mine, sufletul bătrânului şahist se mulţumise să îmi trimită doar un avertisment, astfel încât zorii m-au găsit în siguranţă. Zdrobit, dar în siguranţă. Când pâcla din încăpere s-a destrămat complet eram atât de surmenat şi de disperat, încât ar fi preferat totuşi să fi fost răpit de extratereştrii şi dus undeva în celălalt capăt al Universului sau măcar tras de spirite răuvoitoare în adâncul iadului. Cât mai departe de acea uşă blestemată… 

În cele din urmă, când toate strategiile de a mă împacă cu scârțâitul uşii au dat greş, iar durerea cuibărită în creier a depăşit-o pe cea fizică, m-am hotărât să cer ajutor. Din păcate nu puteam comunica cu nimeni. Degeaba îmi aruncam privirea rugătoare spre uşă şi gemeam înfundat când mă vizita infirmiera sau doctorul. Amândoi zâmbeau ca şi cum am fi împărţit cu mine un mare secret şi îmi spuneau: „În curând!”. Nu, nu voiam să plec din spital – oricum nu înainte de a fi fost complet vindecat! Voiam doar să oprească scârțâitul obsedant al uşii! Iar ei zâmbeau larg după cum le cerea datoria. I-am trimis pe toţi la dracu în minte şi pentru o clipă m-am simţit mai bine. Cred că aş fi fost în stare să omor pe cineva în acele momente. În general lucrurile se înrăutăţeau cu fiecare oră. O singură dată am trăit un dram de speranţă. Cineva – nu am văzut cine! – a dat să între în salon şi a rămas în prag parcă siderat de scârțâitul uşii. În sfârşit şi-au dat seama că e o problemă, mi-am zis, însă apoi scârțâitul s-a repetat şi am înţeles că nu fusese decât un pacient rătăcit. Am închis ochii şi am urlat pe interior. Nu mai suportam zgomotul. M-am zbătut în pat, cuprins de convulsii, şi am apăsat butonul de urgenţe în ritmul scârțâitului. Tiii-tiii-tiii-tatata-tiii-tiii-tiii. Poate că am şi plâns un pic după acest episod. Nu-mi mai amintesc. Oricum atunci m-am hotărât să mă ridic pentru a doua oară din pat şi să rezolv singur problema, cu orice preţ. 

Mai întâi am dormit. Nu ştiu cum s-a petrecut minunea. Fie m-a învins oboseală, fie mi-a administrat din milă infirmiera un sedativ. Când m-am trezit era încă ziua, însă obiectele începuseră să îşi piardă contururile, iar partea din cer pe care o vedeam era acoperită de un nor purpuriu. Urma să plouă. Mai bine, mi-am zis. Mi-am inventariat părţile trupului şi am încercat să aflu de câte dintre ele mă mai puteam folosi. Chiar dacă eram un pic ameţit şi amorţit, mă puteam mişca. Problema era însă că după ultima aventură îmi atârnaseră piciorul prins în ghips cu nişte scripeţi deasupra patului. Abia după câteva tentative epuizante am reuşit să mă ridic folosindu-mă de muşchii abdomenului, să mă agăţ de picior şi să eliberez greutăţile folosite pentru contrabalansare. Piciorul stâng şi ghipsul în care era învelit au izbit cu forţă tăblia. Pentru câteva clipe intensitatea durerii a anulat efectul scârţăitului. Eram însă liber. Mi-am scos şi branula şi câţiva senzori prinşi de piept. Deasupra capului meu, pe un aparat ce semăna cu un radio vechi s-au aprins câteva becuri roşii, însă cu siguranţă nu le urmărea nimeni. Am coborât din pat având grijă să nu calc din nou în ploscă. 

Trebuia să mă grăbesc pentru că se însera, iar singurele lumini aprinse în timpul nopţii era cele de pe hol. Era un spital de stat şi cred că făceau reduceri de cheltuieli. Mi-am aranjat pijamaua şi am pornit spre uşă. Stăteam aplecat şi mă sprijineam cu mâna dreaptă de mobilă. De noptiere, de paturi, de masă. Din păcate toate aveau roţi şi se mişcau dacă erau împinse. Mi-era un pic teamă să nu cad. Dacă aş fi căzut, din cauza rigidităţii piciorului drept mi-ar fi fost peste putinţă să mă mai ridic, mai ales că nu îmi puteam folosi decât braţul drept. Aş fi rămas ca un vierme pe podea până când m-ar fi găsit infirmiera ce făcea rondul la ora patru. Nu era o perspectiva prea plăcută, astfel încât mă mişcăm cu foarte mare grijă. Am ajuns la uşa gâfâind şi leoarcă de transpiraţie. Mă deranja gutiera şi din pricina sării pielea din spatele genunchiului mă mânca îngrozitor. Scârțâitul dispăruse, pentru că mă împingeam cu spatele în uşă, iar asta alunga în schimb orice nemulţumire fizică. Am aşteptat să îmi recapăt suflul şi am ascultat zgomotele de pe coridor. Aripa spitalului în care mă aflam fusese construită demult, prin sec XIX, iar majoritate pacienţilor fuseseră mutaţi în clădirea nouă, pentru renovare. De când eram internat nu auzisem nicio mişcare noaptea, dar asta poate că nu însemna nimic. După un minut m-am întors cu faţa spre uşa şi am început să o examinez. Era o uşa de lemn masiv acoperită cu două tăblii de fier de care erau prinse balamalele. În mijlocul ei se află un geam mic, prevăzut cu o trapă pe exterior, pentru ca infirmierele să poată verifică pacienţii fără să între în salon. Clanţa era stricată şi atârna fără vlagă. Toate acestea le-am aflat mai mult prin pipăire pentru că se lăsase un întuneric ca o ceaţă. Am descoperit defectul când am ajuns la balamale. Toate şuruburile erau slăbite, astfel încât între placa de metal şi lemn apăruse un mic spaţiu. Din pricina greutăţi şi a faptului că nu se putea închide, uşa ezita între două puncte de echilibru. Tiii-tiii-tiii-tatata-tiii-tiii-tiii. Dacă ar fi avut la îndemână o şurubelniţă şi un strop de vaselină aș fi rezolvat problema pe loc. Am încercat cu unghiile (care între timp îmi crescuseră destul de mult) însă nu am reuşit decât să mă rănesc la degetele de la mâna dreapta. M-am gândit apoi să improvizez o şurubelniţă dintr-un instrument medical, însă pe măsuţa din apropiere nu se găseau decât flacoane și un stetoscop uitat. Nu ştiu unde lucrasem înainte de accident, dar îmi plăcea să cred că nu fusesem un prost oarecare. Iar acum aveam ocazia să îmi dovedesc măcar mie însumi lucru ăsta. În vreme ce mi-am stors creierii în căutarea unei soluţii, afară a început să plouă violent, iar întunericul a înghiţit camera, spitalul şi lumea. Doar din când în când o lumină plăpândă şi roşie – produsă probabil de semaforul suspendat din intersecţie – se strecura pe fereastră; suficientă pentru a trezi sclipiri în metalul lucios din care erau alcătuite paturile şi măsuţele din încăpere. Nici tăcerea nu era perfectă. Ca întotdeauna în timpul unui ploi, tot felul de zgomote dubioase se amestecau în ritmul de jaz al picăturilor ce loveau caldarâmul sau geamul. 

Aveam două variante: fie blocam într-un fel sau altul uşa, fie mă aventuram dincolo de salon în căutarea unor unelte. În cel de-al doilea caz, mult mai periculos pentru mine, problema ar fi fost rezolvată definitiv dacă reuşeam, în primul – ar fi trebuit să repet acţiunea după fiecare utilizare a uşii. Nici una dintre perspective nu mă încânta. Eram şi aşa destul de obosit. În cele din urmă mi-am spus că puteam supravieţui cu o soluţie temporară, până când aş fi fost suficient de întremat pentru a putea ieşi pe hol. M-am uitat în jur după un obiect sau mobilă cu care să opresc balansul uşii. Lângă mine străluceau contururile metalice ale unei noptiere şi mi-am zis că poate este de ajuns. Din păcate, după ce am tras-o cu chiu cu vai lângă mine, am constat că nu îmi era de niciun folos. Avea roţi ce nu se puteau bloca şi era prea uşoară pentru a se împotrivi uşii. 

Am fost atât de dezamăgit încât am vrut să renunţ. Foarte curând, dacă continuam în acelaşi ritm aveam să rămân fără energia necesară pentru drumul de întoarcere spre pat. Cum însă viaţa mea era şi aşa destul de scurtă şi lipsită de orice realizare ce m-ar fi făcut să mă simt cineva, mi-am alungat repede momentul de slăbiciune. Dacă aş fi reuşit în ceea ce îmi propusesem, aş fi putut, să mă numesc singur: „Omul care a oprit scârțâitul”, iar asta ar fi însemnat mai mult decât nimic. Pentru o clipă, gândindu-mă la toate lucrurile astea, mi-am dorit să mă pot privi într-o oglindă. Chiar şi aşa, acoperit de bandaje, ar fi vrut să îmi văd chipul. De ce nu se pune în fiecare cameră de spital câte o oglindă? Oamenii ar fi ajutaţi astfel să îşi accepte reflexia şi diagnosticul mai uşor, mi-am zis. Una dintre infirmiere mă făcuse în urmă cu câteva zile „frumuşel”. Mi-ar fi plăcut atât de mult să fi avut dreptate. Mi-ar fi plăcut atât de mult să nu mă doară umărul şi piciorul. Şi mai ales mi-aș fi dorit să pot scăpa de geamătul înnebunitor al uşii. Tiii-tiii-tiii-tatata-tiii-tiii-tiii. 

Trebuia să mă grăbesc. Cu ultimele puteri am reuşit să ajung lângă măsuţă şi, folosind-o drept sprijin, să o împing până în dreptul uşii. A fost aproape o minune. Nu ţin minte decât că în tot acest timp întunericul din încăpere începuse să îmi între în cap şi îmi venea să vomit. Fiecare pas începea cu o încordare a muşchilor şi se termina cu o durere atroce. Poate că totul a durat câteva secunde sau poate o oră. Nu-mi amintesc deloc, însă ploaia se oprise când în sfârşit uşa era blocată, iar eu eliberat de blestemul scârţăitului. Am oftat. Nu cred că ceea am simţit în acel moment se asemăna în vreun fel cu fericirea, însă oamenii ar trebui să încerce mai des să repare uşi stricate. Lumea e o imensă uşă stricată, mi-am zis. Nu făcusem mare lucru, însă îmi merităm răsplata. Am mai auzit o maşină a salvării aducând în spital vreo urgenţă şi, pentru o fracţiune de secundă, camera a părut scufundată în adâncul unui ocean, însă apoi s-a lăsat o tăcere minunată. Am ascultat-o minute în şir, fără să ştiu ce voi face în continuare. 

Nu am alunecat. Mi-am dat seama că nu mai am puterea să mă întorc şi m-am hotărât să mă odihnesc. Nu eram supărat. Chiar dacă Lumea rămânea la fel de stricată că întotdeauna, eu îmi reparasem uşa. M-am prelins de-a lungul peretelui având grijă să nu mă lovesc la picior. Stand în fund pe gresia rece, m-am întrebat cât este ceasul şi cât aveam de aşteptat până dimineaţă. Mi-am închipuit ce va spune infirmieră care mă va găsi şi am râs în sinea mea. Imediat însă mi-a părut rău, dându-mi seama că era tocmai tura infirmierei care îmi provocase fractura de mandibulă şi care plânsese la căpătâiul meu. Dacă poziţia ar fi fost mai comodă, poate că aş fi reuşit mai repede să adorm şi să visez. Înainte să înceapă toată nebunia cu scârțâitul uşii, avusesem foarte des coșmare – căderi şi înecuri – dar încet-încet învăţasem să le stăpânesc şi chiar să mă bucur de ele. Nu ştiu dacă văzusem pe undeva – în viaţă mea anterioară - peisajele în care zburăm sau înotăm şi nici nu-mi pasă. Era secretul meu nevinovat ce îmi făcea cât de cât suportabilă starea în care mă aflăm… şi oricum de vise nu dai socoteală nimănui. De asta şi urâsem atât de mult uşa şi scârțâitul ei insinuant şi nesfârşit. Pentru că îmi alungase visele. Zăceam într-un cocon de întuneric şi mă gândeam nestingherit de nimeni şi de nimic la vise. La nori mari şi pufoşi pe sub care se ghicea undeva ameţitor de departe pământul peticit, la adâncuri de mare unduioase şi verzi străpunse de lumina unui soare gigantic, la şiruri de munţi cu brâuri de păduri şi vârfuri ninse, printre care lucea oglinda vreunui lac tăcut. Totul era înspăimântător de frumos, dar chiar dacă visam Raiul însuşi, ceva totuşi lipsea. Oamenii, unde sunt oamenii?, m-am întrebat. Şi de ce lumea pe care o visez este atât de mândră, de întreagă şi de curată? Unde este răul? Nu ştiam răspunsul, însă mi-am închipuit că vina este a oamenilor, nu a mea. Poate că ei nu aveau nevoie de mine sau poate că nu mă cunoșteau. Poate că ei sunt de fapt cauza pentru care Lumea reală este stricată. Poate că ei sunt Răul. Eu nu purtam decât vina accidentului. Sau cel puţin aşa mi se spusese. 

După un anumit punct rişti să amesteci visele şi amintirile. Eu însă aveam un sistem propriu. Ştiam că durerea nu te poate urma în vis; visele nu sunt dureroase, ci doar înspăimântătoare câteodată. Şi oricum nu mai aveam amintiri. Cred că am visat mult timp despre cer, adâncuri de ocean şi munţi, despre zboruri şi cufundări şi poate şi despre oameni, însă când m-am trezit am uitat totul. Senzaţia de desprindere de trup amestecată cu o durere surdă mi se răspândise prin tot corpul. Eram în aceeaşi poziţie, muşchii mi se încleştaseră şi dacă aş fi putut aş fi urlat. De ceva vreme nu mai văzusem decât foarte rar chipuri omeneşti, însă abia atunci m-am simţit singur. Aveam nevoie de cineva şi acel cineva – oricine! – era departe. Patul şi butonul de alarmă se aflau la milioane de ani distanţă, iar liniştea de pe hol nu mai era minunată, ci imposibilă. Am ştiut că totul s-a terminat în momentul în care mi-am simţit palma umedă de sânge. Fie rana de la mijloc se deschisese, fie mă rănisem în cădere. Nu aveam nicio importanță. Negura din încăpere se subţiase, semn că se apropia dimineaţa, totuşi nu credem că mai pot rezista mult. Se spune că în aceste momente ai epifanii, vezi chipul lui Dumnezeu sau îţi retrăieşti pe repede-înainte viaţa. Am sperat că măcar acum, în ultimul ceas, îmi voi descoperi identitatea şi scopul. Din păcate nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Propria mea viaţă şi Dumnezeu – dacă exista! - au rămas ascunşi după cortina întunericului. M-a încercat acelaşi sentiment paralizant de uimire, în timp ce ritmul inimii a crescut necontrolat; am îmbrăţişat întunericul, iar el m-a îmbrăţişat la rândul lui. 

 Am plutit pentru o vreme printr-un vid rece, crezând că aşa arată moartea. Din păcate m-am înşelat. Nu am murit atunci, deşi probabil că nici mult nu a lipsit. Poate părea ciudat dar nu m-am bucurat când m-am trezit în acelaşi corp bântuit de durere şi cu aceeaşi minte părăsită de trecut. Dacă moartea te curtează şi apoi te părăseşte, rămâne în urmă un sentiment apăsător de scârbă şi de sfârșeală. Înainte să deschid ochii am auzit voci în jurul meu. La început nu am înţeles aproape nimic, pentru că se vorbea în şoaptă, însă apoi am reuşit să leg cuvintele culese în propoziţii. Eu eram subiectul discuțiilor. Trecuseră peste şocul descoperirii mele întins pe gresia salonului în faţă uşii şi îmi hotărau acum viitorul. Pe de-o parte m-am simţit măgulit de atenţia acordată, pe de altă parte m-a îngrijorat decizia pe care o luaseră de a mă muta nu-se-ştie-unde. Am încercat să mă opun sau măcar să le arăt că nu sunt de acord dându-mi ochii peste cap şi mormăind înfundat. Erau nedumeriţi de ieșirea mea din comă şi de manifestările mele, însă măcar au avut bunăvoința de a se apleca deasupra mea și de a mă cerceta. Nu i-am văzut foarte bine, dar cred că erau trei doctori şi vreo două infirmiere; cu toţii păreau paşnici şi generoşi. S-au consultat din priviri. Majoritatea a fost de acord să mi se administreze imediat un sedativ puternic. Când i-am auzit am regretat încă o dată că nu am murit definitiv în noaptea precedentă. Am încercat să mă mişc, însă am constat că eram imobilizat. Doar mâna dreaptă îmi era liberă, astfel încât am ridicat-o cu palma îndreptată spre tavan, ca un copil ce îşi cere dreptul de a răspunde la întrebările profesoarei. Eram aşezat în acelaşi pat blestemat, din acelaşi salon blestemat cu aceeaşi uşa blestemată. Judecând după umbrele înguste de pe pereți şi după intensitatea luminii mi-am dat seama că tocmai trecuse mijlocul zilei. Aerul era proaspăt şi umed, semn că aerisiseră de curând. Nu se mai auzea scârțâitul, însă îmi pierdusem complet speranţa, din pricina ghinionului cinic ce mă urmărise fără milă după accident. Am continuat să ţin mâna în aer cu încăpăţânare, cu toate că mă aşteptăm să simt din moment în moment răceală acului prin care mi se umpleau venele cu un lichid ce anula conştiinţa. 

Soarta se hotărâse însă să îşi bată joc de mine până la capăt. Unul dintre doctori – indian sau arab după accent – a sugerat să mi se dea un caiet şi un creion, în speranţa că se poate comunica cu mine prin scris. Poate că era unul dintre cei ce îi săriseră în ajutor bătrânului șahist. Nu părea doar îngrijorat, ci şi plin de afecţiune. Altcineva – cu o voce profund feminină – a susţinut că am încercat de fapt să mă sinucid de şi că un creion şi un caiet nu ar face decât să îmi dea prilejul să îmi scriu biletul de adio. Vocea feminină era respingătoare şi plină de rea-voință și cu siguranţă aparţinea unui persoană foarte urâte. Ar trebui să fie dus în cealaltă aripă, la boli nervoase, am auzit-o zicând şi am dat din cap – probabil imperceptibil – în semn că nu, nicidecum! S-au mai certat între ei preţ de câteva minute, însă în cele din urmă una dintre infirmiere mi-a pus pe pat pe partea dreaptă instrumentele de scris. Am coborât mâna, am pipăit cearceaful până am descoperit creionul, iar apoi mi-am tras caietul deschis mai aproape. Am simţit ironia usturătoare a sorţii abia când am apropiat cu grijă vârful creionului de foi şi am auzit în preajmă scârțâitul imposibil de oprit al Lumii. Tiii-tiii-tiii-tatata-tiii-tiii-tiii… 

SFĂRȘIT

miercuri, 3 mai 2017

Reclamă prietenească

(după o idee culeasă de pe Facebook)

Când te ajunge vreun deochi,
Când dai de greu și-ai gânduri triste,
Iar lacrimile-ți curg din ochi,
Să nu mă uiți, căci… Vând batiste!

Sonet XCI de William Shakespeare


Cu fală unii stirpea îşi indică,
Alţii-şi arată forţa, bogăţia
Sau garderoba, alţii îşi ridică
În slavă haita, stolul, herghelia.
Cu toţi culeg plăcere din capricii
Ca să îşi umple searbădele vieţi,
Eu însă cred că sunt minciuni şi vicii
Acestea, fiindcă am ceva de preţ.
Iubirea ta e mai presus de soi,
De haine şuie şi de nestemate,
De şoimi, de armăsari sau de copoi
Şi de o am, să ştii, le am pe toate.
Iar de-mi vei lua ce-mi dai cu dărnicie,
Mă vei lăsa în cruntă sărăcie.

Sonet XCI de William Shakespeare

Some glory in their birth, some in their skill,
Some in their wealth, some in their body's force,
Some in their garments though new-fangled ill;
Some in their hawks and hounds, some in their horse;
And every humour hath his adjunct pleasure,
Wherein it finds a joy above the rest:
But these particulars are not my measure,
All these I better in one general best.
Thy love is better than high birth to me,
Richer than wealth, prouder than garments' cost,
Of more delight than hawks and horses be;
And having thee, of all men's pride I boast:
   Wretched in this alone, that thou mayst take
   All this away, and me most wretched make.


Alte traduceri:

Radu Stefănescu:


Se laudă cu stirpea lor mai marii,
Iar alţii din ştiinţă-şi fac onoare,
Sau se petrec cu şoimii, cu ogarii,
Cu patima veşmintelor bizare.
E-n firea omului să se închine
Plăcerii deopotrivă lui: dar mie
Străine toate-mi sunt, găsind în tine
O desfătare ce le-ntrece, vie,
Iubirea ta: de-obârşie mai bună,
Mai scumpă ca averea, mai înaltă
Ca zborul şoimului; căci împreună
Le-agonisii spre lauda cealaltă.
Cu-atât mai gol rămân când n-am în jur
Făptura ta, pustiul să-mi îndur...

Gh. Tomozei:

La unii fala,cum se nasc, adastă,
alții o au în vlagă ori parale,
unii-n bulendre(noua modă proastă!)
alții în șoimi,la alții într-un cal e....
În lume fiecare-și are toana
în care-o bucurie-n plus găsește
dar nu-s de mine,nu-mi cobor sprânceana
când soarta mea cu toate se-ntâlnește.
Mai mult iubesc făptura-ți decât cinul,
mulțimea de averi,podoabe,haine,
ori cai și șoimi și desfătare;plinul
avându-l,am și ale lumii taine...
Atâta doar că de-mi iai tot,atunci

în neagră sărăcie mă arunci.