marți, 28 septembrie 2021

Sonet de toamnă...

 


E toamna când auzi cum osul geme

Și ceața se așterne pe cuvânt,

Când monștrii-n tine fără a se teme

Se schimbă înapoi în mori de vânt.

 

E toamna când lumina îți priește,

Când sufletul iertat îți dă în pârg

Și-mpovărat de tot ce-i omenește

Urci totuși calea către El cu sârg.

 

Dar toamna rătăciților de turmă

Ce se întorc căindu-se la tați

Și-a celor ce au fost lăsați în urmă

Și se dezic de vise resemnați

 

Nu-i toamna mea! În iadul meu e toamnă

Când nu te mai găsesc în orice doamnă

(Și când beau must și când mănânc pastramă).

miercuri, 28 aprilie 2021

Scrisoare către fiica mea

 


Constat, cu bucurie dar și cu durere (pentru că știu prea bine unde duc toate astea), că ne despart mai multe lucruri decât ne apropie și că ne asemănăm în mai multe privințe decât ne diferențiem. Dar nu vreau să ridic încă de la început între noi un zid, scoțând la lumină o vanitate pe care orice tată, oricât de bun sau rău, o are. Prezentul este altfel decât mi l-am imaginat. Nu mă plâng. Prin revolta unui tânăr (orice formă ar îmbrăca această revoltă), lumea și părinții lui își ispășesc păcatele; este însă poate singura cale de salvare. Dar am datoria de a întinde spre tine brațele, de a încerca să ridic fără odihnă poduri peste tot ce ne desparte, de asculta cu (mai multă) răbdare. Știu, conflictul este inevitabil acum, deși îmi place să cred că în alte circumstanțe am fi găsit căi de armistițiu; tu ai ceva de apărat, eu am ceva de apărat. Nu solicit pace, după cum nu pretind nici respectul aprioric datorat unui părinte, ci doar vreau să ne clarificăm pozițiile pentru a nu constata mai târziu, cu părere de rău, că dintr-o eroare minoră am declanșat apocalipsa.

Ai vârsta potrivită pentru a înțelege că lumea este stricată și plină de suferință (și că stricăciunea și suferința sunt de cele mai multe ori provocate de oameni), dar ai și inocența (și aroganță aș adăuga) să crezi că ea se poate schimba bătând cu pumnul în masă (și să îți dorești să o schimbi). Nimic rău în asta. Neîncrederea mea nu provine nici din iluzii edulcorate, nici din resemnare, din indiferență sau din amărăciune. În primul rând cred că un om are o capacitate limitată de a genera lumină și schimbare în jur și în al doilea rând cred că răul adevărat este cel ce pătrunde în oameni și schimbă mizeria și suferința lumii în Ură și în alți demoni. Și eu vreau ca lumea să fie un loc al Dreptății și al Ordinii; nu mi-am pierdut speranța  în ea și în oamenii care trăiesc în ea. Diferența dintre noi nu este scop, ci de metodă. Pun reforma înaintea revoltei, pun schimbarea înaintea pedepsei, pun exemplul personal înaintea activismului, pun familia (și cercul de apropiați) înaintea lumii. Dacă lucrurile astea mă fac un conservator retrograd, fie! Păstrez și îndoiala și posibilitatea de a mă înșela în spectrul criticii, dar nu abandoneze aceste poziții (mai degrabă ale inimii decât ale rațiunii).

Ești născută Astăzi, dar oricât ai dori, asupra lui Mâine nu are exclusivitate doar Astăzi. A existat și un Ieri și nu tot ce a existat Ieri a adus răul Astăzi. După cum noul - adică Astăzi - nu este o valoare în sine, chiar dacă profeții postmodernismului predica altceva. Măcar pentru a nu repeta greșelile lui Ieri și tot nu trebuie să rupi orice legătură cu trecutul și cultura (cea premodernă și cea modernă). Există o înțelepciunea lui Ieri pe care o poți folosi (chiar și pentru a schimba ceea ce a adus Ieri). Este o diferență esențială între a fi modern și a fi postmodern. Pentru Modern există un Ieri (căruia Azi e se opune), pe când pentru un postmodern Ieri nu există. În revoltă pe care o simt crescând în tine nu pune doar o nesfârșită negație; cunoaște-ți Inamicul, cunoaște-i punctele tari și punctele slabe, cântărește-i cu atenție vinovăția. Altfel, riști să devii vinovată tu însăți pentru mâine.

La rândul meu, eu - Cel de ieri – mărturisesc că oricât încerc, nu înțeleg în totalitate lumea de astăzi, lumea ta. Sunt captiv într-o morală (nu fără o inerentă ipocrizie), cred într-o anume ierarhie a valorilor (fără să am neapărat criterii absolute de evaluare), mă declar aparținător al unei culturi a culturii (adică a tradiției, a Occidentului creștin, a bibliotecilor, a omului cu o arhitectură interioară ce include și sufletul). Ca să înțeleg ceea ce mi se oferă astăzi în era evoluției tehnologice ar trebui să anulez sau să suspend o parte din conștiința și identitatea mea. O înțelegere rațională nu este însă cu adevărat cu putință. Încerc însă, din dragoste pentru tine și pentru că simt că datorez acest lucru generației din care faci parte. Îmi explic eșecul și prin lipsa ingredientului principal: tinerețea. Ti-am mai spus că fiecare nouă generație vine cu un nouă sensibilitate și chiar numai acest lucru alterează lumea și adâncește crevașa dintre generații. Sunt nevoit astfel să folosesc cuvântul "a înțelege" mai mult într-un sens obiectiv, exterior, mecanicist, nu cu sensul de “a trăi”. Privesc la tine cea de Astăzi, cea ce se îndepărtează, cu speranța secretă că atunci când fi și tu Ieri, ne vom reîntâlni în spirit. Până atunci - dacă acel “atunci” va veni vreodată! – te rog să nu iei în derâdere nici morala pe care o slujesc, nici valorile în care cred, nici cultura veche în care trăiesc cu mintea și cu sufletul meu. Contestă-le (chiar și fără argumente), dar nu le lua în derâdere!

Dacă regret ceva este faptul că în toți acești ani (în care ne-am văzut prea puțin) nu m-am preocupat suficient de mult de sufletul tău. Ba poate chiar te-am rănit, așa cum părinții imaturi și egoiști își rănesc câteodată copiii. Din păcate școala îți poate cel mult hrăni mintea și nu are decât răspunsuri seci la întrebările Cum? și Când?. Pentru a ajunge la De ce? este nevoie și de suflet; adevărata cunoaștere provine din iubire. (Într-un jurnal de acum cinci ani descopăr notate gândurile Sfântului Augustin, ale lui Maxim Mărturisitorul, ale lui Talasie Libanul și ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre acest subiect). Adevărul (ca și frumusețea) trebuie iubit (chiar înainte ca el să iasă în lumină). Trebuie să existe o energie care să te țină pe calea spre adevăr – iar aceasta este iubirea, după cum trebuie să existe și un motor care să genereze această energie – sufletul. Desigur, nimic din toate astea nu constituie un sold argument ontologic în favoarea existenței sufletului. (Voi încerca să aduc și altele!). Faptul că el există, nu înseamnă cu necesitate că el trebuie să existe și nici că existența lui aduce un beneficiu (dacă el nu există deja). Poate că sufletul este doar o stare de agregare (a unei părți) din mintea noastră; poate că acum (în momentul în care încercăm să facem omul să semene cât mai mult cu mașina, după ce am reușit să facem mașina să depășească omul) nu mai avem nevoie să operăm în lumea afectelor, nu mai avem nevoie să trăim, ci să ne câștigăm traiul. Dar cred că apariția sufletului – care este o revoluție culturală (nu biologică) – este – după apariția rațiunii, care cred că este mai mult de natură biologic – cea mai mare izbândă a omului. Odată cu sufletul omul la obținut și o busolă. Acum în schimb busola este noul și noul nu operează nici cu sufletul, nici cu adevărul, nici cu frumusețea, nici cu binele. Aș fi vrut să te ajut să îți obții și să îți mobilezi sufletul cu toate lucrurile care fac ca din suferința și mizeriile vieții și a lumii să apară binele, frumosul, adevărul.

Nu faci parte cu totul din lumea nouă, lumea tehnologiei, lumea materiei și a confortului; mai ai unele reflexe afective (pe care ți le-au dat fie școala, fie noi părinții, fie lecturile, fie prietenii); mai ai încă suflet. Însă un suflet golit, vulnerabil este capabil doar de amărăciune și resentiment și în final de ură, o situație cu mult mai rea decât situația inexistenței sufletului (tot mai des întâlnită și la adulți și la copii). Probabil că eu nu mai pot face multe lucruri acum (când ne îndepărtăm și ridicăm ziduri între noi), dar tu încă te mai poți salva singură. Nu te lăsa sfâșiată sau sedusă de insensibilitatea lumii noi; suferința nu dispare dacă o ignori; revolta împotriva lumii nu alungă răul dacă îți închipui că răul este doar unul exterior. Însăși Furia pe care o pui în revoltă poate fi un rău... Amintește-ți metafora geamului: dacă vrei să te asiguri că într-adevăr lumea de afară este îngropată în mizerie, este indicat mai întâi să îți cureți fereastra...

Cumva simt că impulsul creator nu a murit în tine și că duci o luptă personală cu nihilismul. Poate crezi că lumea îți datorează un sprijin și oamenii - înțelegere. Într-o lume aflată la început, într-o lume curată și corectă, așteptările tale ar fi fost îndreptățite. Acum însă lumea este angajată pe o pantă a decadenței, iar în decadență indivizii se feresc de idealuri, sunt împiedicați să mai creeze și sunt învățați să caute doar plăcerea. Civilizația noastră e o civilizație obosită și plictisită; nu doar că nu mai recunoaște valoarea, dar e atât de îmbâcsită și aglomerată încât nu mai ai libertatea de a construi ceva; nihilismul nu este o formă de revoltă, ci dimpotrivă, de conformism, căci lumea – masochistă - așteaptă să fie împinsă în dezastru. Dacă va fi să creezi – adică să aduci noul bun în această lume – va trebui să o faci împotriva lumii, asumându-ți identitatea și purtându-ți crucea.

De aceea este atât de important să știi cine ești și să renunți la a-ți mai căuta relevanța în ochii altora, în ochii lumii. Există o esență în om ca o sămânță de lumină, dar nu este mai puțin adevărat că ține de tine să îți aprinzi și să îți hrănești această lumină. Tu nu ești nici lumea în care te născut (astăzi), nici evenimentele vieții tale, nici munca ta. În final nu ești nici gândurile tale raționale, care pot fi asemenea altor gânduri ale altor oameni (ai ales dacă ele sunt cu adevărat raționale). Tu... tu ești sufletul tău. El nu este numai condiția de găsire a adevărului și de trăire în adevăr, ci și condiția de trezire a conștienței (și a conștiinței) ce te individualizează (adică te separă de lume și totodată te așază în lume). Un argument în plus pentru suflet.

În final - despre libertate, lucrul pe care îl reclami cu atâta insistență. Libertatea are două niveluri: o libertate de bază (ce înseamnă prezența opțiunilor) și o libertate de discernământ (știința de a alege bine și corect). De aceea afirm că lumea este liberă, însă oamenii nu sunt liberi sau sunt tot mai puțin liberi. E o afirmație paradoxală, dar poate și mai paradoxală o să ți se pară afirmația următoare: ca să-i eliberăm pe oameni trebuie să-i învățăm să își ridice singuri ziduri. Spun asta pentru că o libertate fără un sens și fără o morală (zidurile din metafora de mai sus) nu înseamnă nimic altceva decât anarhie și haos. Am convingerea – conservatoare – că este nevoie, înainte de a exista libertatea, de o morală, adică, în termenii de mai sus, înainte de a primi libertatea de bază, omul trebuie să primească un ghid (discernământul) despre cum s-o utilizeze, o morală (și mai mult decât atât). Nu cred că dintr-o libertate totală se poate naște o morală, câtă vremea libertatea este un cadru al acțiunii umane, nu un îndrumar al acțiunii umane. Și dacă admiți tot ceea ce am spus până acum, vei admite și faptul că pentru a avea libertatea de discernământ ai nevoie de suflet, pentru că aici e locul adevărului, pentru că el îți știe sensul, el cântărește cu adevărat binele și răul și tot el se bucură de frumos…

Și pentru că îți intuiesc întrebarea: cum se naște și cum se păstrează sufletul? și pentru că vreau să închei cercul, am să răspund cât mai simplu și cât mai exact: asimilându-l pe Ieri în tine, înainte de a porni către Mâine. Sufletul se naște (doar) prin Cultură; sufletul se cultivă cu dragostea (creștină), cu binele și frumosul (grecesc), cu dreptatea (romană) și adevărul (iluminist), până când ajunge să poată la rândul său să genereze dragoste, bine, frumos, dreptate, adevăr; sufletul se hrănește citind ficțiune și filozofie, ascultând muzică, admirând opere de artă, etc… Și asta nu e totul! Atunci când sufletul va ajunge la deplină maturitate, atunci când în el se va așeza înțelepciunea (căci înțelepciunea, contrar celor ce se crede, rezidă în inimă), argumentul ontologic a lui Pascal își va dezvălui întreaga lui frumusețe și forța: dacă sufletul există și arată în felul în care arată (infinit, păcătos, cunoscător de rău și bine și transcendent față de rațiune), atunci religia creștină este adevărată (pentru că doar ea poate explica fără rest acest suflet) și deci însuși Dumnezeu există…

Îmi îngădui și o judecată asupra stării actuale a lumii, pentru că are legătură cu tot ceea ce ți-am scris până acum: postmodernismul – forma monstruoasă pe care o ia cultura în zile noastre – este o întoarcere a barbarismului (Octavian Paler îl numea - neo-barbarism). Nu contest principiile și valorile postmodernismului punând-le alături de valorile vechi (pentru că astfel de judecată a valorii are relevanță doar în modernitate și premodernitate), nu vreau nici să îi analizez premisele și urmările arătând că sta pe aer și nu face decât să dărâme (a făcut-o H.R. Patapievici în Omul recent prea bine); critica mea este una de esență. În același mod în care barbarii ce au năvălit peste civilizația greco-romană începând cu sec. II i-au răpit acesteia rațiunea și au redus-o la simțuri (distrugând-o în cele din urmă), tot astfel neo-barbarii îi răpesc civilizației occidentale sufletul, reducând-o la rațiune. Neo-barbarii – în accepțiunea mea – nu sunt neapărat proștii needucați, tot mai mulți și mai agresivi (deși și ei pun umărul la dărâmarea civilizației și culturii occidentale), ci mai degrabă cei ce îți fac din tehnologie și rațiune noul zeu, cei ce forțează omul să evolueze prin upgrade-uri, nu prin cunoaștere, cei ce leagă omul de lume prin informații binare gata prelucrate. Da! Fără doar și poate ceva se câștigă prin progres și prin tehnologie, dar cât de mult se pierde! Aș vrea măcar să ajungi să cunoști măreția a ceea se pierde, chiar dacă te vei înrola apoi în legiunile de ce vor lua cu asalt occidentul și vechea sa cultură. (Sunt sigur că îți amintești de Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury).

Nu vreau să mă înțelegi greșit! Te iubesc și sunt (și voi fi întotdeauna) mândru de tine, oricât de departe am fi unul de altul în dimensiunile spațio-temporale și în dimensiunile spiritului, iar această scrisoare este dovadă vie a acestui lucru. Tatăl tău!

 

miercuri, 1 iulie 2020

Întâlnire


Ne întâlnim acum fi’ndcă destinul
M-a pedepsit sau zeii mă urăsc...
Uitasem - recunosc! - de-o vreme chinul
De-a mă ciocni de tine - corp ceresc!

Azi nu ne mai atragem, iar uimirea
Ce o mimăm de complezență, prost,
E încă o dovadă ca iubirea
A fost eternă, până n-a mai fost...

Nu te roși și n-aduce trecutul
Între noi doi; ce-a fost a fost și nu...
Nu mă închin ca toți ceilalți la cultul
Iubirii. Sunt banal; la fel și tu!

Sunt vinovat de singura greșeală
De-a-ngădui greșeala-ți; prea târziu
Am înțeles că e mai bună-o boală
Fără de leac, decât un drum pustiu.

Cum ar fi fost? Cu mult mai rău, știi bine...
Am învățat din toate doar să cad,
Iar viața ta nu ar fi fost cu mine
Călâie fericire, ci un iad.

Regrete?! Nu e timp pentru regrete;
Am mult prea multe drame la activ
Și de le-aș duce-n cuget ca pe pietre
Invidios l-aș face pe Sisif.

Ce-ai mai facut? Te-ai măritat? Cu cine?
Te-ntreb zâmbind, deși n-ascult ce-mi spui,
Căci mai degrabă să te-ntreb îmi vine:
Cum să te uit iubirea mea dintâi?

N-ai fost un episod, ai fost o lume
Și peste ea pototpul a venit
Firesc. Să ne întoarcem la pronume,
Dar să uităm formulele de-alint.

Nu te acuz. Nu îți găsesc vreo vină
C-am eșuat pe căile lumești;
Nici zeii-n ceruri n-ar putea să-și țină
Un jurământ și-a altuia tu ești...

Azi. Nu-i nimic, căci fosta povestire
Nu-i tragică acum că ea trecu;
Mai tragică i-această întâlnire
În care eu sunt eu și tu esti tu...

Din toate astea totuși trag povață
Că făr’ iubire sunt nemuritor,
Dar fără tine-n nesfârșita viață
În fiecare clipă o să mor.

Dacă-aș putea, nu aș schimba nimica,
Pe mine însumi însă m-aș schimba;
Ca să te pot iubi pe veci cu frica
De-a nu te pierde iarăși, draga mea.

Am spus prea multe! Uită deci de mine
Și faptul că odată ne-am iubit;
Ca din atâta rău să iasă bine,
Să ne uităm de-acum pân’ la sfârșit!

Adio-ți spun și-n urma risipirii
Prea scurtei vrăji, ajungem la acord:
Tu vei porni pe calea fericirii
Spre sud, iar eu - ca Frankestein - spre nord.

duminică, 21 iunie 2020

Lui R.S.


În jurul meu pădurea se rărește
Și foile din brațe mi-au căzut
Ca niște frunze; ochii-mi joacă feste
Și până-n iarna nu mai este mult.
Din piept mi-s smulse roadele cu-n clește
În schimbul unei rații mici de lut
Și de lumină; ‘n spate-s numai creste
Și-n față hăul cu-amintiri, abrupt.
De-o să mă prindă moartea ca pe-un pește
În undiță n-am să mă zbat, ci mut
Voi arde în funalele celeste
Și doar prin scris voi mai avea trecut.
Ne-om revedea – să nu ai grijă! – peste
O vreme-n Cer, prietene pierdut.

Democrație și pandemie


Democrație și pandemie

Introducere...

Am avut reflexul de a lua apararea Socialului crezând – mai exact: impunându-mi să cred – că (1) deciziile pe care acesta le-a luat în ultimul timp sunt doar rezultateale unor judecăți  eronate (făcute totuși cu bună credință), (2) a unor confuzii (pricinuite de lipsa de informații) sau (3) a unor înșelăciuni cărora a căzut pradă din naivitate. (Includ și pasivitatea printre deciziile Socialului). Articolele mele au avut – în mare parte – drept scop (1) educarea spiritului critic, (2) așezarea tuturor faptelor în ordinea lor corectă în fața rațiunii și (3) apelul la întoarcerea la valorile democrației. Dacă aș fi coborât în arenă aș fi folosit poate mai mult arma pamfletului, ironia neagră, înțepătura otrăvită, dar nu am avut nici apetitul (și poate nici talentul) pentru asta, crezând că ceva mai poate fi salvat prin seriozitate și raționalitate. Mă consider vinovat în fața propriei conștiințe nu pentru faptul că am încercat, ci de încăpățânarea cu care m-am agățat de credința că adevarul poate fi mai puternic decât orgoliul și ca poate ajunge să lumineze minți. Boala secolului nostru – realitivizarea adevărului – ajunsă în sfârșit (după ce a acaparat lumea) și la noi (unde a găsit teren fertil), face imposibil orice demers argumentativ; dar acestă boală nu poate fi imputabilă în totalitate bolnavului câtă vreme afectează – printre altele – tocmai capacitatea de a-ți da seama că ești bolnav (și de a te auto-trata). După propria mea definiție – greșită poate – a nu te interesa adevărul , a nu căuta adevarul sau a nu-l recunoaște când l-ai găsit este – nu doar o dovadă de prostie – ci prostia însăși. Nu poți opera decât cu adevărul. Poate aș fi continuat demersul de a lupta cu morile de vânt (încercând cu onetitatea să caut și să ofer adevărul) dacă nu aș fi înțeles – în sfârșit – că Socialul este cât se poate de lucid și de informat. Doar natura lui pervertită îl face să prefere (1) avansurile unui mediocru inspector scolar cu ifose de rege, (2) mojicia unui bețiv adus la conducere tocmai pentru caracterul lui de slugă și (3) abuzurile unor instituții de forță; este un act politic mutual consimțit. Rămâne problema moralității (acum că problema adevărului este tranșată pentru mine), însa nu poți să discuți probleme de morala când instinctele care cer (1) o mână forte și grea la conducere, (2) judecăți populare în piețe și (3) încălcări de drepturi fundamentale sunt atât de puternic sădite în Social (și mai ales – ce ironie – în generațiile tinere). Educația vine prea târziu (sau nu mai vine deloc), umorile și nu faptele sunt cele care contează, iar democrația este un concept mort care mai mult încurcă.
Inevitabil am emis opinii și am dat verdicte; unele dintre ele, fără dar și poate, total greșite. Am căutat însă – pe cât a fost posibil! – ca ele să aiba dedesupt adevărul și deasupra – o poziție demnă. Și – mai ales – am căutat să folosesc logica, morala politică și să mă însotesc cu alți gânditori în direcția democrației.  Singura mea loialitate a fost fața de Social, din care am considerat că fac parte. Critica mea (pe alocuri exagerată) îndreptată împotriva Socialului își are rădăcina în ideea că trebuie să fii mai aspru cu tine însuți decât cu cei din jur. Într-o vreme în care se practică vânătoarea de  vinovați externi pentru propriile eșecuri, acesta poziție poate fi incomodă, dar ea nu trebuie ignorată. Și – trebuie să o spun! – m-am săturat până peste cap de lamentații și de ură goală. A venit însă pandemia și am crezut că, pus față în față cu Răul, Socialul se va trezi și îi va rezista, și că acest fapt îi va schimba și atitudinea politică. Chiar și un – Nu! – spus cu jumătate de gură, ar fi fost de ajuns; nu mă așteptam la minuni, căci în privința capacității de schimbare mă folosc pe mine însumi drept etalon. Dar lucrurile au mers din rău în mai rău și nici măcar lamentațiile de alta dată nu le-am mai auzit.  Pe lângă pașii făcuți deja în direcția subminării democrației (despre care am vorbit în alte articole) s-au mai fâcut câțiva între timp. Dacă mai scriu acest articol pentru a-i devola este pentru că mai am datorii față de mine însumi și pentru că dezamăgirea provocată de Social nu este mai mare decat indignarea – pe persoană fizică – provocată de acești pași. Complicitatea vinovată a Socialului (cauzată poate și de sindromul Stockholm) nu face acțiunile Politiciului mai puțin reprobabile.  Mi-am schimbat însă perspectiva asupra dinamicii politice și mai ales tonul. Înțeleg prea bine ce trebuie să fi simțit Casandra și Laocoon când se opuneau cu tărie introducerii darului otravit al grecilor – Democrația?! – în cetatea Troiei.

Despre metodă

Trebuie să recunosc încă de la început că nu există o unitate de formă a acestui articol, ci doar una de fond. Fenomenul căderii democrației – căci acesta este de fapt subiectul articolului – înspre anarhie și tiranie (corect prezis de Aristotel) are mai multe fațete. El nu trebuie pus doar pe seama unor dușmani exteriori, ci și (1) pe seama contradictiilor interne ale democrației însăși și (2) pe seama faptului că orice sistem sfârșește la un moment dat prin a-și nega propriile principii de justificare, după o funcționare îndelungată. În final se ajunge ca și Politicul și Socialul să respingă democrația și vina este deopotrivă împărțită. Avem sub nas exemplul democrației românești și el provoacă indignare. Dar dacă intenția este mai profundă decat critica unor evenimente recente petrecute pe plaiul politic românesc (cum ar fi, de exemplu, așezarea președintelui Johannis cu bocancii pe gâtul democrației), dacă ne propunem și să înțelegem “de ce?”, atunci trebuie de ne lărgim perspectiva în spațiu și în timp. Planurile micro și macro ale istoriei și geo-politicii s-ar putea nu fie întotdeauna corelate, însă trebuie să facem și exercițiul detașării și al “privirii de sus” (după cum spunea Marc Aurelius).  Să recunoaștem că suntem mai mult decat trăitori al epocii johannis în România. (1) Ne-am născut în sec. XX (sau XIX) în Estul tarat de comunism, (2) am trecut prin revoluția calculatoarelor, (3) visăm bogățiile capitalismului și avem morala contorsionată dată de educația socialistă, (4) simțim inegalitatea ca pe o nedreptate (pentru a avem instincte de stânga), (5) ne place puterea, dar fugim de responsabilitatea ei, (6) avem complexe de provinciali și porniri de vechil, (7) suntem superficiali, dar pretindem seriozitate. Noi suntem până la urmă democrația care se prăbușește; dacă ar fi să dau un  verdict aș spune că democrația se prăbușește nu în jurul nostru, ci în primul rând în noi. În Social și în Politic.
Desigur, punctul de plecare și de interes (imediat ) este planul autohton: Johannis, Parlamentul și politica în vremea covid-ului (pe care îl voi trata in capitolele următoare), dar acest plan deschide la rândul său alte planuri în care se ascund cauze primare complexe, mai complexe decât interesul unui egoist leneș îndrăgostit de lux și lingușeli: divorțul dintre Putere și Politic, ascensiunea stângii, tendintele iliberale din majoritatea mișcărilor populiste, confuntarea dintre națiuni și multinaționale, reacțiunea naționalistă, etc… Voi reveni asupra lor, dar mai întâi: România…

Parlamentul  - ultima redută

Problema parlamentului este o radiografie cât se poate de corectă a stării de descopunere în care se află originala noastră democrație. Lupta politică (ce ar fi trebuit să se dea de fapt în Parlament și doar odată la 4 ani în Social) a ajuns să se dea cu Parlamentul.  Dincolo de aspectul cinic, grotesc și paradoxal al acestui fapt, nu se poate ignora nici nota lui ironică. Parlamentul nu este doar o instituție (cu justificare, formare și funcționare democratică), ci și mecanismul esențial al democrației.  Acest lucru este statuat și de Constituție, dar el nu mai poate fi un argument, câtă vreme Constituția nu mai este de ceva vreme o autoritate.  Imperfecțiunea Parlamentului – pe care o putem recunoaște oricând! – ține (1) de imperfecțiunea ideii de reprezentare, (2) de imperfecțiunea votului în sine (ca forma și ca fond) și, nu în ultimul rând, (3) de imperfecțiunea oamenilor și este de fapt expresia imprefecțiunii democrației însăși.  Este cât se poate de validă poziția lui H.R.P. care cere o minimă morală (loialitate, moderație și prudență) din partea parlamentarilor pentru ca democrația – prin Parlament – să fie nu doar posibilă, ci și realizată. Nu poți însă să încerci să repari democrația cu mijloace nedemocratice distrugându-i (sau controlându-i – ceea ce este același lucru) instituțiile și modalitatile de funcționare. Și totuși exact asta se întâmplă. Numele democrației este fluturat în fața oștilor aruncate în luptă contra Parlamentului.
Chiar și numai faptul că ultima redută în fața avansurilor autoritarite a rămas Parlamentul este suficient pentru a înțelege că ceva este profund stricat nu numai în modul care democrația funcționează, ci și în modul în care o percepem (și o judecam). Și – mai mult decât atât – ar trebui să dea de gândit și aversiunea (sau, cel puțin, neîncrederea) totală pe care o are o mare parte a Socialului față de parlamentari (și prin erori de logică sau de încadrare categorială, față de Parlament și Politic). Stim care este originea astei stări de fapt în România; nimeni nu îl poate uita pe Băsescu (și epoca sa), deși mulți se grăbesc să îl ierte. Am crezut că odată cu plecarea lui, democrația noastră torturată mai are o șansă; dar iată că ne regăsim din nou în aceeași situație, fără să fi înțeles nimic, mai surzi și mai orbi; și mai furioși și mai plini de ură. Dacă existî o lecție în mitul lui Sisif este aceea că omul poate îndura orice câtă vreme are speranță; readus la capatul de jos al pantei pe care trebuie să o urce, știind efortul ce îl așteaptă și inutilitatea lui, omul este cuprins nu doar de oboseală, ci și de disperare , iar spritul său se frânge. Iar dacă nihilismului politic este atât de avansat, nu mai există nicio cale de ieșire din el prin rațiune. Rămâne în schimb datoria de a veghea cu ochii deschiși pentru a putea depune mărturie mai târziu.

Inamicii politici ai Parlamentului.

Folosesc pluralul deși toate fortele politice (și prin forțe politice înteleg instituțiile cu putere formală și reală) ce se împotrivesc Parlamentului (sau mai exact cărora Parlamentul se opune) sunt adunate în mana președintelui. Intențiile, atitudinile și acțiunile sunt cât se poate de clare; doar păstrarea aparențelor împiedică și declararea fățisă a acestui lucru. Articolele anterioare demonstrează fără echivoc acest lucru. De aceea nu am să reiau aici pașii făcuți de presendintele Johannis pentru a ajunge în această postură de autoritate cvasi-totală, ci doar am să enumăr aceste forte care i se supun acum, tocmai pentru a întelege dezechilibrul.  (1) În primul rând, Johannis controlează în mod direct (după evenimentele sfârșitului de an 2019) cele doua capete ale puterii executive: (1.1) Președenția (putere extraordinară) și (1.2) Guvernul. (2) În al doilea rând, tot ce înseamnă servicii secrete i se subodonează: (2.1) serviciile secrete extraguvernamentale (SRI, SIE, SPP, STS), (2.2) cele trei servicii ale Ministerului de Interne, (2.3) serviciul secret al Armatei (DIA) și (2.4) cel al Ministerului de Justiție (fostul SIPA). (3) În al treilea rând, nici puterea judecătorească nu scapă sferei de influență a Președintelui, câtă vreme el numește (3.1) procurorii-șefi ai parchetelor (General, DNA, DIICOT), (3.2) șefii Înaltei Curți și (3.3) ai Curților de Apel și (3.4) (la propunerea CSM-ului) toți procurorii și judecătorii. (4) În al patrulea rând să nu uităm (4.1) că Johannis este în continuare, chiar și informal, în fruntea PNL-ului – fiindcă Orban nu este altceva decât o marionetă stricată! – și (4.2) toata dreapta politică din Romania (care de fapt este alinită în stânga spectrului politic) îi este mai mult sau mai puțin loială.
Este uimitor cum nu pare să deranjeze pe nimeni că, într-o democrație cu acte înregulă, un singur om (chiar și cu o legitimitate mare dată prin vot) deține o astfel de putere. Și mai ales că (1) abuzează de această putere depășindu-și rolurile constituționale de arbitru și actor (doar în condiții extraordinare) – de fapt acestea sunt rolurile pentru care președintele are legitimitate, nicidecum pentru cel de faraon! – și (2) duce o luptă politică pentru a câstiga și Palamentul (ceea ce echivalează, dupa cum spuneam, cu distrugerea lui).

Pandemia și Președintele

Ecuația luptei pentru putere a fost dată peste cap de apariția pandemiei. Nu putem uita (și nu putem ierta) faptul că s-a marșat în direcția alegerilor anticipate (ceea ce ar fi însemnat câștigarea Parlamentului, fără îndoială) menținându-se în schimb o stare de provizorat în puterea executivă și ignorându-se toate semnalele de alarmă. Deși normalitatea și bunul-simț ne-ar fi îndemnat să credem că armistițiul politic temporar era cea mai bună solutie pentru vremea pandemiei, lucrurile nu au stat nici pe departe așa. Ceea ce s-a întâmplat în timpul pandemiei (din punct de vedere politic) seamănă cu o scenă de box în care arbitrul fluieră și intervine pentru a-I despărți pe combatanții prinși într-un clinci, însă unul dintre ei continuă să își lovească adversarul și după ce acesta ți-a lăsat garda jos. Nu îmi propun să analizez măsurile Guvernului luate pentru gestionarea crizei (sau cel putin nu aici). COVID-19 a fost însă instrumentat cu cinism tocmai pentru a aduce avantaje politice.
Iată motivația acțiunilor: Două lucruri i-au devenit foarte clare Președintelui încă din luna martie: (1) faptul că pandemia va eroda puternic imaginea PNL-ului (și a sa desigur) – de aceea a și încercat să forțeze alegerile anticipate înainte ca valul pandemiei, pe care îl vedea prea bine, să atingă malurile Romaniei – și (2) faptul că nu poate avea Parlamentul fără să diminueze influența PSD-ului (partidul – încă – majoritar în Parlament).  Și cum electoratul PSD-ului este în marea lui majoritate unul conservator (trecut de 50-60 de ani, creștin ortodox și nationalist) a speculat (dacă nu chiar a creat) toate momentele în care a putut poza în aparator al vârstnicilor, al datinilor creștine și al patriei. Recunosc că într-o primă etapă am fost dezgustat de aceste manevre  grosolane și transparente, însă apoi vărsând ce efect penetrant au avut în Social, m-am indignat; m-am indignat cu atât mai mult cu cât s-au folosit fake-news-uri ce au transformat victimele în răspândaci.
… și iată faptele:

Președintele și creștinii ortodoxi

Prima mișcare a vizat creștinii ortodoxi. Paștele (și sărbătorirea lui) a fost un prilej minunat pentru ca Președintele să încerce să câștige bunăvoința creștinilor ortodoxi (nu puțini la număr, chiar dacă mai tăcuți). Și nu avem motive să ne îndoim că interesul a fost unul strict politic, câtă vreme cunoaștem poziția PNL-ului la referendumul pentru familie. Măsurile drastice ce limitau adunările și manifestările publice îi ingrijorau pe mulți evlavioși habotnici (și pe unii dintre reprezentanții Bisericii) mai mult decat covid-ul. Au circulat prin media o sumedenie de apeluri către Președinte – către cine atcineva?! – de ridicare a restricțiilor pentru ca sărbatorile pascale să ne găsească înghesuiți unii în alții până la sufocare, dar plini de lumina sfantă. (Și de COVID eventual, câtă vreme nu îmi închipui de ce s-ar exclude mutual cele două). În aceste penibile misive publice unii îi aminteau președintelui de miracolele rugăciunilor în grup din temnițele comuniste sau naziste, alții îl asigurau că va beneficia de recunoștință veșnică. Totuși, situatia era delicată. Oricât de tentat ar fi fost să dea curs rugănimților (din calcul pur politic), nu o putea face însă în mod direct, pentru că – să nu uităm! – Johannis conduce (și este susținut) de o serie de forte progresiste (nicidecum national liberale, de dreapta cum greșit s-ar putea crede dacă ne-am lua după numele partidului); ori o poziție de susținere a Bisericii, a credincioșilor și a ritualurilor creștine ar fi supărat stângiștii, neo-marxiștii, globaliștii, progresiștii și iliberalii și l-ar fi lăsat fără altă parte de electorat (de altfel fidelă și dependentă de nutreț ideologic și de fake-news). Politica nu înseamnă însă opțiuni binare clare, bazate pe principii (religioase, pragmatic – medicale, ideologice); politica este calea compromisului, a trădarii, a minciunii, a fentei,  etc…, pentru a ajunge la rezultatul dorit bun sau rău. Prins între ciocan și nicovală, Johannis a făcut următorul joc:  l-a pus mai întâi pe ministrul Vela să anunțe că se vor lua în acord cu Biserica unele măsuri pentru a permite sărbătorirea Pastelui; apoi a intervenit el pentru a-și manifesta dezaprobarea și pentru a-l lua de guler pe ministrul Vela; pentru ca în final tot el să anunțe o cale de compromis. Prin această melodramă prost scrisă și prost interpretată de actori dizgrațioși și lipsiți de talent, Johannis a câștigat totuși pe ambele fronturi: și-a păstrat alături fanaticii și a ajuns și la inimile unei părți de electorat mai lucid, mai așezat (și oricum dispus să fie mai iertător cu “greșiții lor” în preajma sărbătorilor).

Președintele și vârstnicii

A urmat episodul “încarcerării bătrânilor”, episod care ar putea stârni zâmbete oricărui om detașat de problemă și cu puțină ordine în cap. Sunt nevoit să îl tratez însă cu seriozitate, tocmai pentru ca Socialul l-a tratat cu atâta seriozitate. Faptele par clare suprafață. Dr. Streinu Cercel a fost înfierat public de către Johannis (care s-a ferit totuși să îi rostească numele) și de către lacheul  Orban, după ce în presă a apărut – a se citi “a scăpat” – un document elaborat de acesta în Februarie împreună cu o echipă de specialiști. Fără să ni se arate documentul cu pricina – eu însumi a trebuit să răscolesc Internetul în căutarea lui – ni s-a spus că el conținea propuneri inacceptabile de închidere cu forța la domiciliu sau prin hoteluri a vărstnicilor. Presa a preluat mesajul venit de la cel mai înalt nivel al puterii executive și l-a răspândit cu viteza sub cele mai scârboase forme după principiul telefonului fără fir, fără a-i denatura însă esența negativă; Socialul a reacționat și el profund ultragiat la gândul că cineva – altcineva decât atot-puternicul de la Cotroceni! – se gândește la măsuri de reducere drastică a libertăților. La câteva zile a urmat și decizia de înlăturare a dr. Cercel de la șefia comisiei științifice anti-Covid din Ministerul Sănătății. Desigur, totul era cusut cu ață albă; dr. Cercel nu propusese în realitate în Februarie decât o serie de măsuri de bun-simț, multe dintre ele și implementate între timp; nici vorba de o “încarcerare a bătrânilor” în hoteluri cu forța, ci de izolarea acestora la domiciliu pe cât posibil sau în hoteluri, daca aceștia nu se puteau întreține singuri. Toată lumea părea că uitase (1) declarația presedintelui din 24 martie (parcă) prin care acesta anunța senin că “practic” persoanele de peste 65 de ani trebuie să stea “tot timpul acasă” și (2) interviul recent al ministrului sănătății în care acesta anunța că are în vedere posibilitatea rechiziționării unor hoteluri tocmai pentru a implementa măsuri de “încarcerare a bătrânilor”. Nu vreau să îl apăr pe dr. Streinu Cercel, nu pentru că nu merită apărat, ci pentru că apărându-l aș divaga de la adevarata problemă. Chiar dacă dr Cercel nu era vinovat de atentat la libertățile Socialului, el nu era totuși complet lipsit de vină. (1) În primul rând criticase politica de testare COVID stabilită de Ministerul Sănătății în colaborare cu Ministerul de Interne, susținând că putem testa de 2 ori mai mulți suspecți de infectare cu COVID.  (2) În al doilea rând își manifestase uimirea – într-un mod care aducea a acuzație – că România are încă granițele deschise. (3) În al treilea rând pregătise, împreună cu primăria Bucureștiului (fieful PSD), un plan de testare statistică. (Pentru o vină similară plecase intempestiv de la M.S. și dr Costache). Toate acestea atârnau greu deasupra capului Dr Cercel, dar poate că utilitatea sa ar fi prevalat într-un calcul de oportunitate, daca cuiva nu i-ar fi venit ideea că se poate câstiga o rundă politică pe seama lui. Miza nu a fost nicidecum debarcarea dr Cercel – ea se putea face și într-un mod discret, ci scandalul. Cu ajutorul emoției stârnită de scandal, a fost inoculată în Social ideea că “Johannis este apărătorul vârstnicior”. Neadevărat și imoral totodată (sub limita cu care eram deja obișnuiți), dar simplu și eficient. Multa vreme  au existat ecouri venite dinspre Social în care i se mulțumea președintelui pentru “poziția sa”, iar dr Cercel si PSD (prin asociere) erau înjurați (uneori la propriu). (Scriu rânduri de mai sus la mai bine de o lună de la aceste evenimente și înca nu le pot găsi o concluzie sau o interpretare, în afară de gândul – nihilisto-mioritic – că meritam ce ni se întâmplă și ni se mai întâmpla).

Președintele și naționaliștii

Dacă ar fi fost numai atât și tot ar fi fost îndeajuns. Nu mă așteptam la nimic bun, dar nu credeam că se pot întâmpla lucruri și mai odioase. Vina pentru lipsa de imaginație și subestimarea  setei de putere îmi aparține în totalitate.  Abia dispăruse din peisaj dr Cercel că s-a ivit o nouă oportunitate de câstigare de capital politic pentru Președinte. De data asta a venit rândul cărții nationalismului să fie jucată. Pentru că Parlamentul nu mai funcționa de ceva timp cu toate motoarele (din pricina epidemiei de COVID) și altele erau problemele care necesitau o atenție sporită, un proiect de independență a Ținutului Secuiesc a trecut de camera Deputaților prin aprobare tacită (adică fără să fie supus explicit la vot). O greșeală – desigur, dar comisă fără intenție și care putea fi remediată ușor. Nu încerc o manipulare a cititorilor; ar fi urmat mai întâi votul în Senat , apoi etapa promulgării legii de către Președinte (care putea el însuși să o întoarcă în Parlament sau să o atace la C.C.) și – mai mult decât atât – legea era una profund neconstituțională; nu exista în mod practic sau teoretic niciun pericol. Însă faptul că un personaj politic (1) care a refuzat dorința și dreptul românilor de a sărbătorii 100 de ani de la semnarea tratatului de la Trianon, (2) care a făcut declarații ambigue în timpul unei vizite – pe care a numit-o “oficială” – din Ținutul Secuiesc de acum exact 3 ani și (3) este atât de slugarnic față de Europa – chiar am uitat cu toții afacerea Sparanghelul? – face apologia naționalismului și acuză PSD-ul de “înțelegeri cu niste maghiari” doar pentru a câștiga electorat (pt PNL) este un pericol. Nu avem nevoie de dezbinare, nu avem nevoie de spaime inutile și aberante, nu avem nevoie de fake-news-uri; mai ales acum. Iar Președintele exact aceste lucruri le-a făcut. Să te joci cu sentimentele unei națiuni și asa complexate de istorie, sensibilizate de un destin tragic și jefuite și trădate de propriul Politic este un act de o infinită josnicie. Dar – vorba unui intelept – “Tiranii nu au patrie” și nici – adaug eu – ceva sfânt!

Încheiere

Sunt vindecat de mult de tentația profeției; mă mulțumesc să filterez realitatea prin rațiune și pesimism. Nici măcar soluții nu mai propun, căci ele trezesc suspiciuni cu privire la interesele și loialitățile mele. Așa că în încheiere mă mulțumesc să punctez că urmează încă 4 ani cu un președinte care ne-a adus “aici” și pare că nu se dă în lături de la nimic pentru a fi încoronat faraon. Următorul moment crucial este sesiunea de alegeri din toamnă și nu ar trebui să ne mire dacă atunci o să cadă și ultima redută a democrației…