duminică, 2 aprilie 2017

Fragmente Jurnal CV - Minciuna ca parte a instrumentarului politic (Filozofie politică aplicată)



1. În faţă comisiei LIBE din Parlamentul European, cu o morgă inchizitorială, dl. Liiceanu îşi exprima indignarea pe care i-o trezeşte situaţia politică din România. Intervenţia este pe jumătate o hulă, pe jumătate o lamentaţie, cu o tuşă groasă, de pamflet, mai potrivită pentru editoriale din presă - sau de pe saiturile – ce tratează actualităţile politice şi sociale. Tema abordată este eternă (şi demonetizată demult) în preocupările domniei sale: corupţia şi bătălia politică acerbă din jurul corupţiei. De-o parte binele: (Koveși şi Johannis), de-o parte răul (Legislativiul, Guvernul, PSD-Alde, Liviu Dragnea şi Tăriceanu). Cum însă faptele singure (OUG, protestele din stradă, etc..) nu sunt suficiente pentru a-i susţine poziţia, dl Liiceanu inventează altele noi. Îşi pune ochelarii pe nas, se uită pe notiţe şi spune: „Iată declaraţia explicită a şefului PSD, rostită la un post de televiziune săptămâna trecută: Trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului şef al DNA, pe demiterea doamnei Koveși.”  Spune un ne-adevăr – mă feresc (deocamdată) de cuvântul „minciună” – cu seninătate, fără ca obrajii să-i capete vreo nuanţă stacojie. Şi este aplaudat atât de cei prezenţi în sală (peste 45 de susţinători #rezist invitaţi de europarlamentarul Monica Macovei), cât şi de „rezistenţii” de acasă.

2. E grav. E grav nu doar pentru că am ajuns să ducem ne-adevăruri în Parlamentul European (Raluca Prună a făcut şi ea acelaşi lucru anul trecut), iar ele pot duce la scăderea credibilităţii României. E grav nu doar pentru că am ajuns să purtăm bătălii politice (cu mijloace josnice) în faţa străinilor, iar aceste comportamente ne fac de râs şi ne scad prestigiul ca ţară. Sunt convins că Parlamentarii de la Bruxelles au fost imuni la sofisme ieftine, nu au plecat cu seriozitate urechea la pâră şi  – din pricina barierei de limba şi în absenţa contextului – nu s-au putut bucura în totalitate de metaforele dlui Liiceanu. Însă cu sau fără neadevărul strecurat în discurs, nu văd altă miza decât aceea a spectacolului – a unui spectacol din categoria penibilului – menit să aducă capital politic şi de imagine pe plan intern. Chiar şi cu preţul problemelor cauzate în extern, (a căror decontare va fi lăsată tocmai pe seama adversarilor politici).

3. Răul făcut prin neadevăr este mult mai profund; el are şi implicaţii culturale (nu doar politice). E grav pentru că o serie de ne-adevăruri ies din gura unui filozof care a scris în trecut un eseu numit – ce paradox! – „Despre minciună”. Am ales să citesc eseului ca urmare a acestui sinistru episod, gândind că voi găsi în el material pentru a construi o  acuzaţie de ipocrizie. Mă aşteptăm la un traseu filozofic pe urmele lui Kant (ce a tratat fără menajamente problema în lucrarea „Despre pretinsul drept de a minţi din omenie”) sau pe urmele sfântului Augustin („Despre minciună”). Mă așteptam la o încercare de desţelenire a conştiinţelor moderne, ce au ajuns să îndrepte minciuna până şi împotriva lor însele, ca o formă de auto-anihilare (sau imunizare) morală.  Mă aşteptăm la o analiză lucidă a trecutului, la un diagnostic brutal al prezentului şi la un verdict sumbru despre un viitor închis prin relativizarea adevărului şi prin manipularea subiectului cunoscător. Mă aşteptam să îi pot înapoia dlui Liiceanu pe partea sa de baricadă săgeţi înmuiate în citate din propriul text. Spre surprinderea mea, teza din eseul Despre minciună (ca fals lingvistic) este însă una contrară. Minciuna – în viziunea filozofului -, lărgeşte spectrul instrumentarului politic. Iar dacă este pusă în slujba unui scop politic de grup (mai presus de un interes individual, egoist) denumit „bine comun” este nu doar acceptabilă, ci chiar de dorit pentru că doar ea poate stârpi „corupţia în stadiul ei ultim”.

4. Nu este greu să găsim traducerea politică corectă a eseului. Toată argumentaţia (cu savante trimiteri la Filoctet, Socrate şi Machiavelli) a fost construită în 2004, în preajma alegerilor prezidenţiale. Dl Liiceanu trăia pe atunci fantasma strâmbă  – împărtăşită de altfel şi de alţi intelectuali de marcă ai României – a salvatorului „Băsescu”, marele luptător anti-comunist şi anti-moguli.  Cel atât de anunţat şi de aşteptat de autor, cel numit în text „Principele”, „Harap-Albul în viaţă” sau „cetăţeanul virtuoso”, cel care urma să „întrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul fără să se lase corupt de el”, nu este altul decât Băsescu.

5. Peste timp, textul „Despe minciună” rămâne ca o dovadă că unii intelectualii au luat decizia loialităţii faţă de Băsescu într-un mod conştient, ce li se poate imputa. Ştiau prea bine cine este şi ce poate viitorul preşedinte şi cu toate astea au ales să-l sprijine. Ei au realizat „organizarea intelectuală a urii” pe care Băsescu a emanat-o, a fluturat-o în campanie şi a pus-o la temelia sistemul corupt cu care a guvernat România timp de 10 ani. Ei sunt „intelectualii lui Băsescu”… 

6. Asta înseamnă că în tot acest timp dl Liiceanu şi-a trăit filozofia. Iar acest lucru îl ridică ca om, însă scade considerabil valoarea testelor sale. Întreaga sa operă, din perspectiva părerilor enunţate în acel eseu (aproape programatic), nu pare a fi decât o justificare savantă a compromisurilor făcute în viaţa sa „publică” (şi în special a compromisului său cu adevărul). (Procedeul utilizat ar putea fi denumit: „Trecerea de la descriptiv la normativ” sau „Curăţarea ideologică a conştiinţei”). Ştiind care este părerea filozofului despre minciună – ca instrument onorabil mânuit la nevoie de „eroi” politici ai binelui, nu putem citi diversele sale editoriale şi nici nu putem privi intervenţiile sale politice (cum este şi cea de la Bruxelles) decât cu o doză masivă de circumspecţie. Următoarele întrebări sunt legitime: Dacă dl Liiceanu s-a trezit într-o bună zi şi s-a hotărât că îşi doreşte să fie un erou, să lupte (cu rău) împotriva răului în arena politică (chiar şi cu preţul sacrificiului suprem – precum antemergătorii săi Isus şi Socrate)? Dacă dl Liiceanu – în urma acestei deciziei – a scos din teacă minciuna cu conștiința împăcată şi hotărât să meargă cu ea până la capăt pentru a-şi atinge un scop politic?

7. Oricare ar fi răspunsul la aceste întrebări, cred că este necesar să îi amintim dlui Liiceanu propriile sale rânduri (dintr-un alt eseu: „Despre ură”): „Cum ştie un intelectual […] când anume o ieşire a sa în piaţa publică nu echivalează cu o trădare a funcţiei sale cărturăreşti şi cu intrarea pe teritoriul pasiunilor politice? El are un singur criteriu: când va crede […] că, optând pentru o anume forţă politică sau sprijinind un om politic anume, el continuă să slujească, dincolo de vremi, valorile în care crede dintotdeauna.” Să înţelegem că minciuna este o valoare în care dl Liiceanu crede dintotdeauna? Şi cum rămâne cu altă o altă afirmaţie de-a sa: “[intelectualul] are […] obligaţia să intervină ori de câte ori va avea senzaţia că se află în faţă unui derapaj al puterii”. Unde era dl Liiceanu când Băsescu îşi ţesuse peste România un sistem al abjecţiei şi îşi bătea joc – la propriu – de poporul român. Şi minciuna prin omisiune intră în instrumentarul politic?

8. Dl Liiceanu nu s-a mulţumit însă cu neadevărul emis în faţa membrilor comisiei LIBE a Parlamentului European. El a venit să-l întărească cu un al doilea neadevăr. Citez: "Lucrul pe care mi-l reproşez este de a fi dat statut de citat (inexact) ideii adevărate care se ascundea în el. Altfel spus, am exprimat un adevăr, dându-i însă, prin folosirea ghilimelelor, pretenţia de exactitate, lucru pe care l-am întărit şi prin folosirea expresiei «declaraţia explicită». Acest lucru mi-l asum în mod public că pe o eroare. Nu însă că pe o minciună. N-am avut nici o clipă intenţia de a deforma o realitate ştiind foarte bine că adevărul e în altă parte. În acest caz, şi doar în acesta, aş fi minţit". Abia această a două declaraţie – „o minciună de a două instanţă” – ne dezvăluie faptul că dl Liiceanu a minţit cu program, a minţit politic, a minţit cu conştiinţa împăcată, a minţit crezând că face un bine. Încercarea de a face ca un neadevăr flagrant să treacă în categoria erorii, dezvăluie intenţia neruşinată de a folosi minciună ca instrument politic (aşa cum anunţa că este perfect moral în eseul „Despre minciună”). Este dovadă clară – dacă mai există vreun dubiu – că dl Liiceanu a ales o tabăra politică (ceea ce este bine), dar că din poziţia sa politică este gata să renunţe la valoarea perimată a adevărului (ceea ce este rău).

9. Înainte de a răspunde dlui Liiceanu, se impune un răspuns la provocarea aruncată de eseul: „Despre minciună”. Ce este minciună? Simplu: Este un atentat la libertate! Dacă  acceptăm că libertatea are două nivele: o libertate de bază în care subiectul îşi întâlneşte opţiunile şi o libertate de discernământ în care subiectul face alegerea propriu-zisă, atunci se observă că minciună nu face altceva decât să răpească subiectului o parte din opţiuni (sau să îi ofere altele false) la nivelul libertăţii de bază. Nu putem rămâne cu poziţia inflexibilă a lui Kant: "Sinceritatea este o datorie categorică, absolută, necondiţionată a omului faţă de toţi ceilalţi oameni, oricare ar fi întinderea daunelor ce pot rezultă din ea pentru el însuşi sau pentru altul" (Despre pretinsul drept de a minţi din omenie). Din perspectiva propusă, în anumite cazuri, dacă un anumit subiect nu are (şi) o libertate de discernământ, minciuna poate fi acceptabilă. Nu se poate da o reţeta sau un algoritm, dar ne putem închipui din vastele posibilităţi ale naturii umane diverse exemple. Conştiinţa care minte trebuie să cunoască (şi să iubească) conştiinţa minţită pentru a fi sigură că acţionează spre binele ei (şi nici atunci nu putem fi siguri de „bine”). Regula adevărului acceptă abateri, dar aceste abateri sunt abateri particulare, abateri izolate în care intervine umanul şi relaţia personală. Nu putem accepta că un întreg grup politic sau social nu are discernământ, nu putem accepta minciuna politică; nu putem accepta încălcarea libertăţii. Cu atât mai mult dacă ne putem în slujba scopului primordial al libertăţii, nu putem ajunge la libertate încălcând libertăţi. Atunci când tratăm cu grupuri sociale şi politice cu care avem un contract (şi întotdeauna există un contract între social şi politic), minciuna nu poate interveni sub nicio formă.


10. În concluzie: nu putem înghiţi şi digera minciunile dlui Liiceanu, fie că ele sunt adresate unui entităţi externe, fie că sunt îndreptate intern, asupra noastră – a tuturor! Nu contează intenția dlui Liiceanu și (nici declarațiile sale de iubire față de poporul român). Minciunile sale nu sunt un medicament, ci o otravă perfidă...

joi, 16 martie 2017

Fragmente Jurnal CIV

The real motive for searching the relevancy by any means (in these dark postmodern times) is in fact the lack of identity (from which we derive life meanings). There is no God anymore to know (and to tell us, if we pray enough) who we are; and is not enough our own judgment about our inner human essence (if there is one) or about what we have (or we can) become. Even if we receive an identity card from society, just by looking at it does not mean anything more than an identification mark and a set of obligations and rights that were imposed or offered to us. Now, we need more; we need to see our reflections in others. We need to convince acquaintances and strangers that we are somebody (either by climbing hierarchies, either by acting or looking different, either by copying them) in order to receive value. It is the same mechanism by which art works or useful goods are receiving value. Societies (and any other smaller cultures: religions, multinationals, etc…) have become human markets where we offer our souls and bodies for bidding and trading. As a paradox, for our identity we are ready to give in exchange liberty, truth, decency (the real meanings of life) and, in the end, our own lives.

joi, 9 martie 2017

Cui protest?




Cui protest?

Motto:
„La seule façon de mettre les gens ensemble,
c'est encore de leur envoyer la peste.”
(„Singurul mod de a-i uni pe oameni rămâne tot acela
de a le trimite ciuma.”)
„La seule façon de lutter contre la peste,
c'est l'honnêteté.”
(„Singurul mod de a lupta împotriva ciumei
este cinstea”)
Albert Camus - Ciuma


Cuprins

1.         Teza (și concluzia) 2
2.         Rolul de mediator al preşedintelui 2
3.         Litera legii versus Spiritul Legii 3
4.         Statul de drept şi Democraţia. 3
5.         Preliminarii 4
6.         Cele două ordonanţe. 6
7.         Strada, Preşedintele şi Guvernul 6
8.         Istoria protestelor din Ianuarie/Februarie 2017. 7
9.         Socialul şi Protestele. 8
10.       Excurs – Pentru o înţelegere mai bună a situaţiei României 9
11.       Toţi oamenii preşedintelui 10
12. Greşelile Guvernului 15
13.       O (încercare de) analiza a propunerii de modificare a articolul 297 alin 1 din C.P. (din Ordonanța 13) 17
13.bis Abuzul in serviciu, prevăzut la art. 297 alin. (1) C.P. – abrogat 23
14.       Excurs - Mic tratat despre manipulare….. 23
15.       Excurs – Despre corupție. 25
16.       Surse. 25
17.       Un scenariu speculativ (în loc de epilog) 27

1.  Teza (și concluzia)

Referindu-se la evenimentele din iunie – iulie 2012, în cursul cărora s-a încercat fără succes demiterea preşedintelui, H. R. Patapievici folosea sintagma oximoronică “lovitură de stat legală”. În opinia sa, în acele vremuri tulburi, instituţii ale statului încercaseră să răstoarne cu brutalitate – folosind legea împotriva legii – alte instituţii ale statului. Deşi nu sunt în totalitate de acord cu argumentaţia (mai ales când se trece din sfera conceptelor abstracte la realităţile româneşti), ea este perfect aplicabilă şi pentru a demonstra că astăzi ne aflăm în faţa unei situaţii similare. Dacă în urmă cu aproape cinci ani preşedintele fusese asediat de cele două camere ale Parlamentului (cu participarea unor instituţii secundare), de curând Preşedintele a fost cel care (susţinut de alte instituţii) a atacat Parlamentul şi Guvernul.

(Notă: În treacăt fie zis, această situaţie conflictuală a fost făcută posibilă prin extinderea mandatului preşedintelui la 5 ani (prin modificarea Constituţiei), fapt ce a permis ca, în urmă unei desincronizări absolut normale, să ajungă să coexiste un Preşedinte şi un Parlament/Guvern din spectre politice diferite. În practică – cel puţin până acum – s-a dovedit că neutralitatea şi rolul de mediator al preşedintelui sunt doar poveşti, iar conflictele sale cu Parlamentul/Guvernul – inevitabile. (vezi Cap. 2 și Cap. 4.7.))

2.  Rolul de mediator al preşedintelui

Teoria echilibrului puterilor în stat, (elaborată de Locke, Montesquieu şi James Madison) a fost îmbunătăţită de gânditorul francez Benjamin Constant în perioada imediat următoare Revoluţiei Franceze. Dacă în varianta iniţială puterea Legislativă, puterea Executivă şi puterea Judecătorească aveau şi rolul de a se controla una pe cealaltă, Benjamin Constant propune o a patra putere – Puterea Regală (sau Puterea Prezidenţială) – o putere extraordinară (de rezervă) care să intervină doar în anumite situaţii – atunci când celelalte puteri nu funcţionează sau echilibrul lor este afectat.

Este important pentru demonstraţie să se înţeleagă că Preşedintele nu are doar dreptul de a sta de vorbă cu actorii politici, cu instituţiile şi cu societatea civilă sau de a intermedia discuţii între aceştia. Instituţia președinției, chiar şi într-un regim parlamentar, este una foarte puternică, (mai ales în anumite situaţii excepţionale). Astfel Preşedintele este îndreptăţit (de Constituţie): (1) să dizolve Parlamentul şi să convoace noi alegeri, dacă Parlamentul nu poate să legifereze şi (2) să primească demisia prim-ministrului, dacă Guvernul nu poate să Guverneze. (vezi Cap. 16)

În concluzie, dacă Preşedintele (1) are culoare politică, (2) are duşmani politici în Parlament/Guvern şi (2) nu înţelege să îşi respecte rolul atribuit (de spiritul Constituţiei) el poate, în cadru constituţional (adică speculând litera Constituţie), să profite de puterea extraordinară pe care o are la îndemână în (şi pentru) situaţii excepţionale. Situaţii pe care le poate genera chiar el… (vezi Cap. 3 şi Cap. 11)   

3.  Litera legii versus Spiritul Legii

Matematicianul Godel a sesizat incompletitudinea oricărui sistem legal (ca un corolar la binecunoscută sa teorema de incompletitudine), iar Wittgenstein a stabilit că există limite insurmontabile ale limbajului folosit pentru a legifera. Există astfel o înţelegere comună a faptului că legislaţia (textul legii) este un simplu algoritm, infinit perfectibil, (ce trebuie să îndeplinească rigorile unui algoritm: să fie complet, predictibil şi non-contradictoriu) dar care nu va putea niciodată surprinde fără rest spiritul legii, intenţia sa ultimă, umană. Interpretarea unui legi – pentru a rămâne lege – nu trebuie să se mărginească la textul (la litera) legii. Altfel, “se pot imagina secvenţe perfect legale care pot duce la situaţii legale de contradicţie cu spiritul limbajului legal”. “Litera […], dacă e tratată doar că litera, poate trăda spiritul; ba, cu ingeniozitate, dacă e animate de un spirit contrar, îl poate învinge”. (H.R.P.)

După cum prevederile Constituţiei Americane – după cum era convins Godel - nu exclud posibilitatea apariţiei unei “dictaturi legale”, tot astfel şi Constituţia României nu ne poate apăra (ea singură) Democraţia de intenţii malefice şi de crize politice generate chiar de instituţiile statului. Altfel spus, instituţiile statului şi relaţiile dintre ele constituie un sistem a cărui funcţionare nu poate fi descris în totalitate şi ţinut în echilibru prin legi generate din interiorul sistemului. Deşi prezenţa unei Curţi Constituţionale este uneori salutară, nici ea nu poate rezolva definitive situaţia. (Notă: Dacă ne amintim “lovitură de stat legală” din 2012 a atârnat de o decizie a C.C.R.-ului).

Realitatea vine să confirme vulnerabilitatea ipotetică a Constituţiei. În perioada Ianuarie - Februarie 2017, a existat un divorţ total între spiritul legii şi modul în care preşedintele Johannis a ales să acţioneze (în litera legii). Deşi nimeni nu a sesizat în cazul său C.C.R.-ul şi putem presupune că nu sunt probleme de ordin legal/constituțional, preşedintelui i se pot aduce acuzaţii de ilegitimitate şi imoralitate, de atac la adresa statului de drept cu solide argumente faptice (vezi Cap. 11) …

4.  Statul de drept şi Democraţia

Definiţia Statului de Drept ca fiind statul în care legea este respectată şi aplicată – indiferent de circumstanţe sau persoane – este extrem de răspândită şi de clară pentru toata lumea. Consider însă necesară prezentarea unor corolare ale acestei definiţii şi a unor principii ale statului de drept, pentru a elimina unele viitoare neclarităţi…

4.1.        Politica penală a statului este elaborată de Guvern şi Parlament.

4.2.        Într-un stat de drept legile nu sunt nominale, dar pot face referire la anumite categorii ocupaționale, etc…

4.3.        (Corolar la 4.2.) Deşi toţi se supun legii, nu toţi beneficiază de aceleaşi facilităţi/pedepse din lege. (de exemplu: pentru aceeaşi infracţiune funcţionarii primesc o pedeapsă cu o treime mai mică decât funcţionarii publici)

4.4.        Pedepsele se dau doar pentru infracţiuni dovedite pentru care există hotărâri ale unor judecători (în cadrul unui proces).

4.5.        Este de preferat să scape 10 infractori, decât să fie pedepsit un singur nevinovat.

De remarcat că toate Democraţiile solide şi stabile au un sistem judiciar bazat pe domnia “oarbă” a legii. Completez cu un alt set de principii la fel de indispensabile pentru maturitatea ţării (atât de clamată şi deplânsă).

4.6.        Instituţiile care gestionează cele trei puteri sunt construite/populate democratic (măcar unele dintre ele). (Notă: Democratic – adică prin vot cu largă participare).

4.7.        (Corolar la 4.6.) Instituţiile care sunt construite/populate democratic ar trebui să beneficieze de un capital de încredere mai mare decât instituţiile care nu sunt construite/populate în mod democratic. În fond ele reprezintă poporul şi voinţa sa. (Ce se întâmplă când se găsesc pe poziţii antagonice două instituţii perfect democratice?)

4.8.        Niciuna dintre cele trei puteri principale ale statului nu poate interveni în vreun fel în sfera de responsabilitate a unei alte puteri.

4.9.        Oamenii îşi pot manifesta opiniile contrare sau susţinerea faţă de declaraţiile sau acţiunile Guvernului, Parlamentului, Preşedintelui în mod liber.  

5.  Preliminarii

Evenimentele petrecute la începutul anului 2017 mai surprind pe cineva doar prin dimensiune şi doar în măsura în care nu pot fi corelate cu alte evenimente recente. Forţele politice (şi sociale) care au ajuns să se confrunte într-un mod brutal şi cu urmări atât de dăunătoare pentru ţară (interne şi externe) nu au apărut din neant; ele şi-au făcut simţite prezenţa, şi-au anunţat intenţiile şi s-au tatonat cu ceva timp înainte.

În primul rând eram deja avertizaţi încă din timpul campaniei din 2014 în privinţa luptei actualului preşedinte cu “penalii” şi “corupţii”(vezi Cap. 15), (luptă ce continua lupta lui Traian Băsescu cu alte periculoase mori de vânt: “comuniştii” şi “mogulii”). Întâmplător sau nu, “penalii” şi “corupţii” – adică răii – erau tocmai adversarii politici ai viitorului preşedinte. Tema maniheistă simplă, uşor de transpus în sloganuri pline de ură sau ironie, s-a dovedit a fi (într-o prima rundă) o strategie câştigătoare. Deşi iniţial s-a crezut că această temă nu este decât una benignă, menită să stârnească emoţii şi să polarizeze votanţii, s-a dovedit mai apoi că ea poate fi o armă politică teribil de eficientă şi după alegeri. Victor Ponta i-a căzut victimă – împreună cu întregul sau Guvern – la sfârşitul anului 2015. Lacrimile vărsate după tragedia din clubul Colectiv s-au transformat repede – sau au fost transformate – în “Corupţia ucide!” şi apoi în “Jos Guvernul!”; se căutau ţapi ispăşitori, iar ei erau la vedere în fruntea ţării. Preşedintele i-a arătat cu degetul (direct sau indirect). A fost primul pas. Al doilea pas a fost instaurarea unui guvern tehnocrat – “Guvernul Meu” după cum l-a numit Johannis – cu complicitatea (1) unui Social nervos şi (2) a unui Politic (2.1) slab (Parlamentul) sau (2.2) obedient (alte instituţii). Anul 2016 a fost anul guvernului tehnocrat şi al ascensiunii P.S.D.-ul sub conducerea unui “penal”: Liviu Dragnea.

Tema “penalilor” şi a “corupţilor” a revenit în Campania din 2016 pentru alegerile Parlamentare cu virulenţă. A fost singurul refren al opoziţiei PSD, fie ea legitimă – PNL şi USR sau ilegitimă: Cioloş (din postura de prim ministru neangajat în politică) şi Johannis (din postura de Preşedinte “neutru”). Din păcate (sau din fericire) doar o anumită parte a Socialului a mai fost permeabilă la această idee, în ciuda unei imense campanii de denigrare (a Politicului în general şi a P.S.D.-ului în special). Al treilea pas a fost un eşec pentru Preşedinte Johannis; partidul său (şi Guvernul Său şi Instituţiile Sale de forţă) au pierdut alegerile cu un scor (jenant de) mic. Nu pentru că subiectul moralităţii a devenise unul minor pentru Societate sau pentru că nu (mai) exista corupţie în România, ci pentru că ipocrizia preşedintelui (el însuşi “penal” şi “corupt” – vezi scandalul “prima casă din cele şase”) era din ce în ce mai vizibilă. Şi (poate şi) pentru că PSD-ul îşi construise conştiincios Campania în mod pozitiv şi curat (chiar dacă pe alocuri ipocrit) pe un proiect (fie el şi rocambolesc).   

Anunţarea rezultatului alegerilor a fost momentul declanşării unui război rece, de uzură între preşedinte şi reprezentanţii coaliţiei câştigătoare (PSD + ALDE). Scenele s-au desfăşurat cu rapiditate: (1) mai întâi Preşedintele a dus o serie de negocieri cu toate partidele (inclusiv ALDE) în speranţa că poate crea o majoritate anti-PSD şi (2) i-a comunicat lui Tăriceanu că va duce un război total cu social-democraţii în viitorul apropiat. După ce a înţeles că nu poate convinge un “penal” – pe Tăriceanu - să trădeze, (3) s-a întors împotriva lui Dragnea afirmând că nu este dispus să nominalizeze un premier “cu probleme penale”, (de data asta apelând şi la un argument legal – o mai veche O.U.G. dată de un alt “penal” - Adrian Năstase). În faţa provocărilor prezidenţiale, P.S.D.-ul a ales să bată în retragere şi s-o propună ca prim-ministru pe D.N.A.. Servil Saiadeh. Fie că PSD-ul şi ALDE se aşteptau ca Johannis să tragă de timp şi să mute împotriva lor, fie că l-au forţat să o facă (pasându-i un cartof fierbinte), cert este că (4) abia după câteva zile de “investigaţii” şi “deliberări” Johannis a respins prima propunere a prim ministru, fără alte explicaţii. O mişcare în limitele constituţiei, dar nu în spiritul ei. (5) A două propunere de prim-ministru (nici Dragnea, nici Sevil Saiadeh, ci un cvasi-necunoscut: Sorin Grindeanu) a acceptat-o în bătaie de joc, printr-un scurt SMS: ”Succes” (de remarcat că preşedintele este un om ce oscilează între Succes şi Ghinion) şi fără o conferinţă de presă (după o cum cer uzanţele şi un minim bun simt).

Nici odată cu instalarea noului Guvern şicanele Preşedintelui nu au încetat. Următorul front pe care l-a deschis a fost cel legat de (6) buget. După ce o prima variantă a bugetului a fost refăcută (ca urmare a unei bâlbe a ministrului de Finanţe) şi publicată pe 26 ianuarie, (cu un buget diminuat pentru S.R.I. şi Administraţia Prezidenţială), Johannis a luat din nou poziţie. Desigur – împotrivă. Declaraţiile date de Johannis în acea perioadă sunt lămuritoare: “cu securitatea naţională nu are voie să se joace nimeni, nici măcar cei care au impresia că ei conduc acum lucrurile (sublinierea îmi aparţine), fiindcă dacă intrăm în zona de revanșisme politice, de tăieri de bugete numai aşa, să arătăm cine are ultimul cuvânt, cred că am face o mare, mare eroare.” În afara declaraţiilor, Preşedintele nu a putut face însă nimic altceva decât să tergiverseze procesul aprobării bugetului. A cerut mai întâi 5 zile pentru a obţinerea avizul CSAT-ului pe proiectul de buget şi apoi încă alte 5 zile după ce legea bugetului (aceeași) a ajuns din nou pe masa sa de lucru pentru promulgare. În condiţiile în care şi Guvernul şi Parlamentul au lucrat la buget cu celeritate – un termen la modă – acţiunile şi declaraţiile Preşedintelui în această privinţă, deşi legale, nu denotă decât rea-voinţă.

Luate separat toate aceste fapte pot fi considerate fie accidente, fie deraieri politice minore, inerente într-o democraţie ce îşi caută încă matca. Dacă le însumăm însă, ajungem să înţelegem foarte bine contextul în care a izbucnit scandalul ordonanţei: lupta pentru putere dintre două alianţe de partide – USR şi PNL versus PSD şi  ALDE şi dintre Președinție (secondat de Serviciile Secrete și (o parte a) Justiţiei) şi Parlament/Guvern. Într-o astfel de situaţie tensionată între vectorii politici, era de aşteptat ca orice flamă să aprindă atât Politicul cât şi Socialul. Mai mult, este evident că oricare dintre faptele enumerate mai sus (cel puţin cele petrecute după alegeri) ar fi putut să fie ea însăşi o flamă. S-a întâmplat însă ca flama să poarte numele Ordonanţa 13… (vezi Cap. 13)

6.  Cele două ordonanţe

[…]

7.  Strada, Preşedintele şi Guvernul

Socialul a fost implicat şi în trecut în conflictul politic pe care l-am denunţat mai sus. Episodul Colectiv – mai exact acţiunile ce au urmat tragediei şi au condus la căderea Guvernul Ponta – este binecunoscut. Deşi mişcările de stradă au fost în esenţă paşnice şi relativ reduse ca prezenţă şi durată (poate şi din pricina demisiei rapide a Prim-Ministrului), ele au avut un element de noutate îngrijorătoare. A fost primul caz (serios) din ţara noastră în care mobilizarea socialului s-a realizat aproape exclusiv folosind reţele de comunicare online (în special Facebook-ul), iar revolta – dacă o putem numi astfel -  a căpătat şi o dimensiune virtuală. Ceea ce până la un moment dat a acţionat doar ca o memorie externă şi o modalitate de a păstra legături cu prieteni şi cunoştinţe – Facebook-ul – a devenit o monstruoasă conştiinţă (vezi Cap. 16.11) – de sine stătătoare – şi un generator şi amplificator de emoţii negative şi pozitive, un perfect mecanism post-modern. În fond sintagma „tânăr, frumos şi liber” (TFL) emanată în acele zile descrie exact profilul unei persoane prinse (sau predate fără discernământ) mediului online, ale cărei valori sunt noul şi anarhia (deghizată în democraţie). Nu vreau să fiu înţeles greşit. Răul – dacă încercăm un diagnostic – nu este faptul că Socialul şi-a găsit noi instrumente de expresie, ci faptul că aceste instrumente au fost invadate de forme maligne ale marxismului cultural şi au ajuns să ofere viziuni distorsionate asupra realităţii şi în final scopuri politice. Nimeni însă nu a învăţat nimic şi nu a reacţionat în vreun fel. „Vox Populi, vox Dei” a devenit „Vox Facebook, vox Dei”. 

Tema aleasă în campanie de (sau pentru) Johannis – malefică, eficace şi verificată în istorie – nu a fost una întâmplătoare şi a ţinut seama (şi) de evoluţia culturală a societăţii spre (şi prin) sălbaticul mediu online. Dacă pe vremuri poporul – Socialul – avea nevoie, pentru a fi calm şi mulţumit, de pâine şi circ, (pentru că războiul era regula), în modernitate, (unde pacea este regula), nimic nu uneşte mai trainic Socialul şi nu îi stârneşte reacţii mai puternice decât prezenţa unui inamic. (Notă: Ca să fim corecţi până la capăt, trebuie să recunoaştem că la circ romanii beneficiau uneori de spectacolul unor execuţii exemplare ale diverşilor duşmani: barbari, sclavi răsculaţi, creştini, etc…, iar astăzi prezentarea – şi lupta - cu inamicii ia deseori forma unui spectacol grotesc). Din România dispăruseră comuniştii (ruşinaţi de „Condamnarea comunismului”) şi mogulii (prin puşcării: vezi cazul Voiculescu, Adamescu şi Măricel Păcuraru – patronul Realitatea), însă pericolul nu trecuse. Rămânea alt rău – întruchipat de corupţi şi penali, iar Johannis şi-a declarat încă de la început dorinţa de a asana politicul de acest rău. Tocmai pentru a-şi atrage de partea sa Socialul. A reuşit; foarte repede mediul online a devenit o tribună a luptei politice mascate împotriva Politicului (plin de corupţi şi penali). 

Chiar dacă în momentul ordonanţei 13 s-a depăşit o barieră, acumularea de energie s-a făcut treptat, iar punctul de la care nicio întoarcere nu a mai fost posibilă putea fi intuit şi chiar prevenit. (1) Lupta politică se acutizase – după cum am arătat, (2) existau pârghiile de manevrare a Socialului ((2.1) scopul – lupta cu penalii şi corupţii şi (2.2) mijlocul – mediul online) şi (3) fuseseră făcute deja exerciţii operative (Colectiv) ce creaseră o serie de sinapse în interiorul Socialului uşor de reactivat. Nu este însă suficient să avem în vedere contextul. Complexitatea situaţiei este dată şi de faptul că au existat trei fire distincte ale evenimentelor şi trei viziuni – una a Preşedintelui, una a protestatarilor şi o a treia a Guvernului – care s-au împletit într-un mod nefast. Chiar dacă totuşi firele evenimentelor şi cele trei viziuni s-au influenţat reciproc, în cadrul lor au existat dorinţe, voinţe şi forţe separate. Problema care se ridică este aceea a legitimităţii acestor dorinţe, voinţe şi forţe…

8.  Istoria protestelor din Ianuarie/Februarie 2017  

Revenind în prezent, mişcările de stradă se împart în două: cele ce au precedat şi cele ce au urmat emiterii ordonanţei 13. Separarea nu este făcută însă doar de episodul emiterii ordonanţei în sine. Deşi plângerile şi strigătele Pieţii au fost eterogene, în general ele au fost expresia unor nemulţumiri punctuale. Până pe data de 31 Ianuarie o parte a Socialului a fost preocupată de proiectul de ordonanţă a graţierii (sora mai mică a ordonanţei 13) şi abia după emiterea OUG 13 atenţia a fost îndreptată asupra problemei modificării codului penal. (Notă: Destul de ciudat ţinând seama de faptul că amândouă au fost propuse în acelaşi timp…

Primele ieşiri în stradă s-au produs după aterizarea forţată şi neanunţată a Preşedintelui  – unii analişti politici au numit acţiunea preşedintelui „descălecare” – în şedinţa Guvernului din dimineaţă zilei de 18 Ianuarie. Motivul invocat: încercarea Guvernului de a aproba 2 ordonanţe de o importanţă covârşitoare pentru România, pentru statul de drept şi pentru Societate, într-o formă toxică şi într-o manieră absconsă. Una dintre ele viza modificarea Codului Penal şi cealaltă – graţierea şi amnistia. (Notă: Câtă vreme la momentul şedinţei Guvernul nu publicase agenda reuniunii Guvernului, se ridică întrebarea de unde ştia Preşedintele ce avea de gând să discute Guvernul). La scurt timp după şedinţa de guvern Ministerul Justiţiei a publicat proiectele de ordonanţă pe saitul propriu şi le-a trimis instituţiilor judiciare relevante pentru consultare. Răul fusese însă deja făcut. Îngrijorarea Preşedintelui a fost preluată de mediul online şi mai departe de Social sub forma: „Scapă infractorii” şi “Politicienii îşi dau legi pentru a scăpa de închisoare”. 5000 de oameni au protestat faţă de intenţiile Guvernului în seară de 18 ianuarie. Pe parcursul zilelor următoare protestele din Piaţă Victoriei au continuat, iar Guvernul – (1) preocupat cu bugetul şi (2) slăbit de plecarea lui Grindeanu şi a lui Dragnea în America – a făcut greşeala de a nu le da importanță cuvenită.

Odată cu prezenţa în stradă printre manifestanţi a Preşedintelui Ţării (în dată de 22 Ianuarie) strada a căpătat un suflu nou. De dragul cauzei – (1) oprirea eliberării din puşcării a „violatorilor” şi a „corupţilor” şi (2) a eventualei imposibilităţi de recuperare a „prejudiciilor” – strada nu a amendat comportamentul preşedintelui. Raţionamentul străzii a fost simplu: România este victima unui abuz, deci nu numai manifestarea paşnică, dar şi abuzul (şi chiar forţa) sunt arme permise; este  mecanismul psihic şi metafizic al fiecărei revolte. Preşedintele a întărit cel puţin o parte a acestui raţionament scriind pe pagina sa de Facebook: „Am fost în Piaţa Victoriei alături de miile de români ca să-mi arăt indignarea. O gaşcă de oameni politici cu probleme penale vrea să schimbe legislaţia din România, vrea să slăbească statul de drept”. Chiar dacă am putea face apel la explicaţii ce ţin de (1) raportarea la lege a mentalului colectiv românesc (pervertit de anii de comunism), de (2)  lipsa de claritate morală (termen folosit de H.R.P.) în alegerea mijloacelor pentru atingerea scopurilor, nu putem găsi o vină străzii. Fisura dintre cei ce protestau şi Guvern s-a transformat după intervenţia preşedintelui într-o falie peste care dialogul nu mai putea crea punţi; vocile care acuzau nu numai (1) imoralitatea ordonanţelor, dar şi faptul că (2) acestea aveau beneficiari din rândurile politicienilor (din PSD în general şi Dragnea în special) au inundat şi piaţa şi mediul online. 

Guvernul – buimac şi lipsit de fermitate – s-a arătat totuşi dispus să caute soluţii (cu jumătăţi de măsură). (1) A hotărât să trimită în Parlament proiectul de lege a graţierii (modificat în urma unor consultări ce mai mult au agitat opinia publică). Şi (2) în acelaşi timp să forţeze – total neinspirat – aprobarea ordonanţei ce modifica codul penal (în data de 31 Ianuarie, cu o zi înainte de încheierea vacanţei parlamentare) (vezi Cap. 12.1). Din acel moment acţiunile străzii au reizbucnit (în toată ţară), Guvernul Grindeanu fiind acuzat că a încercat „să legifereze hoţia şi corupţia” în general şi „să scape un hoţ” – pe Dragnea – în special (vezi Cap. 13.8). Nu numai fondul ordonanţei a fost criticat, ci şi modul – dubios - în care ordonanţă a fost aprobată: „noaptea târziu, ca hoţii” (vezi Cap. 13.9). Totul pe un fond politic tot mai accentuat : „PDS – Ciumă roşie”. Timp de mai bine de 20 de zile, chiar şi după ce Guvernul a anunţat că retrage ordonanţă 13 (printr-o nouă ordonanţă) pe data de 5 Februarie, în piaţa Victoriei manifestațiile au oscilat între (1) isterie anarhică (atacurile din seară de 2 februarie), (2) ingeniozitate (mesaje scrise cu laserul pe clădiri, drone), (3) puerilism (manifestaţia copiilor) şi (4) sublim (episodul luminiţelor, al tricolorului şi al intonării imnului naţional). S-a ţipat cu urechile astupate şi cu ochii închişi; pasiunea a închis orice cale de comunicare. Normalitatea s-a instaurat abia după ce (1) Parlamentul a aprobat ordonanţa 14 (ce abroga ordonanţa 13), iar (2) preşedintele a promulgat-o (24.02.2017) cu surle şi trâmbiţe.

9.  Socialul şi Protestele

Dincolo de scopul şi modul (politic) de activare a Socialului, trebuie totuşi recunoscut că mişcările de stradă au descătuşat şi o imensă energie socială (nu întotdeauna pozitivă, însă imposibil de negat), cu atât mai înduioşătoare şi mai ridicolă cu cât a fost irosită (vezi Cap. 13) şi/sau manipulată (vezi Cap. 11 şi Cap. 14). Oamenii care au ieşit în piaţa Victoriei (1) au fost pătrunşi de un sentiment de exaltare, (2) şi–au eliberat prin strigat sau zgomot frustrările (nu toate de ordin politic) fie ironic, fie pătimaş, (3) şi-au făcut sau şi-au regăsit prieteni, (4) au „socializat” (de data asta şi real), (5) s-au întărâtat unul pe altul, (6) s-au simţit un grup (pe unele pancarte scria „Ne-aţi unit!”). Vremea le-a fost potrivnică şi totuşi nu au dat înapoi. Iată de ce nici (1) devoalarea luptei politice ce s-a purtat pe deasupra capetelor lor și nici (2) abrogarea Ordonanţei nu a redus tensiunea din stradă. Poporul este un monstru pe care poţi să îl trezeşti, dar odată trezit cu greu îl controlezi şi îl linişteşti. „Oamenii nu mai au încredere” se traduce prin „Nu vreau să mi se ia sentimentul înălţător al luptei pentru dreptate şi adevăr şi bucuria de face parte dintr-un grup, de a aparţine”.

Există fără îndoială un adevăr al străzii ce nu trebuie condamnat sau ignorat oricât de mult se depărtează de la o realitate obiectivă. Şi asta nu doar pentru că democraţia o cere, ci şi pentru că un adevăr împărtăşit de suficient de multe persoane creează o realitate inter-subiectivă, iar lumea în care trăim este în cea mai mare parte alcătuită dintr-o sumă de realităţi inter-subiective. Naţiunea, banii, corporaţiile, religiile sunt realităţi inter-subiective. Iar forţă lor este cât se poate de reală...

Totuşi trebuie trasată o linie de demarcaţie între acţiunile şi adevărurile străzii şi acţiunile şi interesele Preşedintelui (şi ale celor ce se află în spatele său), cel puţin la fel de clară cum este linia de demarcaţie între adevărul străzii şi acţiunile şi interesele Guvernului. Strada – parte a Socialului – are dreptul să creadă orice, să ceară orice, chiar dacă nu are dreptate şi chiar dacă nu este o majoritate. Oamenii sunt liberi şi li se garantează dreptul la liberă exprimare (în anumite limite ale bunului simt şi ale legii – vezi spre exemplu discuţiile despre prezenţa copiilor la proteste). Preşedintele în schimb (şi aici fac referire doar la el, deşi aceeaşi judecată li se aplică tuturor celorlalte persoane implicate în scandalul ordonanţei) nu are dreptul să joace cartea schizofreniei instituţionale. Nu poate fi cetăţean când vrea şi când îi convine şi Preşedinte când are nevoie de forţa instituţiei, chiar dacă scopul său este acelaşi în ambele ipostaze.

10.           Excurs – Pentru o înţelegere mai bună a situaţiei României

În finalul filmului „The usual suspects” ologul Roger Verbal Kint afirmă că „cel mai tare truc născocit vreodată de către Diavol a fost să convingă lumea că nu există”. Tot astfel în aceste zile s-a răspândit idea că lupta împotriva Guvernului care a îndrăznit (1) să promulge o OUG „noaptea că hoţii”, pentru a salva politicieni „cu probleme penale” şi (2) să elaboreze o lege ce prevedea graţierea unor infractori este de fapt o cruciadă sfântă (condusă de Johannis), nicidecum o mizerabilă luptă politică. Răul care ne-a învrăjbit este însă cu atât mai abominabil cu cât a reuşit să rămână în umbră şi să se amuze pe seama noastră, a tuturor.

Într-un alt articol am arătat cum s-a ajuns aici…

La momentul Revoluţiei, puterea comunistă avea trei piloni. Primul dintre ei era Partidul. Rolul lui era unul ideologic: de propagandă, de formare şi de control al înregimentării. […]. Rolul activ îl avea al doilea pilon: Statul (cu instituţiile sale fantomatice create în scopul mimării democraţiei). El administra procesele ce se desfăşurau în interiorul ţării şi tot el gestiona resursele implicate în aceste procese (atât materiale, cât şi umane). […] Pe lângă aceşti doi piloni a apărut la un anumit moment – poate chiar de la început – un al treilea: Securitatea. Rolul ei era să asigure pârghiile de forţă ale Partidului asupra Statului (asupra Politicului) şi asupra cetăţenilor statului (asupra Socialului). […]

La Revoluţie nu au picat toţi cei trei piloni ai comunismului, ci doar pilonul administrativ – Statul comunist. […] după ce structurile formale şi informale ale Statului au dispărut în cavalcada din decembrie 89, Partidul şi Securitatea, deşi desfiinţate şi ele formal, au supravieţuit: Partidul pentru că i-a rămas capitalul uman de relaţii, cunoştinţele politice şi palierul deschis spre nouă structură (prin absenţa unei legi a lustrației), Securitatea – pentru că i-a rămas capitalul de informaţie şi cunoştinţele/tehnica de urmărire, manipulare şi şantaj. […]

După Revoluţie, viaţa politică şi cea economică a însemnat o luptă acerbă între Securitate şi Partid. Reprezentaţii celor două structuri s-au confruntat timp de 25 de ani însângerând România. La început, odată cu apariţia – unii o numesc providenţială, alţii blestemată – a fostului membru al P.C.R. Ion Iliescu, Partidul (deghizat în F.S.N., F.D.S.N., P.S.D.R. şi în sfârşit în P.S.D.) a avut câştig de cauză. Primele runde i-au aparţinut. […]

După cum numele lui Ion Iliescu este legat de supravieţuirea Partidului după Revoluţie, tot astfel supravieţuirea Securităţii după revoluţie este legată de numele lui Traian Băsescu. […]. În epoca nefastă Băsescu – epocă de cădere economică şi frământări politice acute – Securitatea, mânată atât de propria agendă de consolidare a Puterii – cât şi de frustrarea pe care Partidul i-o provocase – a minat toate instituţiile Statului şi mai ales Justiţia. În fapt Băsescu a urmat modelul Puţin, liderul politic care în Rusia post-comunistă a condus – şi conduce – cu F.S.B.-ul (fostul F.S.K., fostul K.G.B.) întreaga ţară – atât Politicul, cât şi Economicul şi Socialul. […].”

După plecarea lui Băsescu, Johannis a găsit structurile de forţă create de Băsescu intacte şi funcţionale (dacă nu a fost adus la putere tocmai cu ajutorul acestor structuri). Şi le-a folosit (sau a fost folosit de ele) fără remuşcări. Să nu ne facem iluzii; am trăit cu toţii în România lui Băsescu. Preşedintele are (acum) la dispoziţie nu doar forţa propriei instituţii (în cazuri excepţionale, după cum prevede Constituţia), ci – indirect – şi forţa altor instituţii: Serviciile Secrete, C.S.M.-ul, Procurorul General, D.N.A.-ul, etc… Nu doar Preşedintele s-a implicat în „scandalul ordonanţei” (motiv de faţadă al încercării de „lovitură de stat legală”), ci odată cu el şi toate instituţiile de forţă (nedemocratice prin modul în care sunt populate) ce îl susţin. Acest lucru a devenit vizibil – pentru prea puţini însă – în cursul evenimentelor din ianuarie 2017, când odată cu protestele din stradă, aceste instituţii s-au poziţionat (cu totală lipsă de respect faţă de spiritul Constituţiei) împotriva Guvernului şi Parlamentului. Ceea ce este însă şi mai rău este faptul că Socialul, nu numai că nu a amendat aceste acţiuni, ci le-a aplaudat şi le-a înţeles ca o legitimare suplimentară a propriilor acţiuni. Pentru asta totuşi nu Socialul este vinovat…  

11.           Toţi oamenii preşedintelui

Toate acţiunile Preşedintelui (şi ale celorlalte instituţii ce i-au cântat în strună) au fost puse alături de acţiunile străzii pentru a fi judecate prin prisma adevărurilor străzii şi cu mentalitatea străzii. Astfel Preşedintele a fost prezentat ca un vajnic luptător pentru cauza dreptăţii şi a statului de drept. Dacă însă reflectorul mulţumii este îndepărtat şi dacă revenim la raţiune şi luciditate, descoperim că Preşedintele nu este doar omul din mijlocul furtunii, ci însuşi generatorul ei moral. Putem înţelege (1) lupta politică (campania „anti-penali”, guvernul tehnocrat, tensiunea post-alegeri, prezenţa la şedinţa de Guvern din 18 Ianuarie) (vezi Cap. 5) şi (2) putem trece cu vederea baia de mulţime (vezi Cap. 8), însă (3) nu putem ignoră faptul că tot ceea ce Preşedintele (şi oamenii săi) au întreprins după emiterea ordonanţei este în afară spiritului constituţiei.

11.1 Consiliul Suprem al Magistraturii (C.S.M.)

În zori zilei de 1 Februarie (la ora 9), pentru a două oară în decurs de o lună Preşedintele a „descălecat” într-o instituţie a statului de drept – C.S.M.-ul. Conform constituţiei (articolul 133, paragraful 6) Preşedintele are dreptul să prezideze lucrările Consiliului Superior al Magistraturii. Nu are însă dreptul (moral) să sugereze membrilor C.S.M. posibilitatea existenţei unui conflict instituţional (între Justiţie şi Guvern şi între Parlament şi Guvern) ştiind prea bine că, în eventualitatea unui astfel de conflict, tot el ar fi cel chemat să îl medieze (şi am arătat în Cap. 2 ce înseamnă medierea Preşedintelui). Este ca şi cum Johannis ar fi cerut să i se dea pe mâna ciocanul Constituţiei pentru a pacifica situaţia (la a cărei apariţia el însuşi contribuise). Iar asta nu este totul. Prezenţa Preşedintelui la C.M.S. a avut şi alte obiective secundare pe care le amintim pentru a accentua încă o dată gravitatea situaţiei.

În primul rând s-a încercat întărirea ideii că modificarea C.P. era greşită, nu doar ca formă, ci şi pe fond (prin (1) zgândărirea temelor populiste „scapă infractorii” şi „imposibilitatea recuperării prejudiciului” şi prin (2) specularea unei erori de judecată: apelul la autoritate).

Iar în al doilea rând s-a urmărit blocarea OUG 13 – pentru ca ea să nu producă efecte juridice - şi singurul mod legal prin care se putea realiza acest lucru era tocmai declararea conflictului instituţional. (Notă: Ținând seama (1) de faptul că prin neadoptarea O.U.G. 13 abuzul in serviciu a rămas dezincriminat (vezi Cap. 13 bis) si (2) de lipsa de urmări negative asupra persoanelor acuzate şi judecate pentru fapte de abuz în serviciu (ba dimpotrivă), intenţia de a bloca cu orice mijloace OUG este cel puţin suspectă - (vezi Cap. 17)).

S-a spus că decizia C.S.M.-ului de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la posibilul conflict constituţional – (1) pentru că nu s-ar aşteptat avizul C.S.M. înainte de emiterea O.U.G. şi (2) pentru că atribuţiunile Parlamentului ar fi fost încălcate de Guvern – a fost unanimă şi a reprezentat punctul de vedere al Justiţiei.  Nimic mai fals. Gabriela Baltag, fosta preşedintă a Asociaţiei Magistraţilor din România, membru C.S.M., ce nu a putut fi prezentă la întrunire, a adresat o scrisoare deschisă colegilor săi în care şi-a exprimat foarte clar poziţia: „Politică penală a unui stat nu o redactează magistraţii. Puterea judecătorească trebuie să respecte vocaţia constituţională a celorlalte două puteri, motiv pentru care nu se poate interfera în activitatea acestora pentru chestiuni ce reprezintă strict atributul lor. Am speranţa că justiţia nu va cădea în capcană întinsă de conflictele politice de moment, de posibile replici pe care şi le dau unii sau alţii dintre actorii politici. Judecătorii aplică legile, nu le creează. Dacă este bună sau nu o reformă, fie ea şi …. penală (aşa cum ni se solicită să ne pronunţăm explicit zilele acestea), este cine să ne spună.
    
Dacă vocea Gabrielei Baltag ar fi fost ascultată şi dacă cineva şi-ar fi amintit că C.C.R.-ul se mai pronunţase pe acest subiect în 2009 (pe o sesizare venită din partea aceleaşi instituţii – Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009), C.S.M.-ul ar fi fost scutit de ruşinea de a primi răspunsul usturător al C.C.R.-ului şi de a se compromite. Din motivaţia C.C.R. de respingere a plângerii C.S.M.,  reţinem următoarele:  „C.S.M., ca parte componentă a autorităţii judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, cu rol de garant al independenţei justiţiei, nu poate fi transformat într-un organ consultativ al Parlamentului, autoritatea legiuitoare primară, (sau Guvernului, autoritate legiuitoare delegată), fără a fi afectate valori constituţionale precum statul de drept sau principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale”. Mai mult C.C.R.-ul a simţit nevoia – la punctul 109 din motivaţie – să reamintească noţiunii primare de democraţie C.S.M.-ului: „cei care creează legea nu trebuie să se implice în aplicarea ei, cei care o execută nu trebuie să se implice în crearea sau interpretarea ei, iar cei care interpretează şi aplică legea nu trebuie să se implice în crearea sau modificarea ei.” – (vezi şi Cap. 4.7) (Notă: Reţinem disidenţă doamnei Livia Stanciu, protejată dlui Preşedinte după ce a dat verdictul în cazul Dragnea, în C.C.R., după cum am reţinut şi disidenţă dnei Baltag în cadrul C.S.M.). Comparând însă răspândirea total disproporţionată pe canalele media tradiţionale şi online a ştirilor ce anunţau pe de-o parte sesizarea Curţii Constituţionale de către C.S.M. şi de altă parte răspunsul ulterior al C.C.R.-ului, înţelegem că de fapt C.S.M.-ul nu a fost preocupată de Justiţie, ci a jucat politic la ordinul Preşedintelui. Strada avea nevoie de stimulente de legitimitate şi Preşedintele a avut grijă să i le administreze cu mâna C.S.M.-ului...

11.2 Procurorul General

Pomenim în treacăt şi prestaţia lamentabilă a Procurorului General, doar pentru că şi vocea şi acţiunile sale au avut ecou în stradă.

În timp de Preşedintele îşi făcea rondul pe la alte instituţii încă nehotărâte, Procurorul General - Augustin Lazăr, a atacat în contencios administrativ O.U.G. 13/2017 cerând 'anularea' şi 'suspendarea' acesteia. Desigur O.U.G. nu era un act administrativ, deci nu putea fi nici anulată, nici suspendată, iar P.G. ştia prea bine acest fapt. De altfel el şi-a retras cererea înainte ca instanţa să fie nevoită să dea cu ea de pământ. Rămâne însă întrebarea legată de motivele pe care P.G. le-a avut expunându-se fără jenă oprobiului şi ironiei propriilor colegi, dar şi – în viitor – ale întregului Social. Şi din nou singurul răspuns pe care îl găsim este cel politic, spre ruşinea procurorului general.

11.3 Avocatul Poporului

Cu Victor Ciorbea (avocatul poporului), Johannis a avut un pic de furcă, pentru că iniţial acesta a refuzat – aproape impertinent – să execute ordinul de a sesiza – şi el - Curtea Constituţională. Abia după ce preşedintele a descălecat – pentru a treia oară – în strada Eugeniu Carada nr. 3, sediul instituţiei A.P., poziţia lui Victor Ciorbea s-a schimbat. În ciuda (1) brutalităţi mişcării politice (efectuate de Preşedinte) şi (2)  a modului părtinitor în care excepţia de neconstituţionalitate (ridicată pe 3.02.2017 la C.C.R. de A.V.) a fost prezentată public, trebuie recunoscut că intervenţia A.P.  a fost în sine nu numai democratică, dar şi binevenită. Câtă vreme în Social şi în Politic se discuta subiectul delicat al unei ordonanţe (menite să schimbe C.P.), ar fi fost necesar ca un for superior – în acest caz  C.C.R.-ul – să se pronunţe – respectând principii şi atribuţii democratice – şi pe fond (nu numai pe formă). Iar singurul îndreptăţit să sesizeze C.C.R. în acest fel era Avocatul Poporului. Un răspuns pozitiv sau negativ venit din partea C.C.R.-ului ar fi atârnat greu – dacă nu decisiv – în economia jocului politic din acele zile. Din păcate, C.C.R.-ul a evitat să ofere o rezoluţie la sesizarea A.P. motivând că (1) obiectul sesizării (ordonanţa 13) dispăruse între timp (prin emiterea ordonanţei 14) şi (2) el nu produsese efecte juridice de care să se poată ţine seama.

Dar chiar dacă sesizarea A.V. nu a primit nici un răspuns, nimic nu împiedică analiza şi interpretarea ei (vezi Cap. 16 şi Cap. 13). Este un exerciţiu necesar câtă vreme a adăugat şi ea – alături de (1) celelalte sesizări la C.C.R. (a preşedintelui şi a C.S.M.-ului), (2) de plângerea P.G. , (3) de anchetele D.N.A.-ului (vezi Cap. 11.4) – un plus de legitimitate Străzii.

11.4 D.N.A.

Indiscutabil, alături de Preşedinte, D.N.A.-ul a fost vedeta Străzii. Numele Instituției de Lupta cu Hidra Corupţiei – şi a veritabilei Ioana d’Arc ce o conduce – (1) au fost pomenite de toate părţile implicate în conflictul politic (în diverse declaraţii belicoase), (2) au apărut pe pancarte şi în posturi de Facebook şi (3) au fost strigăte cu însufleţire de către manifestanţi. Reacţia puternic emoțională al Socialului la auzul cuvântului corupţie (vezi Cap. 14 și Cap. 15), precum şi cultul pentru D.N.A. este un indicator al faptului că propaganda – pornită odată cu campania Preşedintelui din 2014 – a dat roadele scontate şi că în mentalul colectiv subiectul corupţie a trecut în subsidiar drepturile omului şi toate valorile democratice. (Notă: Nu puţini au fost manifestanţii din piaţă (sau rebelii online) care au cerut „D.N.A.! Să vină să va ia!”).

Până la momentul ordonanţei 13, D.N.A.-ul (prin vocea dnei Codruţa Koveşi) s-a mulţumit (1) să emită judecaţi de valoare cu privire la modificările propuse pentru C.P.  (păreri vădit neconstituţionale câtă vreme politică penală este făcută de Guvern şi Parlament) (vezi Cap. 4.1 şi Cap. 16.7 ), (2) să anunţe apocalipsa („închiderea unui număr foarte mare de dosare” şi „imposibilitatea recuperării prejudiciilor”) şi (3) să pozeze în postura de victimă neprihănită (acuzând o încercare de  desfiinţare a D.N.A.). După data de 1 Februarie, D.N.A-ul nu s-a mai mulţumit doar cu rolul de stindard şi instigator al străzii (alături de instituţiile menţionate mai sus). Folosind un denunţ  cu privire la posibile fapte de favorizare a infractorilor (redactat anterior – sic! - faptelor denunţate), D.N.A. a trecut în ofensivă. În cursul lunii Februarie (1) au fost chemate la audieri diverse persoane implicate în emiterea Ordonatei 13, (printre care şi miniştrii în cabinetul Grindeanu), (2) au fost solicitate acte şi (3) chiar înregistrări ale şedinţelor de guvern.

Dacă scoatem gândirea de sub imperiul emoţiei, enormitatea mişcării de forţă a D.N.A. devine evidentă. Şi totuşi, nici în momentul în care C.C.R.-ul (la sesizarea preşedintelui Senatului) a confirmat că - formulat cât se poate de frust - Justiţia a intervenit în activitatea Guvernului (vezi Cap. 4.8), o parte a Socialului (conectat pe Conştiinţa sa virtuală) nu a abdicat de la susţinerea anormalităţii democratice. Au existat voci (în mediul online şi pe stradă) care (1) au susţinut că de fapt procurorii asmuţiţi asupra Guvernului nu ar fi fost interesaţi de oportunitatea ordonanţei, ci de legalitatea emiterii acesteia şi că (2) nu ar fi existat vreun conflict instituţional între Guvern şi D.N.A. (Parchet). Poziţia lui Valer Dorneanu (preşedintele C.C.R.) a fost însă cât se poate de tranşantă (27.02.2017): „D.N.A. a început […] o acţiune care s-a marcat prin descinderi la Ministerul Justiţiei, audieri de la cel mai mic până la cel mai mare, în legătură cu felul în care a fost adoptat un act normativ. După cum ştiţi, O.U.G. este un act normativ cu putere de lege. Ea se aprobă în anumite condiţii prevăzute de art. 115 din Constituţie şi practic e o putere delegată din partea autorităţii legislative. Practic, D.N.A. s-a apucat să verifice în ce măsură au fost îndeplinite condiţiile de aprobare a unei O.U.G., deci în ce măsură s-a întrunit condiţia extraordinară, în ce măsură acea stare nu putea fi rezolvată altminteri, dacă s-a motivat sau nu urgenţa. A mai verificat dacă s-au primit toate avizele de la Consiliul Legislativ, de la C.S.M., lucruri care exced autorităţii D.N.A.. Aceste verificări se fac de către C.C.R., în cadrul controlului de constituţionalitate. Pe de altă parte, toate aceste lucruri s-au făcut în timpul desfăşurării procesului legislativ. Ordonanţă era trimisă Parlamentului, care putea să o aprobe, să o modifice, să nu o aprobe. Prin această, considerăm că s-a perturbat bună activitate a Guvernului şi s-au perturbat şi relaţiile care trebuie să existe între cele trei autorităţi: judecătorească, executivă şi legislativă.

Chiar şi admiţând că D.N.A. a acţionat legal (în pofida dispozitivului hotărârii C.C.R.) şi tot ne împiedicăm de un paradox periculos. Ne situăm în zona interpretărilor (şi a modului în care ele ajung şi sunt cântărite în conştiinţe) şi tocmai aici se ascunde diavolul.  A contrazice sau a contesta Curtea Constituţională (şi interpretarea ei) este privilegiul exclusiv al Poporului (în general şi al străzii în special). Dacă însă şi alte instituţii ale statului contrazic (sau chiar şi mai puţin - ignoră) C.C.R.-ul, putem fi siguri că statul de drept şi democraţia sunt serios avariate. Iar în acest caz decizia C.C.R.-ului nu a fost urmată de nici un ecou şi nicio reacţie instituţională, (in afara celei venite din partea Parlamentului, favorizat de decizia C.C.R.-ului. (vezi Cap 16.10).  

Nici critica D.N.A.-ul nu trebuie să se facă în afara raţiunii. Nu putem fi de acord cu demonizarea excesivă a D.N.A. şi nu putem să afirmăm – cu siguranță absolută – că există relaţii bazate pe interese obscure între Președinte şi D.N.A. sau între S.R.I. și D.N.A.. Dovezile – momentan – sunt circumstanțiale. Tocmai de aceea sunt necesare (1) o anchetă internă (a C.S.M.-lui) şi (2) o solicitare de explicaţii (remisă de Ministerului de Justiţie) către Parchet.

(Notă: În data de 2.3.2017 Inspecția C.S.M. a deschis dosarul disciplinar 1704/IJ/319/DIP/2017 pe numele Procurorului General şi al șefei D.N.A. – (vezi Cap. 16.7)).

11.5 S.R.I.

S-a vorbit (excesiv de) mult în presă despre binomul S.R.I. – D.N.A.. Chiar dac[ acest binom este real  (vezi Cap. 16) - şi el asculta de Președinte sau si-a subordonat Președinția, totuși S.R.I.-ul nu s-a implicat vizibil în evenimentele din Ianuarie/Februarie 2017. Cauzele pot fi următoarele: (1) existenţa unei comisii parlamentare de control (condusă de senatorul Ţuţuianu) care şi-a exercitat cu fermitate atribuțiunile şi (2) eliminarea din fruntea S.R.I.-ului a generalului Coldea (ca urmare a unor dezvăluiri făcute de un controversat om de afaceri: Sebastian Ghiţă). Cu toate acestea nu trebuie uitat că în trecutul apropiat S.R.I.-ul a fost stâlpul de susținere al regimului Băsescu (după cum însuși Băsescu recunoștea la un moment dat), iar una dintre calitățile primordiale ale S.R.I.-ului  este tocmai aceea de a acționa (şi de a rămâne) în umbră…

11.6 Președintele (şi cealaltă parte a străzii)

După cum era de aşteptat, acţiunile preşedintelui au stârnit în cele din urmă nemulţumire în rândul Socialului (1) ce susţinea P.S.D.-ul şi (2) se delimitase tacit de părerile şi acţiunile străzii. O parte a presei (şi poate şi P.S.D.-ul însuşi în ciuda declaraţiilor publice de îndemn la calm) a întreţinut – nu în cel mai etic mod cu putinţă – această nemulţumire, până când ea s-a transformat într-o (contra)manifestaţie. Mai multe seri la rând, în paralel cu mişcările de stradă din Piaţa Victoriei, în faţă intrării în curtea palatului Cotroceni – reşedinţa Preşedintelui – câteva sute de oameni (mai slab organizaţi) au ridicat pancarte şi au scandat lozinci împotriva lui Klaus Johannis şi a Codruţei Koveşi. (Notă: O parte dintre pancarte şi strigăte transmiteau şi mesaje de susţinere pentru Guvern). Forţa şi vizibilitatea acestei mişcări a fost scăzută, însă a arătat că (1) Socialul s-a scindat în două (chiar dacă o parte a Socialului a fost mai tăcută) şi că (2) Preşedintele a greşit calculând că nimeni nu îi va amenda declaraţiile şi acţiunile politice îndreptate împotriva Executivului şi Legislativului ales.

Dincolo de aceste lucruri trebuie reţinut însă modul – revoltător – în care preşedintele s-a raportat la acei oameni care au avut o altă părere decât el (şi decât camarila sa) şi în final au ales să îi şi transmită aceasta părere:
(1) după încheierea întâlnirii de la Malta într-un interviu Preşedintele a afirmat că „românii lui” sunt în strada, ca şi cum ar fi recunoscut doar o parte a României,
(2) în timpul discursului ţinut în Parlament – pe jumătate jignitor, pe jumătate forţat ironic la adresa membrilor Legislativului – nu a pomenit nimic despre cei ce îl contestau la Cotroceni şi
(3) deşi i se bătea în poartă cu vehemenţă de câteva zile, a ales ca într-un week-end să meargă la schi şi să se fotografieze într-o postură relaxată în vârf de munte.

12. Greşelile Guvernului

            (1) Intențiile machiavelice ale Președintelui, (2) pozițiile neconstituționale ale unor instituții sau (3) modul în care Socialul a ales să se manifeste, nu scutesc Guvernul de propria lui vină. Nici incompetenţa, nici lipsa informării şi nici inocenţa – deşi nu ne aflam în vreuna dintre aceste situaţii – nu pot fi circumstanțe atenuante pentru Politic, (cum sunt în cazul Socialului). Puterea atrage după sine o mare responsabilitate (responsabilitate ce se extinde şi în cazul hazardului), iar Socialul este chemat să tragă la răspundere Politicul nu numai pentru greşeli, ci şi pentru slăbiciuni, pentru indecizii și pentru lipsă de prevedere.

12.1.      Graba Guvernului

Asupra acestui aspect consensul este total, nu numai în stradă şi în tabăra Preşedintelui, ci şi în rândul P.S.D.-ului însuși. Executivul a căzut pradă propriului exces de zel. Există explicaţii atât pentru graba Guvernului de a legifera – (1) ordonanţa 13 repara o parte a C.P. afectată de decizii (de neconstituţionalitate) ale C.C.R.-ului, cât şi pentru ziua şi ora alese pentru adoptarea ordonanţei – (2.1) întârzierea avizelor necesare pentru legea bugetului şi (2.2) încheierea vacanţei parlamentare, dar aceste explicaţii nu sunt de natură să înlăture bănuiala că în spatele legiferării s-au ascuns interese malefice și ilegitime. Proiectul legii graţierii fusese deja trimis în Parlament; proiectului de modificare a C.P. în Parlament putea să urmeze aceeaşi cale. Nu este sigur că această varianta ar fi liniştit complet spiritele, dar cel puţin ar fi înlăturat criticile legate de (1) grabă, (2) de ora adoptării ordonanţei (în stradă s-a strigat „Noaptea, ca hoţii!”) şi de (3) arogarea nejustificată a puterii de legiferare. Vinovaţii pentru greşeala tactică de a ignora semnele viitorului incendiu social şi politic (şi – mai mult – de a arunca lemne în foc prin grabă) se află exclusiv în tabăra partidului social-democrat.

12.2.      Imposibilitatea de explica Ordonanța 13

Explicarea Ordonanţei 13 (sub toate aspectele ei) ţinea exclusiv de responsabilitatea Guvernului, iar acesta, avertizat fiind de sensibilitatea (şi sensibilizarea) opiniei publice, ar fi trebuit să aibă o strategie de comunicare mai bună. „Eşec” este însă un cuvânt prea blând pentru a descrie rezultatul încercărilor făcute de Guvern în acesta direcţie; mai curând putem opta pentru cuvântul „dezastru”. Din cele două conferinţe de presă organizate de Florin Iordache (ministrul Justiţiei), nu s-a reţinut decât (1) sintagma „Altă întrebare!” cu care acesta a evitat tirul ameţitor al ziariştilor (în seară de 31 ianuarie) şi (2) gestul deplasat al unor parlamentari U.S.R. de a sabota discursul Ministrului (cu mici pancarte pe care au scris „Ruşine”) (pe 1 februarie). Indiscutabil era deja târziu şi prea devreme pentru argumente şi nimeni nu mai era dispus să asculte; totuşi prestaţia ministrului – pe care presă a descris-o că fiind la intersecţia aroganţei, a agresivităţii şi a fricii – nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. 

Nici conferința de presă ţinută de Prim-Ministru, secondat de Şeful Camerei Deputaţilor Liviu Dragnea (sau invers) nu a fost mai inspirată, ba chiar a avut darul să enerveze Strada şi mai mult. (Notă: E adevărat că ţinta nu a fost strada, ci Socialul, dar nici Grindeanu şi nici Dragnea nu trebuiau să uite că în acele zile se confruntau cu evenimente extraordinare şi cu inamici politici). Sub auspiciile unei mişcări anti-Executiv şi anti-Legislativ, (1) trecerea în revista a realizărilor Guvernului (pentru mai bine de o oră) şi (2) evitarea subiectului fierbinte al „elefantului din încăpere” (atins doar în treacăt, în viteză şi într-o notă uşor iritată) a transmis ideea – amplificată şi de presă – că se încearcă o politică a struţului sau a niznaiului.

(Notă: Pe de altă parte nici ordonanţa 14 nu a fost explicată acelei părţi a Socialului care a ales să susţină Guvernul în tot ceea ce întreprinde şi care s-a simţit ca un jucător în ofside.)

12.3.      Lipsa de reacție la discursul Președintelui

Pe parcursul întregului scandal generat de ordonanţe, Guvernul nu a făcut altceva decât să plece capul şi să joace defensiv. Mai grav este faptul că a făcut concesii nu doar străzii (şi orice concesie a fost interpretată că o recunoaştere a vinei), ci şi adversarilor politici. Adversitatea evidentă a Preşedintelui a fost primită cu stoicism (dacă nu cu o plăcere masochistă), uneori spre exasperarea susţinătorilor (care au luat la un moment dat iniţiativa în propriile mâini – vezi protestele din faţa palatului Cotroceni). Această strategie politică nu a adus nici un beneficiu (P.S.D.-ului), doar dacă nu considerăm statu-quo-ul actual – (1) C.P. nemodificat conform cerinţelor C.C.R., (2) capital de încredere scăzut, (3) un Preşedinte ce jubilează, (4) un Social încă în stradă la pândă – o victorie.

Totuşi, pentru imaginea PSD-ului (în special şi a Politicului în general) cel mai dureros moment a fost discursul prezidenţial din dată de 7 februarie. După ce ordonanţa a fost abrogată – semn al unei încercări de a ieşi din impasul politic şi social –, Johannis şi-a anunţat intenţia de a veni în plenul Parlamentului. Dat fiind momentul ales, nimeni nu se aştepta la întoarcerea preşedintelui în matcă stabilită de Constituţie sau măcar la o întindere de mână; totuşi Johannis a reuşit să surprindă pe toată lumea mergând mult prea departe. Având în spatele său (sau în faţa sa) Strada, o parte a presei (care l-a aplaudat zgomotos) şi alte instituţii (vezi Cap. 11) Preşedintele a ales să vorbească – din nou - despre „penali” şi despre „corupţi”, exersându-şi sarcasmul fără şarm şi zâmbetul fără haz. De data această însă s-a adresat direct „penalilor” şi „corupţilor” şi i-a arăt cu degetul. Membrii Parlamentul – din coaliţia PSD-ALDE - (şi Preşedinţii Camerelor)  au fost victimele unui mic cezar venit să îşi serbeze triumful în mijlocul Senatului (şi a Camerei Deputaţilor); iar singura reacţie pe care aceştia au avut-o a fost părăsirea sălii în ecoul ironiei prezidențiale: „Aţi obosit? Ghinion!”. Socialul românesc are prostul obiceiul de a uita şi/sau de a ierta umilințele (şi pe ce cel ce l-a umilit), dar cu siguranţă nu-i va uita şi nu-i va ierta pe cei ce au fost umiliţi în faţa lui şi în locul lui.

(Notă: Abia cu întârziere – pe data de 08.03.2017 – Parlamentul a ripostat prin adoptarea unei declaraţii prin care (1) salută clarificările pe care Curtea Constituţională a României le-a adus în deciziile sale şi (2) amendează „abuzul de drept al Preşedintelui României, care a recurs la sesizarea fără temei a Curţii doar în scopul blocării unui proces politic democratic.” (vezi Cap. 16.10))

12.4.      Lipsa de atitudine în cazul anchetei D.N.A. (în care au fost audiați în calitate de martori membrii ai cabinetului Grindeanu)

Un alt episod umilitor este şi episodul anchetei declanşate de D.N.A. în legătură cu Ordonanţă 13 şi cu împrejurările în care ea a fost adoptată. Este cel puţin periculos servilismul afişat de membrii Guvernului în faţa unui demers evident  imoral din punct de vedere democratic. O vreme a existat ameninţarea că urmărirea penală in rem să se transforme în urmărire penală in personam şi poate ea s-ar fi materializat dacă şeful Senatului nu ar fi sesizat în cele din urmă, într-un acces de demnitate, C.C.R.-ul. Dincolo de aspecte ce ţin de neconstituţionalitatea şi de viciile de procedură ale anchetei D.N.A. – tranşate în cele din urmă de C.C.R. (vezi Cap. 16.10) – rămân emblematice imaginile (transmise de presă)  cu miniştrii chemaţi la sediul D.N.A. să depună mărturie în calitate de martori. În Social ele au lăsat mai multe urme decât decizia C.C.R. (despre care prea puţini au auzit, iar cei care au auzit au contest-o). Impresia generală – iar Socialul operează cu impresii – a fost că puterea arogată de Justiţie (mai exact de D.N.A.) a fost una legitimă pentru că ea a intervenit de partea Străzii şi împotriva infamei ordonanţe 13; şi mai mult – această putere este una normală în general şi poate rezolva toate problemele României dacă nu este împiedicată (de “penali” și “corupți”). Încă un pas – ultimul?! - făcut spre o Republica Justiţiară şi un alt punct pierdut de Guvern (şi de Parlament). (vezi Cap 16.11)

12.5.      Demisia lui Florin Iordache (Ministrul Justiției)

Tot la capitolul greșeli se înscrie şi demisia Ministrului Justiției. Este posibil ca demisia sa fi fost un act unilateral, după cum este posibil ca Florin Iordache să fi fost sacrificat de partid. Să nu uităm că însuși Președintele îi ceruse demisia în timpul discursului ținut în Parlament, (ca pe un act necesar – dar nu suficient – de penitență al Parlamentului și Guvernului). Oricum demisia lui Florin Iordache a fost interpretată drept un semn de slăbiciune și o recunoaștere spăsită a vinei, influențând negativ atât Piața cât și acea parte a Socialului care a susținut Guvernul.

13. O (încercare de) analiza a propunerii de modificare a articolul 297 alin 1 din C.P. (din Ordonanța 13)

A intra într-o analiză de fond şi de formă a articolului din CP ce vizează abuzul în serviciu (şi a propunerii de modificare a acestuia) este o aventură pentru orice profan. Cum însă tocmai articolul 297 a fost scânteia unei incendieri neroniene a socialului şi politicului, efortul înţelegerii evenimentelor este zadarnic fără efortul – onest – al înţelegerii articolului 297. Cheia de boltă a întregului eseu o constituie valoarea de dreptate pe care acest articol o conţine, precum şi constituţionalitatea sa, dincolo de orice interpretare şi de orice acţiune a vreunei părţi implicate.

(Notă: Pentru cazul în care o interpretare este necesară, vom credita totuşi opiniile exprimate de C.C.R.).

13.1.      Textul O.U.G. 13

Ofer spre comparație textul articolului 297 alin. 1 în forma actuala a C.P. şi în forma propusă prin fosta Ordonanță 13:

Cod Penal în vigoare: ”CAPITOLUL II / Infracţiuni de serviciu / Art. 297/ Abuzul în serviciu: (1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”.

Ordonanța 13/2017: ”Abuzul in serviciu / Art. 297: (1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu știință, îndeplinește un act prin încălcarea unor dispoziții exprese dintr-o lege, o ordonanță sau o ordonanță de urgenţă a Guvernului sau nu îndeplinește un act prevăzut de dispozițiile exprese dintr-o lege, o ordonanță sau o ordonanță de urgenţă a Guvernului şi prin aceasta cauzează o pagubă materială mai mare de 200.000 lei ori o vătămare grava, certă şi efectivă a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, astfel cum sunt prevăzute şi garantate de legile in vigoare, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”.

13.2.      Decizia C.C.R. 405/2016

Trebuie punctat încă de la început faptul că articolul 297 din C.P. a făcut şi în trecut subiectul unei controversate decizii C.C.R. (15.06.2016).(Aproape) toate răspunsurile la criticile de fond aduse ordonanței sunt conținute în aceasta decizie.

(Notă: De altfel chiar nota de fundamentare a ordonatei 13 pornește de la respectiva decizie C.C.R.. (vezi Cap 16) şi de la necesitatea de a pune în acord C.P. cu decizia C.C.R.-ului)

Despre necesitatea punerii în acord a abuzului în serviciu cu decizia C.C.R. nr. 405/15 iunie 2016 a scris Preşedinta U.N.J.R. Dana Gîrbovan:

Un stat de drept presupune, prin definiție, respectul față de lege. Iar legea fundamentală, Constituția adică, spune că deciziile C.C.R. sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că legile neconstituționale – chiar parțial – trebuie puse în acord cu Constituţia, exact prin prisma considerentelor reținute de Curtea Constituțională.
Prin Decizia 405 /15 iunie 2016, C.C.R. a motivat cum trebuie definită infracțiunea de abuz în serviciu pentru a fi în acord cu Constituția.
În decizia C.C.R. se identifică trei puncte distincte ce trebuie avute în vedere de legiuitor în redefinirea acestei infracțiuni:
– încălcarea unei dispoziții exprese din lege,
– necesitatea stabilirii unei vătămări grave produse prin infracțiune și
– definirea noțiunii de act, atunci când vorbim de act al puterii judecătorești sau legislative.” (vezi Cap. 16)

13.3.      Legalizarea corupției şi a hoţiei (sub un anumit prag)

Simpla lecturare a textelor de mai sus (combinată cu o minimă cunoaştere a C.P.) înlătură interpretările aberante (dar foarte frecvent întâlnite în mijlocului Străzii): „Se legalizează hoţia sub 200000 RON” sau „Se legalizează corupţia sub 200000 RON”. Atât hoţia (furtul) cât şi corupţia sunt fapte diferite de abuzul în serviciu şi sunt abordate în alte capitole/articole ale C.P. (neatinse de ordonanţă 13). Iar abuzul în serviciu care aduce făptuitorului orice fel de beneficiu este asociat faptelor de corupţie (conform articolului 13 din legea 78/2000) şi tratat/judecat ca atare. Punct.

13.4.      Recuperarea prejudiciului

Şi la întrebarea – legitimă de altfel: „Ce se întâmplă cu prejudiciile de sub 200000 de RON şi cu fapta de abuz în serviciu cu prejudiciu de sub 200000?” se poate răspunde uşor. În primul rând o faptă (în condiţiile specifice descrise în textul propus de Ordonanța 13) care nu produce pagube de 200000 nu există ca fapta penală; prejudiciul pe de altă parte rămâne cât se poate de real şi el poate fi recuperat prin căi de ordin civil, administrativ, etc… (Notă: Iată de spune C.C.R.-ul în această privinţă: „Curtea constată că legiuitorul a identificat şi reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale.” (vezi Cap 13.2.))


Singurele critici valide pe fond sunt cele care ţin de: (13.5.) prezenţa pragului de 200000 de RON, (13.6.) reducerea nivelului de pedeapsă pentru Abuzul în Serviciu şi (13.7.) îngustarea  spectrului în care fapta este încadrată ca Abuz în Serviciu.


13.5.      Pragul

Argumente în favoarea introducerii pragului (pentru definirea abuzului în serviciu ca faptă penală) și explicații cu privire la nivelul pragului propus de 200000 RON.

13.5.1.  Decizia C.C.R.

În decizia C.C.R. 405 din 2016 (15.06.2016) se face referire la o poziţie adoptată de Comisia de la Veneţia cu privire la abuzul în serviciu. Astfel, ”Comisia de la Veneţia consideră că prevederile penale naţionale cu privire la abuzul în serviciu, abuz de putere şi expresii similare trebuie interpretate în sens restrâns şi aplicate cu un nivel înalt”.

Şi alte citate din decizie sunt relevante şi conduc la ideea obligativităţii introducerii pragului (vezi şi Cap. 16 pentru mai multe explicaţii):

Mai mult, nivelul sancţiunilor trebuie să fie proporţional cu infracţiunea comisă şi să nu fie influenţat de considerente şi dezacorduri politice.”

Anchetele şi sancţiunile penale pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetăţenilor şi au un efect stigmatizant. Prin urmare, dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanţă. Prin urmare, legiuitorul trebuie să analizeze dacă alte măsuri decât cele de drept penal, de exemplu regimuri de sancţiuni de natură administrativă sau civilă, nu ar putea asigura în mod suficient aplicarea politicii şi dacă dreptul penal ar putea aborda problemele mai eficace.”

Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o infracţiune de abuz în serviciu”.

Legiuitorul trebuie să analizeze dacă alte măsuri decât cele de drept penal, de exemplu regimuri de sancţiuni de natură administrativă sau civilă, nu ar putea asigura în mod suficient aplicarea politicii şi dacă dreptul penal ar putea aborda problemele mai eficace.” (vezi Cap. 13.4)

13.5.2.  Excepția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului

Însăşi excepţia de neconstituţionalitate ridicată de A.P. conţine argumente în favoarea unui prag în definirea penală a abuzului în serviciu din articolului 297 (în formularea din O.U.G. 13/2017).

"În aplicarea acestui principiul al proporţionalităţii se poate institui chiar şi un plafon, însă în mod gradual în funcţie de gravitatea faptei de abuz în serviciu, nu doar pentru a limita abuzul de putere, dar şi pentru a evita încălcarea drepturilor şi libertăţilor funcţionarilor publici".

"În privinţa exigenţelor materiale de care este ţinut legiuitorul în materie penală, Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul are competenţă de a dezincrimina infracţiuni atunci când nu se mai justifică necesitatea folosirii mijloacelor penale, însă este evident că marja de apreciere a acestuia nu este una absolută".

13.5.3.  Nivelul pragului

În C.P. din 2009 pentru definiţia noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" era stabilită suma de 200.000 RON, exact ca în art. 297 propus de Ordonanţa 13. Prin nu-ştiu-ce modificare pragul pentru "consecinţe deosebit de grave" a ajuns în codul actual (http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-183) la 2.000.000 RON. Dacă în OUG s-ar fi trecut sintagma "consecinţe deosebit de grave" nimeni nu ar fi zis nimic (cu excepţia cazului in care cineva nu ar fi aprins nişte fitile), iar pragul ar fi fost mult mai mare. Dincolo de aceste considerente trebuie însă acceptat faptul că legiuitorul (Guvernul sau Parlamentul) este cel în măsură să stabilească valoarea pragului în funcţie de politica penală pe care şi-o asumă. (Notă: Ca o părere personală, păstrarea definiţiei vechi a "consecinţelor deosebit de grave" prin specificarea clară a pragului în Ordonanţă, mi se pare un semn de onestitate).

13.5.4.  Alte praguri valorice in alte legi

Praguri valorice sunt stabilite în şi alte legi. (1) În Codul Vamal – art. 270 din Legea 86/2006 se prevede că fapta de contrabandă prin scoaterea sau introducerea în ţară de bunuri sustrase controlului vamal nu constituţie infracţiunea de contrabandă dacă valoarea bunurilor nu depăşeşte 40.000 lei. De asemenea, (2) până în 2015 a existat un prag de 50.000 lei până la care evaziunea fiscală nu constituia infracţiune, ci contravenţie.

(citat din surse – Cap. 16.9.)

13.6.      Reducerea nivelului de pedeapsă pentru Abuzul in Serviciu

Şi în acest caz vom asculta vocea C.C.R.-ului:

Nivelul sancţiunilor trebuie să fie proporţional cu infracţiunea comisă şi să nu fie influenţat de considerente şi dezacorduri politice.”

Anchetele şi sancţiunile penale pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetăţenilor şi au un efect stigmatizant. Prin urmare, dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultima instanţa.”

Ca şi în cazul pragului, îi revine legiuitorului dreptul şi obligaţia de a stabili nivelul sancţiunilor atâta vreme cât nu încalcă recomandările C.C.R..

Spaima că scapă “corupţii” şi „hoţii” este total nejustificată şi oricum ea nu trebuie rezolvată în acest fel.  Problema dovedirii că în spatele unui abuz în serviciu se află un furt sau un act de corupţie este problema procurorilor. Doar pentru că nu pot fi aduse probe (din varii motive) în sprijinul dovedirii unor fapte mai grave, nu înseamnă că trebuie să creştem pedepsele pentru alte fapte mai puţin grave (şi mai uşor de dovedit). Să luăm următorul exemplu: Un criminal fuge de la locul faptei şi trece strada printr-un loc nepermis. Este prins, dar nu se poate dovedi decât faptul că a trecut strada printr-un loc nepermis. Este evident că nu putem modifica C.P.-ul (sancţionând trecerea prin locuri nepermise cu închisoare pe viaţă) doar pentru a nu permite acelui criminal să scape. Să nu uităm că există suficienţi zăpăciţi care trec stradă prin locuri nepermise din neatenţie sau pentru că se grăbesc să ajungă la serviciu. Un principiu de bază al dreptului (vezi Cap. 4.7.) sună astfel: „Mai bine scapă 10 vinovaţi, decât să fie pedepsit un singur nevinovat”şi nu trebuie să renunţăm la el doar pentru răfuieli politice sau obiective vremelnice.

13.7.      Îngustarea  spectrului în care fapta este încadrată ca Abuz in Serviciu

În această privinţa Curtea Constituţională este categorică. În decizie se „constată că dispoziţiile art.246 alin.(1) din Codul penal din 1969 şi ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt constituţionale în măsură în care prin sintagma îndeplineşte în mod defectuos din cuprinsul acestora se înţelege îndeplineşte prin încălcarea legii”. 

De altfel chiar în momentul emiterii deciziei C.C.R. (iunie 2016) (vezi Cap. 16.3) preşedintele Curţii Constituţionale a României de atunci, Augustin Zegrean a ţinut să aducă lămuriri suplimentare: “Avem şi un document întocmit de Comisia de la Veneţia, la cererea Parlamentului European, a Consiliului Europei, nu a UE, pe această temă — reglementarea abuzului de putere, abuzului în serviciu. În toate ţările sunt preocupări în acest domeniu. În Europa, din câte am verificat şi am constatat, mai sunt 12 ţări care sancţionează cu închisoarea abuzul în serviciu, restul nu sancţionează. Adică nu-l sancţionează cu închisoarea.


Dacă este înţeles contextul exterior – pentru care ordonanţă 13 a fost doar un pretext – şi dacă fondul ordonanței a fost limpezit (Cap. 13, 13.1-13.7), discuţia despre forma ordonanței devine simplă, iar încercările de manipulare (Vezi Cap. 14) eşuează. Este evident – din punct de vedere logic – că oricare dintre criticile de formă (vezi Cap. 13.8-13.14) nu constituie o argumentație împotriva ordonanţei 13, ci doar – eventual – circumstanţe agravante pentru cazul în care ordonanţa nu ar fi fost justă (din punct de vedere etic) sau nu ar fi fost constituţională. Şi ele trebuie însă tratate şi dezamorsate fără patimă, (uneori chiar presupunând prin absurd că ordonanţa 13 ar fi fost o ordonanţă rea, greşită, imorală, neconstituţională, etc…).

13.8.      OUG 13/2017 a fost dată pentru Dragnea

Chiar şi cei mai ezitanţi dintre contestatarii acţiunii Guvernului au vehiculat ideea că „O.U.G. a fost dată pentru Dragnea”. Nu se poate presupune că nu ştiau că o lege nu poate fi dată „pentru o persoană”, ci „pentru o faptă” (vezi Cap. 4.2); sensul acestei opinii este mai degrabă următorul: pentru ca Dragnea (în special şi alţi „penali” „corupţi” în general) să scape de o eventuală condamnare pentru abuz în serviciu (Notă: Dragnea are pe rol un astfel de dosar) s-a încercat scoaterea faptei de abuz în serviciu – chiar şi parţial - din zona „penală”. Cum însă articolului 297 alin 1 – aşa cum îl propunea O.U.G. 13 – nu i se pot găsi probleme de fond, această alegaţie nu se susţine. Oricât de mult ar fi urât liderul P.S.D.-ist, după cum nu putem da legi rele care să-l favorizeze pe cetăţeanul Liviu Dragnea, nu putem nici să blocăm legi bune doar pentru faptul că îl favorizează pe cetăţeanul Liviu Dragnea.

13.9.      O.U.G. 13/2017 fost dată noaptea „ca hoții

O.U.G. 13/2017 a fost adoptată de fapt seara (~ora 9) în ziua de 31 ian 2017, în ședința de Guvern convocată pentru proiectul de buget. (vezi Cap. 12.1)

13.10.   Nu a fost așteptat avizul C.S.M.-ului”/”Avizul C.S.M.-ului a fost negativ

Conform procedurilor oficiale, avizul C.S.M.-ului trebuia cerut, dar nu era obligatoriu. Faptul că nu a fost aşteptat răspunsul C.S.M.-ului nu este o problemă (iar C.C.R.-ul a confirmat acest lucru – vezi Cap. 16.9). C.S.M.-ul nu este chemat să se pronunţe (pe fond şi nici măcar pe formă) dacă o O.U.G. este injustă sau neconstituţională. Avizul C.S.M.-ului este de dorit doar din punct de vedere tehnic (adică strict legat de posibilitatea aplicării legii şi de claritatea ei) şi/sau în cazul în care se reglementează funcţionarea C.S.M.-ului în special (şi a Justiţiei în general).

13.11.   O.U.G. 13/2017 nu era trecută pe ordinea de zi (și nici pe lista suplimentară)

Da! Într-adevăr OUG nu a fost trecută pe ordinea de zi (şi nici pe lista suplimentară). Pe de altă parte, exista deja un subiect important pe masă (bugetul), ce putea oricând să schimbe şi ora şi conţinutul discuţiilor din Guvern. Şi mai mult, în aceeaşi şedinţă, Ministrul Justiţiei Florin Iordache a înaintat (şi a obţinut) aprobările necesare pentru alte 2 proiecte de legi (printre care se afla și legea graţierii).

13.12.   C.S.M.-uș / D.N.A.-ul / Președintele / A.P. / P.G. s-au declarat împotriva OUG 13

C.S.M.-ul s-a declarat împotriva O.U.G. 13 – la început declarativ şi apoi, din considerente vădit politice, (vezi Cap. 11.1) prin sesizări la C.C.R.. La fel şi D.N.A.-ul, Președintele, A.P. şi P.G. – direct sau indirect. Poziţiile şi acţiunile acestor instituţii trebuie luate în seamă, însă importanța instituţiilor (şi a persoanelor) nu este însă un argument în sprijinul validităţii opiniilor susţinute de acestea. (vezi Cap. 14.2.1). Mai ales că, la final, C.C.R.-ul (1) a respins plângerea C.S.M.-ului şi (2) a admis existența unui conflict instituţional între Guvern şi Justiţie (D.N.A. în special), conflict generat tocmai din D.N.A.. (vezi Cap. 16.9).

13.13.   Strada a fost împotriva (strada ca sursă de adevăr)

Nici numărul nu este un argument (vezi Cap. 14.2.3. și Cap. 9)

13.14.   A fost favorizare a infractorilor

(vezi Cap. 13.8.)

13.bis Abuzul in serviciu, prevăzut la art. 297 alin. (1) C.P. – abrogat?

Cu argumente juridice solide diverşi specialişti (şi instanţe de judecată) susţin că art. 297 alin. (1) din actualul C.P. a ajuns să fie abrogat tacit şi prin urmare fapta de abuz în serviciu a fost dezincriminată total. Decizia nr. 405/2016 (ce viza articolul 297 alin 1 din CP) nu a fost doar o decizie de interpretare, instanţa constituţională admiţând prin decizia menţionată (şi) o excepţie de neconstituţionalitate. Cum orice prevedere neconstituţională îşi încetează aplicarea pentru viitor (în condiţiile în care legislativul nu o remediază într-un anumit termen şi în sensul indicat de C.C.R.), articolul  297 alin 1 nu mai este în vigoare de câteva luni. (Notă: Pentru mai multe detalii vezi Cap. 16.12). Ordonanţa 13 ar fi venit de fapt să acopere vidul legislativ, dacă Strada şi Preşedintele ar fi permis acest lucru (vezi Cap. 17). Oricum, după abrogarea ordonanţei 13, zeci de dosare deschise pe “abuz în serviciu” au fost închise de diverse instanţe pe temeiul (din Codul de procedura penală ) “fapta a fost dezincriminată”.

14. Excurs - Mic tratat despre manipulare…

(Post) modernismul este un contract simplu şi pernicios. Pentru un sens al vieţii mărginit de coordonatele bunăstării şi siguranţei se oferă de bunăvoie la schimb libertatea şi adevărul. Astfel, puterea celor ce oferă bunăstarea şi siguranţa (fie statul, fie multinaţionala, fie o altă cultură minoră) se extinde nu numai asupra discernământului, ci şi asupra realităţii însăşi. Cu renunţarea la propria libertatea (datorită (1) asaltului sufocant de opţiuni şi de decizii zilnice şi (2) a imposibilităţii de a ne mai exersa optim discernământul) suntem obişnuiţi – şi împăcaţi – de ceva vreme. Mai nou însă am păşit într-o zona pe care diverşi analişti ai fenomenelor culturale o denumesc post-adevăr, o zonă în care adevărul (şi, respectiv, realitatea) nu mai sunt decât un nisip mişcător. În această zona (relativistă) una dintre axiomele tradiţionale – “Adevărul nu se supune la vot!” – se anulează, iar adevărul este generat şi răspândit prin agenţi de propagandă ai respectivelor culturi. Ceea ce trebuia să izvorască în individ după o serie de raționamente (logice), după cântărirea informaţiilor primite de la simţuri, îi este oferit acum de-a gata individului prin manipulare. De ce prin manipulare? (1) Pentru că trebuie păstrată minima iluzie a libertăţii şi a autodeterminării, fără de care este anulat respectul de sine şi (2) pentru că putinţa unui om este cel mai eficient pusă în mişcare de propria lui voință. Manipularea nu este un instrument modern;  în zilele noastre – ale post-adevărului, el nu şi-a schimbat scopul, însă nu mai acţionează asupra obiectului, ci direct asupra subiectului. Realitatea rămâne, însă realitatea oglindită în individ este alterată controlat prin (1) confuzii categoriale şi prin (2) specularea unor erori de judecată.

14.1.      Confuzia categorială

Vom folosi un exemplu legat de subiectul eseului. Propoziția "O.U.G. 13/2017 este greșită" poate fi (1) o opinie, (2) un adevăr faptic sau (3) o judecată morală.

(1) O opinie este o propoziţie a cărei valoare de adevăr nu a fost (încă) stabilită (sau nu poate fi stabilită sau nu este exclusivă), dar cu care se poate opera. Dacă propoziţia "OUG 13/2017 este greşită" este o opinie şi, pornind de la această opinie, se doreşte schimbarea O.U.G. – sau căderea Guvernului – ne aflăm în faţă unei opinii politice. Faptul că folosim opinii politice nu este nicidecum grav, mai ales în democraţie, dar ele trebuie asumate ca atare. Marele beneficiu al unei opinii politice este acela că lasă loc opiniei contrare sau măcar nuanţelor. Iar acolo unde este lor de opinie contrară există şi loc de dialog.

(2) Pentru stabilirea adevărului faptic se apelează la simţuri şi la raţiune sau la alte forumuri/instituţii (în cazul în care nu putem aprecia noi înşine valoarea de adevăr). În Cap. 13 am încercat să demonstrez că propoziţia "OUG 13/2017 este greşită" nu este un adevăr faptic (pe fond sau pe formă).

(3) Dacă, în schimb, propoziţia este o judecată morală, ea poate fi îndreptăţită, însă nu înainte coroborată cu o analiză faptică; abia apoi (după deliberări în forul conştiinţei), se poate transformă în agendă politică.

14.2.      Erori de judecată

Enumer succint tipuri de erori de judecată folosite în manipulare, (apelând din nou de un exemplu fictiv). Fie propoziția: „Mircea Cărtărescu a fost în piață și a cântat imnul național alături de cei 300000 de protestatari”.

14.2.1.  Apelul la autoritate

Pomenirea numelui unei personalităţi/ a unei instituţii cu prestigiu în context (uneori nici măcar în mod direct).

14.2.2.   Apelul la emoție

Cântecul Național este o modalitate de a înmuia și de a înălța inimile unor cetățenilor uniți de o cauză comună.

14.2.3.  Apelul la cantitate

300000 de oameni?! Nu se pot înșela cu toții! Sau pot?

14.2.4.  Argumentul „ad hominem”

De cele mai multe ori opiniile politice din piață au fost trecute în categoria judecaților morale prin invocarea argumentelor „ad hominem”.

14.2.5.  Scoaterea din context sau prezentarea trunchiată

[…]

15. Excurs – Despre corupție

Tema corupţiei este legată de două răni – încă nevindecate - lăsate de comunism în mentalul colectiv. Prima este ipocrizia – ce dă măsură abdicării în faţă conştiinţei, iar a doua este relaţia dragoste-ură pe care cetăţenii o au cu legile. Cumva ele s-au transmis şi generaţiilor tinere fie direct – prin moştenire culturală, fie prin intermediul instituţiile perene ale statului ce nu au putut fi complet refăcute (sau măcar curăţate) după Revoluţie.  Într-un alt articol (vezi Cap. 16.11) (1) descriam sursă şi mecanismele ce au menţinut corupţia în România şi au adus-o în prim plan în timpul alegerilor din 2016 şi (2) arătam că Socialul – dacă îşi doreşte eradicarea acestui fenomen – ar trebui el însuşi să se schimbe. În primul rând prin (1) stabilirea unei relaţii corecte (şi democratice) cu legile şi cu instituţiile (printr-un nou contract social) şi, în al doilea rând, prin (2) auto-primenirea de mica corupţie (pe care din ipocrizie o ignoră). Prin mica corupţie înţelegeam „o corupţie mică (în comparaţie cu o corupţie mare, a celor puternici), o corupţie generalizată, o corupţie ce presupune fie (1) abaterea de la morală – de la morală dogmelor sau de la morală normelor, după cum le împărţea Petre Ţuţea, fie (2) îndeplinirea necorespunzătoare sau parţială a responsabilităţilor în societate sau la locul de muncă”. Prima parte a definiţiei surprinde tocmai modul barbar şi nociv în care cetăţeanul român modern se raportează la norme. Trauma comunismului l-a împins fie spre (1) extrema în care consideră că orice normă e de fapt o provocare, fie spre extrema (2) în care interpretează norma strict în litera ei şi şi-o însuşeşte necritic (ca (1) pe o unică apărare împotriva haosului lumii şi (2) o răzbunare pentru umilinţele la care a fost supus). Întâmplător – sau nu! - a doua parte a definiţiei cade tocmai pe definiția abuzului în serviciu. Faptul că Socialul a pornit o campanie împotriva acestui rău este un fapt lăudabil, dacă nu ar duce lupta tocmai de pe poziţia de mică corupţie despre care vorbeam mai sus (în care legea devine fetiş, fără a fi înţeleasă). În opinia mea, într-adevăr, corupţia mare trebuie pedepsită (iar asta este treaba Justiţiei), însă mica corupţie trebuie înlăturată prin educaţie şi prin responsabilizare (iar asta este treaba Socialului). Socialul se iluzionează dacă crede că (1) (doar) Politicul este corupt sau coruptibil (la nivel mare sau mic), iar (2) soluţia este împuternicirea absolută – în mod nedemocratic – a Justiţiei (care este apriori incoruptibilă). În formă actuală, definiţia pe care am dat-o „micii corupții” este incompletă, deoarece nu include o altă  formă de existenţa a mici corupţii, cel puţin la fel de periculoasă ca şi celelalte: abuzul de putere.

16. Surse


16.1.      Excepția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului


16.2.       Ordonanța 13/2017 – Abrogată


16.3.      Decizia 405/2016 a C.C.R. (15 iunie 2016)


16.4.       Scrisoarea Judecătoarei Gabriela Baltag membru în C.S.M. către colegii săi (1.2.2017)


16.5.       Cum alegem? (Un portret al democrației pe înțelesul tuturor) de Cătălin Avramescu (carte)


16.6.      Binomul S.R.I.-D.N.A.



16.7.      Dosarul disciplinar 1704/IJ/319/DIP/2017 deschis de C.S.M pe numele Procurorului General şi al șefei D.N.A.


16.8.      Ordonanța 13 (două puncte de vedere)

Cristi Dănileț:


Dana Gîbovan (președinta U.N.J.R.):


16.9.      Decizia C.C.R. 68/2017

(referitoare la cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură
constituţională dintre Guvernul României și Ministerul Public - Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcția Națională Anticorupție)


16.10.   Declarația Parlamentului României adoptată pe data de 8.03.2017


16.11.   Alte articole







16.12.   Dezincriminarea abuzului in serviciu



17. Un scenariu speculativ (în loc de epilog)

Încrâncenarea Preşedintelui şi a D.N.A.-ului (principalii – şi cei mai vocali – actori politici din scandalul Ordonanţei) ridică semne de întrebare dacă se ia în calcul că de fapt „abuzul în serviciu” a fost dezincriminat (pentru că C.P. nu a fost pus în acord cu decizia Curţii Constituţionale (405/2016) după cum prevede legea/constituţia în 45 de zile) (vezi Cap. 13 bis). Dacă presupunem – într-un mod rezonabil – că situaţia era cunoscută la nivelul celor două instituţii, oare nu cumva lupta Preşedintelui şi a D.N.A.-ului a fost tocmai pentru a păstra „abuzul în serviciu” dezincriminat?