Dimineața o pâclă
luminoasă se înghesuie în jurul pontonului; soarele lipsește, iar
canalele sunt ascunse de vegetație. Ne stăpânește nerăbdarea și ignorăm toate semnele
cu aroganța celor ce nu cred în hazard. Odată urcați în bărci devenim
prizonierii unei luni a apelor; umezeala ne pătrunde până la oase și toate zgomotele
sunt scurgeri, picuri și revărsări. Alergăm pe unde; ne ridicăm deasupra unor
valuri mici ce mușcă din malurile de lut ale capilarelor deltei. Întâlnim
câteva case turtite cu acoperișuri de stuf; bărcile sunt trase la mal,
năvoadele sunt strânse, iar câinii amușină după cuiburi de păsări. Chipurile
oamenilor sunt brăzdate de cea mai cumplită formă de tristețe: resemnarea. Unii
ne salută, dar cei mai mulți ne ignoră pierduți în blestemul rutinei și al
însingurării. Doar viteza ne mai rupe din când în când din îmbrățișarea acestui
peisaj îmbătrânit în toamnă cu toate culorile doliului. După ce întrăm pe
canalul Sf. Gheorghe și ne odihnim o vreme în dansul valurilor, ceața se
ridică; falezele verzi alcătuite din copaci, sălcii și stuf conduc apele răului
pe un drum al pierzaniei. De la pupă, privind în urmă, se deschide o panoramă
ce confirmă cele mai negre presimțiri: există destin (și trebuie să ni-l închipuim
ca pe o curgere a unor ape nămoloase între două maluri dinainte stabilite) și
există Stix-ul. Ne umplem plămânii cu aerul dulceag și înghețat în care se
amestecă vagi miasme de putreziciune și mai ales ne umplem plămânii cu
resemnare și liniște. Pe canalele mai mici și apoi pe lacul pe care îl
străbatem în goană, revine senzația că orice oprire ar însemna o cufundare în
aceste ape fără timp și o rătăcire într-o lume cu o singură dimensiune:
adâncimea. Câtiva folosesc adrenaliza pe care o dă viteza pentru a se refugia
în sine; puțini încearcă gimnastica meditației și a contemplării. Întâlnim
cimitire de nuferi și năvoade părăsite fără pești; câteva bărci de pescari și câteva
păsări – egrete întârziate, lebede și lișite – marchează prin excepție
dureroasa lipsă. Pe măsură ce înaintăm prin lungi canioane verzi și fără viață
pare că tulburăm pregătirile de iarnă ale unui Creator morocănos. Cerul – ah! cerul
acesta apăsător și pustiu! – el poată vina pentru că trăim o stânjeneală ciudată
ca în fața unei frumuseți descompuse și poate chiar iubită cândva. Ne ascundem
de tăcuta acuzație că noi înșelăm timpul și că pentru noi viața este uneori o
glumă. Culegem poze, dar marele dar al naturii: liniștea, nu pătrunde în poze,
după cum imperativele morale nu pătrund în cărți. La întoarcere nu mai simțim
viteza pentru că și noi ne grăbim. Orice întoarcere este o reînviere; răsuflăm
ușurați când avem sub tălpi siguranța pământului și ne mințim că lecția de
etică și de estetică a deltei ne-a schimbat și că o vom duce cu noi. Ne
despărțim străini de deltă, însă începutul după-amiezii ne iartă: din soarele
scăpat printre nori curge peste ziua de octombrie o lumină dulce și vâscoasă ca o miere.
duminică, 20 octombrie 2019
marți, 25 iunie 2019
Puterea și Politicul
Puterea și Politicul
Stânga a murit! Trăiască stânga!
Peste tot în Europa, (1) dreapta (chiar și cea
conservatoare) se uită cu speranță către Putin (vezi cazul Italiei – Salvini,
al Franței – J.M. Le Pen, al Ungariei – Orban); (2) activismul de stânga (marxismul cultural) subminează
cu lupte politice de gherilă vocea și legimitatea majorităților (în numele unor
minorități “așa-zis” oprimate: ); (3) social-democrația e defăimată; iar (4)
corectitudinea politică și nihilismul țin loc de religie.
Bolșevismul de drepta
E un vis urât! Umilința
este noua fantomă ce se plimbă prin conștiințele ocidentale, pregătindu-le pentru
ceea ce se poate numi “bolșevismul de dreapta”. Și știm deja cât rău poate produce umilința. Nu
se mai poate face nimic acum pentru a opri această boală (similară cu boala ce
s-a răspândit în Europa dintre cele două războaie), iar fenomenele politice de
care aminteam mai sus – simptomele acestei boli – sunt atât de absurde încât, dincolo
de consternare și indignare, induc paralizia. În trecut (1) războiul a limpezit conștiințele,
(2) intelectualii și-au făcut totuși vocile auzite în marea de isterie generală
(amintesc aici cazul lui Camus și al lui Denis de Rougemount) și (3) încă mai acționau în oameni ecourile civilizației creștine, mai puternice
uneori decât minciunile ideologiei. Acum (1) războiul nu mai este nici măcar o
lecție, (2) intelectualii s-au predat, iar (3) despărțirea de valorile
trecutului este totală (prin uitare, nu prin confruntare).
Politicul fără putere
Răspunsul la întrebarea “Cum s-a ajuns aici?” nu poate veni din
analizele politice sterile, uneori exaltate și vădit părtinitoare ce împânzesc
media (mai ales cea online). Și asta pentru ca ele au în vizor Politicul și nu
Puterea, iar în ultima vreme Puterea s-a reconfigurat atât ca formă, cât și ca
fond și a scăpat din mâinile Politicului. Politicul a rămas doar un țap ispășitor,
de care Puterea are nevoie pentru a-și
face cinicul joc.
Înțeleg (1) scepticismul
celor ce au rămas la o înțelegere
simplă, maniheistă a lumii, în alb-și-negru, bun-și-rău, liberalism-comunism,
est-vest; înțeleg (2) nevoia
de dușmani când nu poți înțelege cine este vinovat pentru o stare de fapt; înțeleg
(3) nevoia de revanșă pentru frustrările din propria viața; însă rațiunea trebuie să prevaleze
întotdeuna. Despărțirea Politicului de Putere este cel mai mare rău al
secolului nou început, nu despărțirea Politicului de Social. Ba chiar înclin să
cred că despărțirea Politicului de Social s-a produs tocmai pentru că Politicul
a piedut Puterea.
Unde este puterea?
Supun atenței o serie de fenomene actuale cu
intenția de a construi un posibil (și probabil) răspuns la întrebarea necesară:
(1) Cum s-a ajuns aici? (Necesară
pentru că, dacă nu vom reuși să înțelegem, nu vom reuși nici să îndreptăm ce se
mai poate îndrepta). Nu am viziunea unei damnări, dar nici optimismul imbecil ce
crede ca soluțiile există și ele urmează în chip logic definirii problemei. Pentru
unele lucuri este prea târziu; cu siguranță ceva s-a pierdut definitiv; dar în fond
și cunoasterea (fără acțiune) este o izbândă în sine. Și dacă vom avea un
posibil/probabil răspuns la întrebarea “Cum
de am ajuns aici?”, din acel punct rațiunea ne va putea apropia de
răspunsul la o altă întrebare (2) Unde se
află (de fapt) Puterea?
Răspunsul
Stângismul.
Ideologia
clasică de stânga (comunismul) nu mai există în Occident, oricât se chinuie să o recunoască unii în jur și oricât
o regretă alții. În primul rând pentru că regimurile ce au încercat să o
transforme în realitate s-au dovedit ineficiente și criminale și s-au prăbusit,
dar și pentru că era ideologiilor – a viselor edulcorate despre viitor – a apus
demult. Războiul a zdruncinat și a maturizat conștiințele. A rămas însă teoria
politică de stânga, metodele de a ajunge la putere (inventate de Lenin și utilizate
de epigonii săi cu cinism): (1) instrumentarea umilinței și a urii, (2) atacul
la individ, (3) denigrarea, (4) puciul, (5) propaganda, (6) comandoul politic,
(7) deturnarea voinței majorității de către minorități, – în numele majorității, iar ele au fost recuperate
de mișcări sociale ce au crescut în umbra puterii legitime a Politicului,
câștigând încet-încet adepți și respectiv – putere.
Feminismul
militant, miscările lgbt sunt doar câteva exemple de mișcări stângiste, cu
agende diferite în aparență, dar similare ca formă și manifestări; steagul pe
care îl flutură este progresul; scopul ce le unește este încercarea de a
transforma excepția în regulă, acuzand regula că încearcă să anuleze excepția,
(în esență o doctrină opusă democrației ce se definește ca dialogul fecund și tolerant între excepție și
regulă); răspândirea lor se explică prin faptul că predică egalitatea (ca o formă
de răspuns la umilința) – iar egalitatea crează identitate, unitate și în final:
forță! – și libertatea (de sub tirania majorității). Este ușor de înțeles răul
pe care îl pot provoca mișcările sociale de stânga ce (1) văd în Legilativ și Executiv
– produsele legitime ale unei majorități - inamici sau (2) sunt – pur și simplu!
– deturnate.
(Remarc în cazul
Romaniei, pe tema definirii noțiunii de familie, eșecul unui contraofensive
dusă cu mijloace democratice – votul – împotriva propagandei stâgiste revărsate
purulent și în Social și în Politic).
Confruntarea
dintre națiuni și multinaționale.
Câtă vreme
companiile au actionat doar pe piețele interne ale statelor (oricât de mult sau
de puțin erau controlate sau reglementate aceste piețe de către Politic), ele
nu au contestat puterea politicului. Poate și pentru că interesele economice și
cele politice erau aliniate. Odată cu valul globalizării însă, unele companii
au depășit bariera statală, au căpătat o altă anvergură, o altă ambiție (economică)
și s-au eliberat de sub tutela politicului. (1) Au descoperit ele însele puterea.
(2) Au descoperit că banii le permit să susțină partide politice și cauze
sociale favorabile, (3) au descoperit lobby-ul, (4) au descoperit și au
cultivat corupția Politicului, (5) au descoperit că pot smulge proprii angajați
din culturile nationale și îi pot integra în propriile culturi metastatale.
Încet dar sigur
puterea multinationalelor devine comparabilă cu cea a națiunilor în termeni de resurse:
oameni, materii prime și bani; iar când interesele multinationalelor vor deveni
contrare intereselor naționale în privința resurselor, când profitul va fi impiedicat
de Legi (bune sau rele), când Politicul va căuta să limiteze sau să controleze
puterea pe care multinationalele o au deja, conflictul deschis va fi
inevitabil. Indiferență față de acest fenomen este o crimă. În primul rând se
vor înfrunta două structuri complet diferite ca organizare și valori: pe de-o
parte națiunile (democratice, liberale în Occident în general și Europa în
special), pe de altă parte multinaționalele (puternic ierarhizate). În al
doilea rând lupta însăsi va fi (daca nu deja este) una neloială, câtă vreme multinaționalele
vor avea mijloacele (invizibile și neamendabile) de a interveni în structura
națiunilor, între Social și Politic, (1) seducând și destrămând Socialul și (2)
corupând și santajând Politicul.
Ascensiunea Securității și a Presei.
În evoluția premodernă
a statelor, la un moment dat, între Politic și Social s-au pozitionat alte doua
instituții secundare (secundare pentru că nu erau centre propriu-zise de putere
și pentru ca erau – teoretic – în slujba a Politicului sau a Socialului): Presa
și Securitatea. Presa era glasul critic al Socialului, iar Securitatea (termenul
este desigur generic) era agentul puterii politice. Ambele lucrau cu informațiile;
unii le adunau și le ascundeau, alții le adunau și le dezvăluiau. Cu timpul –
pe măsură ce informația a devenit în sine un bun – fiecare în parte a realizat
ce putere le dădea posesia și utilizarea acestui bun. Mai întâi ambele instituții
au intrat în jocul politic de partea unor părți politice ce luptau pentru
putere, însă, destul de repede, au realizat ca Policul este vremelnic, fragil
și expus (în democrație) și că ele însele pot controla și pot emana putere
(fără niciun control). Iar puterea – dacă ar fi să îi dăm crezare lordului
Action – corupe. Nu degeaba Presa a fost numită a Patra Putere în Stat și nu
degeaba Securitatea (nu numai în România) este bănuită că a devenit Prima
putere în stat. (În cazul particular al României, intervenția Securității – SRI
în special – în Economic (SRI deține în mod legal firme), în Justitie (vezi
scandalul recent al protocoalelor secrete dintre SRI și alte instituții ale
statului) și chiar în Politic, compromite total ideea de democrație și de stat
de drept.)
Asaltul extern asupra Europei (pe care eu o numesc “inima
Occidentului”).
Al doilea război
mondial a lăsat în urmă o imensă ruină
în Europa. Trebuie recunoscut că, fără protecția (fizică și economică) a
Americii, visul Europei Unite nu ar fi fost realizabil. La mai bine de trei
sferturi de secol de la începutul
reconstrucției (și la trei decenii de la căderea cortinei dintre Est și Vest) Europa se regăsește însă (din nou) într-o
situație dificilă. Trei noi vectori de putere externă, trei proiecte noi de Ordine
Mondială, (mai infame decât proiectul nazist de Ordine Mondială), venite din
trei direcții diferite, sub trei forme diferite îi pun în pericol fragila
ființă geo-politică.
În nord-est,
pândește țarul ghețurilor – Putin. Cu ajutorul unui Rasputin modern pe nume
Alexander Dughin, Putin și-a fundamentat politica expansionistă pe repere creștin-ortodoxe,
puternic naționaliste și anti-americane. În viziunea lui Dughin (și a lui Putin)
Europa ar trebui să se apropie de Rusia ca parte a unui spațiu
geo-politic-cultural comun definit sub numele de Euro-Asia și să lupte împotriva
Americii. Pericolul există și este acum cu atât mai mare cu cât America lui
Trump se retrage între granițe și pare că slabește puterea (fizică) pe care o împrumută
Europei. Semnele unui război hibrid sunt vizibile peste tot în Europa, căci Putin
știe prea bine că slăbiciunile cele mai mari ale Europei sunt tocmai democrația
și liberalismul ei. (1) Cu propagandă, (2) fake-news-uri și (3) prin finanțarea
unor mișcări cu mesaje extremiste se poate incapacita conducerea oricărei țări
democratice și liberale. (Este încă
neclar până la ce nivel Romania a intrat în zona de interes a Rusiei și până la
ce nivel Rusia se implică în destabilizarea Politicului autohton. Trebuie
totuși înțeles că avem de-a face cu un nemilos război hibrid, nu cu unul ideologic
și nici cu unul deschis, pentru că Rusia nu vrea nici să seducă și nici să
distrugă Europa, ci doar să o slăbească suficient cât să o asimileze; astfel
încât este de așteptat să nu găsim urme rusești în zona de doctrină socială, ci
în zona de mișcări (sociale sau politice) anti-guvernământ.)
De peste
Atlantic priveste spre Europa un alt inamic, nu mai putin redutabil. Nu este continentul
America, așa cum încearcă să sustină Rusia, în încercarea ei de a separa Europa
de marele ei protector; nu este SUA, cu instituțiile ei politice și cu socialul
ei - atat de viu și de puternic; nu este capitalismul American – poate prea
salbatic pentru gustul europenilor. Desi pare o terorie conspiraționistă demnă
de filme de actiune Hollywoodiene, sunt multe voci (printre care și cea a
filozofului Olavo de Carvalho) care susțin că America este leagănul unui elite
financiar-economice – de-acum internationale – ce a căpătat atât de multă
putere (financiară) încât își permite să se ridice deasupra jocurilor economice
și politice și chiar să le controleze.
Convertirea puterii financiare în putere reală și extinderea acestei puteri (în
detrimentul puterii interne și externe a națiunilor) sunt singurele interese ale
acestei elite (provenită în parte tocmai din ridicarea unor multinaționale). (Însăși
America – dacă ar fi să-i dam crezare lui Olavo de Carvalho – este atacată
intern de aceste forte metastatale). Proiectul de instaurare e unei noi ordini
mondiale (sub controlul acestei elite) nu poate avea însă șanse de izbândă
decât dacă: (1) capitalismul – american – pătrunde în toate conturile lumii (cu
riscurile ce provin din grefa capitalismului pe un corp social/politic nepregătit),
iar (2) în țările în care capitalismul deja a pătruns, fie multinaționalele și băncile
țin captiv Politicul, fie Politicul se retrage complet din controlul piețelor,
lăsând acest rol și această putere în mâinile elitei financiar/economice (în mod
total netransparent).
Rusia și elita
financiar/economică a lumii nu sunt singurele amenințări externe cu care se confruntă
Europa. Dinspre Orientul Mijlociu vine fierbintele simun al islamizării. Nu
este vorba (doar) de imigrație, un fenomen ce poate reîmprospăta sângele și cultura
Europei, benefic în anumite limite și repetat de atâtea ori în istorie.
Amenințarea demografică este ultima problemă a Europei, deși este prezentată ca
fiind prima, stârnește pasiuni și dezbină structurile Politice și Socialul întregii
Europe. Adevaratele pericole sunt (1) programul politic al religiei islamice
(de care religia islamică nu se poate separa), (2) fenomenele externe (pe care
le ignorăm pentru că ni se par “departe” și nu le întelegem), dar care stârnesc
valurile de imigrație: războaiele din Orientul Mijociu, Al-Qaida, Isis (toate gravitând
în jurul aceluiași program politic religios) și (3) radicalizarea unor fanatici
autohtoni și atentatele teroriste. Nu cei ce au plecat din teamă în căutarea unei
case și ajung să trăiască lipsiți de casă pe un pământ străin, detestați și tot
în teama sunt periculoși. Ei sunt – cel mult - doar purtătorii nevinovați ai
unei maladii, pe care anticorpii din trupul slăbit al Europei nu o mai pot
alunga sau anihila; ei sunt doar instrumente ale unei puteri exterioare
occidentului. În Europa Socialul este învins de această putere (informa) prin
Teama, pe când Politicul – prin Corectitudine Politică; și ambele (și Politicul
și Socialul) se acuză reciproc de intoleranță și respectiv de indecizie. În acest
context vocea dreptei va fi auzită tot mai tare, iar acest lucru nu va face
decât să alimenteze și mai mult aceasta putere.
În România,
dreapta politică (excluzând ALDE) – poate și pentru că Romania se află încă departe
de frământările centrului European – este configurată diferit față de dreapta politică
europeană; dacă în afară dreapta se
agață de mirajul nationalismului și se uită către nord-est (după cum spuneam), la
noi dreapta acționează ca un vector de progres stângist și globalist totodată;
prin ea o parte din noile puteri (stângismul, multinaționalele, securitatea) își
crează o punte spre Politic. Naționalismul și tradiționalismul – nu spun: patriotismul!
– într-o formă pasivă, sfioasă, de apărare, îl regăsim în schimb la partidul
social democrat (actual) și în zona conservatoare, lipsită de ceva vreme, din
păcate, de forță politică.
Post-modernismul
Post-modernismul este – fără a avea
pretenția de a fi riguroși! – o formulă de respingere a tradiției (nu prin
opoziție sau negare – ce sunt totuși poziții de afirmare ontologică, ci) prin
ignorare/uitare. Adoptarea lui condamnă la extincție toate culturile bazate pe
tradiție (și în cele din urmă tradiția este o componentă a tuturor culturilor, inclusă
în însăși justificarea/rațiunea de existență a culturilor – continuitatea). Culturile
postmoderne ale noului (a noului înțeles nu ca progres ce aduce valoare prin
raportare la trecut, ci ca valoare în sine) sunt prin însăși definiția lor
volatile și fără memorie; ele însă devin regulă și trend. În opoziție,
culturile tradiționale – iar cultura națională este prin excelență o cultură
tradițională – nu au nicio șansă. Alienarea pe care o trăiesc oamenii
postmoderni este una totală și ireversibilă; aculturarea pe care o practică
culturile postmoderne este de fapt o destructurare a tuturor formelor de
identitate, nu o încercare de construire a unor identități noi, de esență.
Noile identități – date de noile culturi postmoderne – țin de formă, nu de
fond; omul postmodern există (în sens nepredicativ: este “ceva”) printr-un proces pur mimetic, nu printr-unul
de conștiință. Până și ura – pe care unele dintre ele o folosesc pentru a se defini
și pentru a atage noi membrii – este un exercițiu de mimetism (exact ca in
celebra scena a celor “doua minute de ura” din romanul 1984 a lui George Orwell).
Consecințele
acestui fenomen în actualitate se văd și în modul în care se face raportarea la
Politic (și la Putere) a Socialului. În primul rând devin aproape imposibile
asocierile libere de idei (sau chiar de proiect) și toate formele de dialog,
consens sau conlucrare. Unitatea (în Social) în condiții de libertate (adică
acolo unde identitatea este o alegere a conștiinței), nu mai este posibilă
decât prin negare (împinsă până la ură) și prin nevoia constantă de schimbare (deritate
din obsesia noului ca valoare); unitatea nu mai are o formă politică, decât
atâta vreme cât este îndreptată împortiva politicului și justificată de
existența politicului; unitatea nu mai poate fi decât stângistă.
În al doilea
rand, omul postmodern este tot mai ușor de înrolat în culturi postmoderne
ierarhizate (securitatea, multinationalele, etc…) prin tranzacții diabolice (cu
singuranță, cu confort, cu iluzia sensului), iar prin aceasta respectivele culturi
primesc în schimb infuzii cu putere. Obediența omului postmodern provine tocmai
din (1) dărâmarea unei tradiții a libertății de conștiință, din (2)
confruntarea cu absurdului vieții (fără ajutorul divinității) și din (3) acuta
lipsa de sens (pe care doar o putere superioara i-o poate da); ea este sora (întru
umilință) a furiei față de Politic, căci umilința (primită ca un abuz) poate
declanșa nu doar porniri furibunde și iraționale, ci și forme ale sindromului
Amsterdam sau chiar dorința de a cultiva mai departe – în jos – umilința.
Revoluția tehnologică
Revoluția tehnologică (trecerea de la
era culturală la era tehnologică) nu a făcut altceva decât să înlesnească recoltarea
puterii (harvesting the power) de la cei
ce o mai dețin (în cantități tot mai mici) și exercitarea puterii (exercising
the power) de către centerele de putere amintite mai sus. (1) Platformele de
comunicare online (ce au promovat idioții la rangul de purtători de adevăr,
după cum spunea Umberto Eco), (2) sistemele de urmărire (camerele video
performante, dronele, GPS-ul, aplicațiile mobile), (3) algoritmii de profilare
și simulare, (4) inteligența artificială sunt doar câteva exemple care anunță un
viitor sumbru. S.F.-urile moderne nu sunt doar jocuri ale imaginației, ci și semnale
de alarmă.
Momentan
tehnologia este doar o unealtă; o unealtă ce oferă o putere enormă
utilizatorului ei; însă doar o unealtă. Și stângismul (avatarul rău al
progresului) și securitatea (serviciile de informații) și multinaționalele
folosesc din plin tehnologia; însă nimic nu le oprește să o folosească și în scopurile
rele (de care pomeneam mai sus).
Și poate că totuși
nu este departe momentul în care tehnologia va căpăta o conștiința de sine și se
va elibera de constrângerile programării umane; iar orice conștiință are, după
cum bine știm, un instinct de autoconservare și o dorință implacabilă de a
acumula și de a folosi puterea.
Importanța tot mai scăzută a omului.
În democrațiile
actuale, afirmația “Votul tău contează!” (Adică: Tu contezi Politic!) nu mai
este susținută de afirmația
“Tu contezi” (Social, Economic, Militar, etc…). Forța statului nu mai rezidă în
cumulul de atomi umani. Omul nu mai este
posesor de putere (nici economică, nici militară) cum era în secolul trecut (căci
a trecut vremea marilor industrii în care lucrau milioane de oameni, iar
armatele sunt tot mai tehnologizate); nimeni (în sensul : niciul dintre
posesorii actuali de putere) nu mai este interesat – în afara votului – cu
adevărat de puterea Socialului și respectiv de multumirea Socialului în afara
campaniei electorale.
Omul postmoderm este
cel mult un consumator. De mâncare, de servicii și de informații; și este
tratat ca atare; i se propun tranzacții pentru bruma de putere pe care o mai deține: confort, siguranță,
sens. Ironic este faptul că încă trăiește
iluzia puterii și – mai mult decât atât – pune de bună voie umărul la spolierea
lui de putere (mai gravă decât spolierea de libertate, muncă, de fericire, de
viitor, câtă vreme puterea este singura care îi asigură șansa la muncă,
fericire, viitor în condiții de libertate...).
Concluzie
De ceva vreme în Occident Socialul nu mai poate fi
considerat cu adevarat un centru de putere; singura lui șansă este o alianță
onestă și durabilă cu Politicul (cu Politicul neatins de alte centre de
putere). Reversul este și el valabil. Politicul nu se poate baza nici pe
îngăduința stângismului satisfăcut, nici pe promisiunile fratelui-mai-mare –
intelligence-ul, nici pe banii colorați cu interese ai multinaționalelor, etc…,
ci doar pe Social...
marți, 6 noiembrie 2018
miercuri, 26 septembrie 2018
Sonet fără spleen
Sonet fără spleen
Pe caldaramul
umed se adună
Scântei cuminți; un om cu o umbrelă
În care bate vântul
ca-ntr-o velă
Stârnește prin
băltoace o furtună.
În urma lui adulmecă-o
femelă
De maidanez cu trei
căței; când tună
Asurzitor și-ncepe să
apună
Și felinarul, latră la
pubelă.
Tablou de toamnă fără
înțelesuri
Ascunse, fără lipsuri
de prezență
Și fără metafizice
eresuri.
Nu e în orice lucru o
esență
Și un prilej de a
compune versuri.
Sunt eu! E ploaie, vânt
și decadență!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
