marți, 21 august 2018

Sonet XCII de William Shakespeare


Sonet XCII de William Shakespeare (traducere/adaptare de Cristian Vasiliu)

Chiar dacă pleci, ființa nu mi-e ruptă;
E mult mai rău de-mi furi iubirea ta,
Căci din iubirea-ți viața mea se-nfuptă
Și de mi-o iei și viața mi-o vei lua.
De ce să mă mai tem de alte rele
Mai mari, când pot de-un rău mai mic să mor?
Dar moartea-aș da-o-n schimbul vieții mele,
Trăită laș, sub crudul tău umor!
Nu mai lovești cu mintea-ți schimbătoare
Și pașii tăi greșiți nu ne despart,
Căci nu găsesc o glorie mai mare,
Decât ferice-n dragoste să ard.
Chiar dacă știu că tu - cea fără pată,
Pătată ești, să nu mi-o spui vreodată!

Traducere de Radu Stefănescu

Sonet 92
Fă tot ce poţi mai rău: a te fura
Din mine. Viu, te am. Nu mai departe,
Iar viaţa-mi nu va zăbovi nici ea,
Urzită din iubire fi’nd, şi parte...
Mai are rost de moarte să mă tem
Când mă ucide cea mai mică şoaptă?
De al capriciilor crunt blestem
De-o să mă rup, un alt rost mă aşteaptă.
Vezi, nu mă doare dacă mă trădezi,
Căci numai viaţa-i soră cu trădarea;
Şi ce noroc, în dragoste să crezi
Trăind, iar mort, să-i afli dezlegarea!
O, cine-i să sclipească fără pată?
Poţi să mă-nşeli, să n-aflu niciodată...

Traducere de Gh. Tomozei

Un rău mai crunt decât să pleci,poți face
tu ce mi-ești dat pe toată viața mie?
Doar cât iubești viața-mi se desface,
lungi,zilele sub umbra ta să-mi fie.
De răul cel mai mare nu-mi tem viața
când răul cel mai mic stă s-o suprime,
alt rost gândesc să-mi lumineze fața
de tine-atârn și-s fără tine nime.
Nu poți,cu mânierile prea dese
să-mi tulburi ziua:spaima-mi este plata
și-astfel ,cu temelii abia-nțelese
iubirea mi-o așez,de moarte gata...
Cine-i mereu frumos,cinstit și viu?
Tu poți să minți și eu pot să nu știu...


luni, 11 iunie 2018

Rechizitoriul democrației



Partea I-a.

Intro. Din nou premizele. O recapitulare a istoriei postdecembriste. Epoca Johannis. Primii pași.
Intro
Abia acum, în anul Centenarului, forțele politice (și prin forțe politice nu înțeleg partide politice, ci grupări mai mult sau mai putin absconse ce se lupta pentru putere) au ajus la momentul final al încleștării, într-o luptă deschisă și disperată, din care nu se mai poate ieși prin armistitiu. (Este încă un semn că spiritul liberalismului și al democatiei – respectul pentru opinia contrară și îngăduința față de minoritate – agonizează în acest început de secol XXI). Toate evenimentele de până acum nu au fost decât diversiuni și tatonări, toți “pasii” de până acum nu au fost altceva decât o schemă de dribling, toate declarațiile de până acum nu au fost decât jocuri de cuvinte oscilând între pamflet și invectivă. S-a ajuns într-un impas și taberele s-au separat și s-au așezat față în față: Presedințele, procurorii și o facțiune penibilă a Parlamentului (formată din USR și PNL) – de-o parte, PSD (aripa Dragnea) și Legislativul și Executivul  cu “penalii” lor – de cealaltă. Nu este foarte clar – desi voi face speculații mai jos în articol: (1) jocul pe care îl fac în tot acest timp instituțiile de forță (SRI, SIE, SPP) și trusturile de presă, în subteran (unele) și în văzul lumii (celelalte) și (2) dacă sunt aliate ale vreuneia din parti aflate în conflict sau dimpotrivă au propria lor agendă. Nimic normal – cel puțin din punct de vedere democratic – în această aliniere de forțe, însă cel mai grav lucru este faptul că Socialul (nu în totalitatea lui!) nu este folosit drept spectator sau - cel mult - arbitru, ci drept armă. O armă inocentă și totuși mortală; o armă încărcată cu ură și manevrată cu o înspăimântătoare usurință.

Din nou premizele. O recapitulare a istoriei postdecembriste.

Este necesar, pentru a descifra înțelesurile zilelor de foc pe care le trăim, să folosim o lupă temporală și să privim prin ea înapoi către ce s-a întâmplat după Revoluție. Simplificând lucrurile (și urmărind doar liniile mari ce rămân după micșorarea dimensiunii temporale), putem afirma că în toți acești ani (aproape 30) am asistat de fapt la o luptă acerbă între două dintre cele trei capete ale hidrei fostului regim comunist. Revoluția nu a înlăturat decât structurile administrative; partidul comunist și securitatea (rivale încă demult) au supraviețuit și au continuat un război fraticid. Balanța s-a înclinat pe rând când în favoarea Fostului Partid (transformat din FSN-ul iliesian în PSD-ul dragnist), când în favoarea Fostei Securități (adunată în jurul lui Băsescu și apoi în jurul lui Johannis). Tot ce nu a fost pe una dintre aceste mari baricade, fie nu a fost relevant din punct de vedere politic, fie a fost înlăturat. Când s-a sfârșit ultimul mandat al lui Băsescu, s-a crezut – în mod eronat – că Epoca Securității a apus și – cel mult – urma să ne întoarcem în Epoca Partidului. Din păcate Johannis – o ciudată emanație a Partidului Național Liberal – a preluat frâiele (sau a fost înglobat în roțile) unui sistem eficient și eficace, capabil să controleze Socialul și Politicul după bunul plac (prin instituții de forța și Justiție). Partidul și Securitatea și-au găsit noi nume de scenă: “Penalii” (cunoscuți intr-o epoca băsescu sub numele de “Moguli”) și, respectiv, “Statul Paralel”.

Epoca Johannis. Primii pași.

Dacă ne concentrăm asupra unui trecut mai apropiat, constatăm că au trecut (1) mai bine de 3 ani de la alegerea presedintelui Johannis, (2) 2 ani de la tragedia Colectiv și ridicarea din cenușa Colectiv a guvernului technocrat și (3) un an de la căștigarea alegerilor de către PDS și de la nașterea mișcării #rezist.. Au fost “pasii” președintelui Johannis (fără ca neapărat Johannis să fi fost și capul care a îndrumat pașii) prin care acesta a încercat să concentreze în mâna sa o putere tot mai mare. (Termenul mai exact: să își legitimizeze puterea ascunsă pe care deja o avea prin moștenire, prin controlul Parlamentului și Guvernului). (1) Fie că a adus “propriul” său  Guvern (cu complicitatea unui Parlament slab, ținut ostatic de mișcări de stradă), (2) fie că s-a declarat fățiș de partea contestatarilor Guvernului (minoritatea care a protestat în 2017), (3) fie a girat și a sustinut de fiecare dată ieșirile procurorilor (în special ale D.N.A.-ului) din matca constituțională, legală și morală. A fost o veritabilă încercare de instaurare a unui Republici Justițiare (sau, mai exact, a unei Republici a Procurorilor) în care puterea statului (în totalitate) ar fi urmat să fie controlată și exercitată de (sau prin) Justiție. (Notă: Nu este un abuz de limbaj. Mijloacele la care s-a recurs în această intreprindere sunt de sorginte nazistă (vezi presiunea unui Social electizat de ură, ieșit în stradă) și bolsevică (vezi “lovitura legală de stat” ce ne-a adus epoca Cioloș). În martie 1933, Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz) prin care Cancelarului Hitler i se ofereau puteri depline a fost votată de un Parlament asediat de popor, iar în 1917 (25 octombrie/7 noiembrie) mensevicii erau înlăturați din guvern printr-o insurecție. Constatam însă într-un alt articol că ne aflăm la sfârșitul istoriei, nu pentru că Istoria nu mai are relevantă, ci pentru că nu mai este cunoscută.). Din fericire a existat suficientă opoziție încât să nu se ajungă la o compromitere totală a democrației (și a încrederii populare în democrație).
Înainte de a merge mai departe trebuie înțeleasă foarte bine miza Justiției în contextul prezentat mai sus. Care sunt legăturile Justiției (una dintre puterile statului) cu instituția Presedenției? De ce această alianță? Care sunt interesele ce animă părțile din alianța (vizibilă) Președinție – Procurori? Există o a treia entitate instituțională ce are legături atât cu Președintele, cât și cu Justiția, și poate chiar le pune în mișcare, ca o mare gaură neagră, invizibilă și totuși capabilă să atragă în ea sau în jurul ei mari cantități de materie?

Partea a II-a

Justiția ca forță politică. Procurori şi Judecători. Procurorii şi Politicul. Procurorii şi corupţia de putere. Procurorii şi corupţia de putere.

Justiția ca forță politică.

Tocqueville – în prima jumatate a secolului XIX – constata că există o tendință a Justitiei în Europa de a acționa în anumite circumstanțe eminamente politic. Tocqueville căuta puncte antitetice de comparație cu sistemul democratic american. Două sunt cauzele (posibile și probabile) ale acestui fapt. În primul rând puterea Judecătorească (puterea de a face dreptate) este construită pe un imaginar mai arhaic decât puterea politică. Jean-Jeaques Wunenburger susține că “a guverna este, […], o activitate posterioară celei de a judeca și de a sancționa, pentru că nu putem dirija o societate, […], decât dacă i-a fost asigurată anterior supraviețuirea”, iar supraviețuirea – adaugăm noi – se realizează prin asanarea corpului Social. Și în al doilea rând, Puterea judecătorească fost ultima putere care s-a eliberat de sub tutela unei autoritați centrale, derivată dintr-o putere divină. (Notă: Multă vreme Justiția s-a înfăptuit “în numele regelui”). De remarcat că niciuna dintre aceste cauze nu se aplică Americii, imaginarul politic – democrația - fiind acolo cel care a dat naștere națiunii.).
Astfel Justiția (cel puțin în Europa) nu numai ca nu s-a lăsat pătrunsă de spiritul democrației (voinței populare), dar a dat semne că îl consideră subsidiar principiului dreptății. Nu este neaparat ceva rău, câtă vreme “tirania majorității” poate fi la fel de nocivă și de capricioasă ca orice altă tiranie. Există însă și reversul medaliei: negarea dreptului majorității de a decide în materia justitiei (cu orice fel de argumente, cele mai multe corecte) lasă portița prin care Justiția poate ataca oricare altă putere a statutului. Adevarul este că Justiția constituie o forță colosală tocmai pentru că acționează ca un arbitru atât în cadrul Politicului, cât și între Politic și Social.  (Din nou apelul la Istorie ajută la demonstrația acestei afirmații: infiltrarea structurilor statului după cel de-al doilea război de către comuniști s-a făcut prin intermediul Justiției). În secolul XX s-a ajuns la un compromis recunoscându-se faptul că Justiția necesită independență sporită în funcționare (Notă: de la un anumit moment acuzatia nu s-a mai facut “in numele statului”, ci “in numele legii”), dar şi un control sporit la formare (si desfiintare) pentru a preveni abuzurile (tocmai pentru ca formarea Justitiei nu se face conform unui principiu democratic).În acest fel trebuie înțelese rolurile ce revin Presedintele, Executivului (prin ministrul Justiției) și Curtii Constituționale. Justiția trebuie protejată și de ea însăși, iar acest lucru nu se poate face decât din exterior. Arhitectura constituțională actuala a statului, dacă ar fi respectată în spiritul ei (și daca nu ar exista tentințe de egocentrism ale Justiției, dar și temeri că se urmărește nu un control, ci o subordonare a Justiției de catre Legislativ) ar fi suficientă pentru a garanta existența unei democrații stabile.
Personal, nu sunt de acord cu excluderea Presedintelui din procedura de numire a capilor Justiției (procurori șefi, membrii CSM, membrii ICCJ). Am mai spus-o și cu alte ocazii. Presedinția este o putere extraordinară ce intervine doar în cazuri de criză (de exemplu: conflicte între puterille principale ale statului, blocaje interne ale puterilor statului, etc…). Astfel se traduce în intermeni constituționali rolul de arbitru/mediator ce îi revine președintelui. El trebuie să aibă la dipoziție căi de a repune în funcțiune Puterile Statului sau de a le împăca (prin acțiune, nu numai prin tratative), însă în mod normal Președintele nu trebuie să decidă în vreun fel, ci doar să ia act de deciziile puterilor principale (pentru a nu se afla în situația unui abuz de drept constituțional). Legislativul nu ar trebui la rândul său – dar aici este “o chestiune de oportunitate”! – să îi revoce privilegiile Presedintelui legate de numirea capilor Justiției (după cum nu ar trebui să îi revoce nici atribuțiile de numire a capului Executivului), doar pentru că Președintele – acest mic și vremelnic presedinte – nu își înțelege (sau nu vrea să își înțeleagă) rolul și se abate de la Spiritul Condtitutiei, profitând de slăbiciunea Literei ei.
Iată însă că există numeroase semnale îngrijorătoare privind intervenția procurorilor (mai ales a DNA-ului) în Politic (si nu dau exemplu decat cele 2 decizii CCR din 2017 prin care se constata existența unui conflict constituțional între Justiție și Executiv). Invers: presupusele “atacuri” ale Politicului asupra “Justiției” (posibile atât în teorie cât și în practică) nu trebuie confundate cu necesitatea îngrădirii forței politice a Justiției. Dacă singurele dovezi ale “atacului asupra Justiției” sunt legile ce urmează să fie votate în Parlament se poate demonstra ușor că în ele nu există nicio prevedere care să atenteze la independența Justiției sau care să “favorizeze infractori” (cu nume și prenume). Desigur dezbaterile din spațial public pe marginea acestui subiect nu mai au la baza argumente, ci emotii (și de aceea nici nu mă voi obosi să iau în discuție prevederile acelor legi), însă nu pot să nu constat și o vină a Justiției însăși, câtă vreme și ea este cea care a permis ca lucrurile să ajungă atât de departe, fără să ia atitudine. În fond Justiția nu este un monolit și nu pot să cred că există o infestare morală a întregii Justiții. (Notă: Exista desigur reacţii ce vin din cadrul Justitiei, însă prea puțin energice și prea puțin mediatizate).

Procurori şi Judecători.

Actul de justiţie are 3 actori (Acuzatul (reprezentat sau nu de Avocat), Procurorul şi Judecătorul) şi se realizează în mai mulţi paşi. Mai întâi Procuroul acuză şi aduce în sprijinul acuzelor martori şi probe, iar Acuzatul (prin vocea Avocatului) se apără aducând şi el la rândul său martori şi probe. Din punct de vedere al ierarhiei în justiţie Avocatul şi Procurorul se află pe aceeaşi treaptă. Abia apoi revine în sarcina Judecătorului să împartă dreptatea. Judecătorul stabileşte (1) care sunt legile relevante pentru caz, (2) care sunt faptele relevante pentru caz şi care este adevărul celor sustinute de Avocat şi Procuror, (3) cum se aplică legea în cazul faptelor şi (4) ce trebuie să se întâmple cu părţile implicate (pedepsele şi nivelul lor sau achitarea).
Câteodată am impresia că se uită că Procurorul nu este deţinătorul adevărului şi nici cel ce pedepseşte, ci Judecătorul. (1) Poate la aceasta confuzie contribuie şi faptul că termenul de magistrat îi include atât pe judecători, cât şi pe procurori sau (2) poate am rămas pur şi simplu cu un reflex comunisto-jacobin adânc înrădăcinat nu în creier, ci în vintre. Sau poate este o confuzie întreţinută cu buna ştiinţă pentru a servi un scop politic (al Justiţiei însăşi sau al celor ce controlează Justiţia). Confuzia aceasta poate însă exista doar în cadrul Socialului. Daca ne trezim în situatia în care (1) Judecatorii devin partenerii “de nădejde” ai Procurorilor sau (2) Procurorii deţin (sau pot deţine) pârghii cu care pot muta Judecătorii, este limpede că actul de justitie este viciat şi încrederea în justiţie este maculată. Cazuri concrete vin să confirme faptul că ne aflăm tocmai în situaţia de mai sus, din pricina (1) fie a unor lacune existente în organizarea Judiciară (posibilitatea ca relaţia Judecător – Procuror din sala de judecată să se transforme în relaţie Procuror – Acuzat), (2) fie a unor legi dinadins schioape, (3) fie a unor forţe exterioare care au polarizat Justiţia într-o direcţie imorală. Iar dacă primele două puncta pot fi rezolvate relativ uşor de către Legislativ şi Executiv (adica de o zonă a Politicului), pentru a rezolva ultimul punct este necesară o conlucrare între Politic şi Social, (care poate lua şi forma unui miting)...
Putem avea încredere ca lumina va reapare de la sine în Justiţie, dupa cum a apărut lumina în univers după Big-Bang? Are dreptul Politicul să atingă problema funcţionării interne a Justitiei şi sa repare legile pe care Justiţia trebuie sa le aplice? Răspunsul este categoric: Da! Răspunsul pentru cei care acuză Politicul de rea-voiţa se află tocmai în textul noilor legi ale justiţiei. De curând i-am explicat ziaristului Mălin Bot că toate caracteristicile unei legi bune (asa cum le propune Lon L. Fuller: să fie general aplicabile, clare şi inteligibile, consistente, etc…) nu sunt influenţate (decât la nivel de imagine, dacă legile au nevoie de imagine) de calităţile oamenilor politici care o iniţiază sau care o votează, (după cum un adevăr matematic nu îşi schimbă în niciun fel valoarea în funcţie de calitatea celui ce l-a descoperit).

Procurorii şi Politicul

Nu există loc de speculații în pivința relației Procurorilor cu Politicul, decât dacă alegem să privim situația creată (de declanșarea procedrii de revocare a șefei DNA, blocată de președinte) din perspectivă politică. Procurorii fac parte autoritatea Judecătorească (și la autoritatea judecătorească am făcut referire când am vorbit de Justiție), nu din puterea Judecătorească; ei – dupa cum scrie în constituție la articolul 132 alin. 1 – „îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. Nici vorbă despre vreo altă independență în afară de independența în privința soluțiilor din dosare. Curtea Constituțională a explicat acest lucru în amănunt (pe mai multe zeci de pagini) și de altfel și dna Simona Tănăsescu – profesor de drept constituțional, cea care a sustinut opinia contrară a președinției – are (și susține) aceași opinie în cartea sa “Constituția României. Comentariu pe articole”. Încercarea de scoatere a procurorilor de sub autoritatea ministrului de Justitie (membru al Executivului, cu largă susținere parlamentară), nu este o formă de eliberarea a acestora și de depolitizare. Și în trecut procurorii – cel puțin în cazul funcțiilor de conducere – au fost cel puțin numiți de persoane politice, dacă nu controlați de persoane politice. Nu putem fi de acord cu crearea unei alte puteri în stat (diferită de cea Judecătorească), pentru care nu există nici prevederi, nici controale constituționale și cu atât mai mult nu putem fi de accord ca această putere să fie sub controlul unic direct al Presedentiei sau indirect sub controlul S.R.I. (vezi protocoalele pe care Justiția le-a semnat cu S.R.I.). Și mai ales nu putem accepta ca in numele „eliberării” procurorilor de Politic să batjocorim constituția și autoritatea C.C.R.-ului.

Procurorii şi corupţia de putere.

Folosirea puterii – de către o persoană ce deţine acestă putere (1) arbitrar, (2) cu neglijenţă sau (3) contrar scopului în care această puterea a fost instituită şi încredinţată acelei persoane, constituie un abuz. Şi orice persoană căreia îi este oferită o putere este pândită de tentaţia şi capcana abuzului. Nu puterea însăşi este sursa abuzului, ci slăbiciunea umană o face posibilă. Dorinţa este uşor de sedus, voinţa este firavă, iar putinţa este limitată. Tocqueville scria ”Atotputernicia ca atare nu mi se pare în sine un lucru rău sau primejdios. Exercitarea ei depăseşte forţele unui om, oricare ar fi acela”, iar Loadul Acton, pe urmele lui Montesquieu, afirma şi el: “Puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe în mod absolut”). Împărţirea puterii (fie aceeaşi putere între mai multi oameni – vezi de exemplu Parlamentul, fie o putere în mai multe puteri în echilibru şi control reciproc – vezi împărţirea puterilor în Statul de drept) este o măsură menită să prevină abuzurile.
În cadrul Socialului se vorbeşte pe mii de voci (uneori în mod raţional, alteori – de cele mai multe ori! – în registrul emoţiei negative) despre corupţie (adică despre abuzul de putere al Politicului). Acesta preocupare legitimă a Socialului este însă deturnată, exagerbată sau confiscată. Nu insist aici şi acum asupra metodelor prin care se realizează aceste lucruri. Remarc doar că, urmare directă a lor, rămâne în periferia privirii critice a Socialului un alt tip de abuz, mult mai nociv pentru.că afectează însuşi echilibrul democratiei şi aduce atingere demnităţii şi libertăţii umane: abuzul de putere. Folosirea puterii de dragul puterii, folosirea puterii din plictis, folosirea puterii din dorinţa de a face rău, folosirea puterii ca forma de refulare, etc.... Toate aceste forme de abuz de putere nu conţin niciun principiu limitativ şi, prin comparaţie, atât de blamată corupţie pare o năzbâtie copilărească. Corupţia se poate opri în bariera omului şi a instituţiilor, abuzul de putere caută să depăşească tocmai aceaste bariere. Coruptia nu ucide decât accidental (scopul final al coruţiei fiind unul material); abuzul de putere torturează conştiinte şi dezintegrează democraţii, Dacă pentru politicienii corupţi Dante a pregătit bolgia a cincea din al optulea cerc al Infernului, pentru cei care abuzează de putere ar fi trebuit să pregătească al nouălea cerc al Infernului; şi dacă suntem de acord că cei care abuzează de putere îi trădeaza pe cei care le-o încredinţează, poate că în acest al noulea cerc al infernului, aproape de Satan, este şi locul lor. Noi – Socialul – am fost atât de mult timp victimele abuzului de putere – şi în comunism, şi epoca recentă – încât am dezvoltat diverse forme ale sindromului Stockholm; ne considerăm lipsiţi de putere, însă avem nevoie să o simţim în mâna de fier a unei singure persoane providenţiale indiferent de modul în care aceasta o foloseste. Desigur nu trebuie să uităm de puterea nivelatoare a manipulării...
Justitia poate opri – cel putin teoretic – corupţia Politicului. Are la îndemână armele (legile şi structurile) pentru a face acest lucru. Votul Socialului – atunci când Socialul deschide ochii şi atunci cand votul este luat în considerare – poate amenda atât abuzul de putere, (cât şi corupţia) la nivelul Politicului. Dacă însă abuzul de putere infestează Justiţia, rămân prea puţine mijloace de control la îndemâna Socialului (şi Politicului) pentru a restabili echilibrul (şi aici se dovedeşte nocivă tocmai acea independenţă a Justiţiei înţeleasă greşit ca o libertate absolută). Din ce în ce mai des apar suspiciuni şi dovezi ale unor abuzuri de putere (unele chiar strigătoare la cer) înfăptuite de procurori: martori preparaţi, dovezi falsificate, presiuni (chiar tortură) asupra martorilor, etc… Dacă în trecutul apropiat (epoca băsescu) toate aceste lucruri treceau drept bârfe sau manipulări, acum ele nu mai pot fi ignorate (sau minimizate) de către un Social onest. Nu poate exista nicio abatere de la principiile statului de drept, de la respectarea drepturilor omului; nu poate exista nicio încălcare  a separaţiei puterilor în stat; nu putem ceda niciunei morale ce propune răul ca mijloc pentru a ajunge la bine.
Totuşi, dacă recunoaştem abuzurile din Justiţie şi nu ne mulţumeşte arătatul cu degetul într-o singură direcţie: către Justiţie – ne impiedicăm în următoarele întrebări: Care au fost circustanţele care (1) au permis procurorilor să comită abuzul de putere şi (2) ce anume i-a îndemnat să facă acest lucru. Dacă pentru prima parte putem acuza (1) codurile penale (aberante, vagi şi laxe pe alocuri) sau (2) dereglajul institutional: (2.1) lipsa răspunderii şi a controlului, (2,2) modalităţile de presiune asupra judecătorilor (de care am vorbit şi mai sus), (2.3) protocoale de colaborare/cooperare cu SRI-ul, etc…), motivaţia acţiunilor procurorilor – ce-a de-a doua parte – este încă neclară. Să fie Corupţia un pericol atât de mare pentru Social (şi pentru Politic) încât Justiţia (prin procurori) să se considere îndreptăţită să oprească acest flagel cu orice pret, chiar şi acela al compromiterii instituţiilor ce o alcătuiesc şi a ieşirii din matca constituţională? Greu de crezut. Corupţia a fost în primul rând un subiect politic aruncat Socialului drept explicaţie (simplistă) pentru o stare de fapt şi folosit ca motiv pentru a-l scoate din letargie; coruptia a devenit inamicul public (“care ucide”) şi a căpătat chipul unor oameni politici; corupţia a fost instrumentată politic. Într-un prim “pas” (la nivel imagistic) – printr-o campanie susţinută online – a ajutat la marcarea unor ţinte (pur politice), iar la un “al doilea pas” prin intermediul Justiţiei (şi mai exact cu ajutorul procurorilor) s-a tras asupra acelor ţinte. Iată de ce cred ca Justiţia a făcut parte (de voie - de nevoie) dintr-un plan politic mai amplu, elaborat şi coordonat din altă parte, fără însă ca acest fapt (aservirea) să o exonereze în vreun fel. S-a făcut abuz de putere în Justiţie desigur, dar el a fost de mâna a doua; undeva mai sus a existat un abuz de putere de o magnitudine mult mai mare. Şi ştim unde să cautam: printre cei ce “apară Justitia” sau printre cei care au parghii cu care pot influenta (chiar şi indirect) Justiţia: (1) Preşedinte, (2) instituţiile de forţă (în special SRI cu care Justiţia a încheiat protocoale secrete), (3) PNL (căzut pradă feliei provenite din PDL) sau (4) ONG-uri (cu sponzorizări dubiose). Fie că este vorba de o singură persoană cu tendinţe autoritariste, fie de un grup cu interese obscure şi mijloace ce exced regulile democratice sau regulile economiei de piaţă, prin îngenuncherea în faţa lor, în ultima perioadă (începând din epoca băsescu) Justiţia şi –a pierdut din independenţa şi din respectul pe care ar trebui să le aibă în orice ţară în care “domneşte legea”.

Partea a III-a

Justiţia ca scut şi arma. Istoria epocii Băsescu. “Paşii” lui Băsescu. Justiţia trinomului. In loc de concluzie. Cine are puterea?

Justiţia ca scut şi arma.
Istoria recentă este plină de exemple de eşecuri ale democraţiei prin mijloace democratice: Hugo Chavez (în Venezuela), Ferdinand Marcos (Filipine), Alberto Fujimori (Peru), Juan Peron (Argentina), Recep Tayyip Erdogan (Turcia), Vladimir Putin (Rusia). (Unii îl trec pe lista şi pe preşedintele Trump). Ne-am obişnuit să credem – prin prisma scrierilor gânditorilor moderni (precum Toqueville) – că democraţia este punctul de maxim progres al organizării umane de la care – odată atins – nu ne putem întoarce. Din păcate democraţia se erodează: oamenii uită să o cultive pentru că s-au născut în mijlocul ei şi nu îi mai înţeleg principiul de justificare, iar unele instituţii – compuse din aceşti oameni – fie se clatină şi se prăbusesc, fie cresc nepermis de mult şi umbresc alte instituţii. De obicei aceste lucruri se întâmplă când apare în peisajul Politic un personaj cu porniri autoritariste, cu carismă şi priză la public, ce declară război unoi elite politice şi economice, pe care o etichetează ca fiind profund coruptă şi trădătoare.
Steven Levitsky şi Daniel Ziblatt au creat o listă de caracteristici ale unor astfel de personaje ce pun în primejdie democraţia, listă cu ajutorul careia acestea pot fi detectate încă de la primele manifestări pe scena politică: (1) respingerea regulilor jocului democratic; (2) negarea legitimităţii adversarilor politici, (3) toleranţa sau chiar încurajarea violenţei, (4) disponibilitatea de a reduce libertăţile civile ale oponenţilor, inclusiv ale presei. Scenariul – ce urmează dupa câstigarea prin populism şi demagogie a unor alegeri libere – este simplu: fie profitând de o criză reală (de obicei economică), fie creând inamici interni sau externi, fie propunând ameliorarea democraţiei, eradicarea corupţei sau creşterea securităţii, un astfel de personaj începe să adune puterea în mâna sa, cu paşi mici şi prin mijloace legale. În subteran puterea reală este asigurata de forţe militare, de intelligence sau de poliţie. Însă cheia pentru distrugerea (sau slăbirea) democraţiei cu ajutorul democraţiei o constituie tocmai păstrarea aparenţei de legitimitate (prin manipularea Socialului) şi de legalitate a acţiunilor întreprinse în detrimentul democraţiei (prin ocolirea, subjugarea sau înlăturarea Justiţiei). De obicei nicio tendinţă autoritaristă nu trece neobservată şi uneori întâmpină reacţii de respingere puternică din partea opoziţiei (şi poate şi a unei părti a Socialului). În acest caz Justiţia devine o armă – ajutând la înlăturarea adversarilor politici şi totodata un scut – fortând trecerea unor legi (prin exploatarea unor vicii sau ambiguităţi ale Literei Constituţiei şi prin violarea Spiritului Constituţiei). Cu un Social orbit sau temător şi cu o Justiţie nu doar înlăturată din cale, ci chiar atrasă de partea sa, drumul de la democraţie la autoritarism este deschis şi curăţat.

Istoria epocii Băsescu. “Paşii” lui Băsescu. Justiţia trinomului.

Plecând de la lista de caracteristici autoritariste şi analizand ceea s-a întâmplat după Revoluţie în Romania putem recunoaşte că şi prin politica noastră au trecut fulgurant sau catastrofal personaje de acest fel. Poate cel mai vocal din ele a fost “tribunul” Vadim, (un om cult şi charismatic, poate animat de intenţii bune, însa cu un discurs violent nationalist) ce a candidat pentru presedinţie în 2000. Doar o coalizarea a forţelor politice şi a presei din acea perioadă a făcut posibilă evitarea în ultimul moment (Vadim ajunsese până în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale) al unui dezastru democratic. A funcţionat atunci un bun-simţ democratic (poate şi pentru că Vadim a fost prea puţin grijuliu în ascunderea intenţiilor sale şi a mijloacelor pe care le-ar fi folosit odată ajus la putere), semn că democraţia românească avea (în 2000) un anumit grad de maturitate. (Este poate examenul cel mai importat pe care democraţia l-a dat după Revoluţie şi în acelaşi timp dovada că ne aflăm pe drumul cel bun). În 2004 însă acelaşi bun-simţ politic al Socialului (şi al partidelor politice ce s-au confruntat în alegeri) din pacate nu a mai funcţionat, permiţând ascensiunea spre vârfurile puterii a celui mai cunoscut personaj autoritarist al Romaniei: Traian Băsescu. El poartă vina că după 10 ani în interiorul ţării s-a răspândit până la metastaza cancerul abuzului de putere şi – desigur – cancerul corupţiei.
În aceeaşi măsură în care trecutul este necesar pentru a înţelege prezentul şi prezentul este necesar pentru a înţelege trecutul. Faptele se înlănţuiesc, produc efecte şi îşi dezvăluie astfel cauzele materiale, formale, eficiente sau finale. Odată cu Traian Basescu, “establishmentul” politic (de sorginte socialistă, alcătuit în mare parte din cadrele fortul Partid Unic) a fost răsturnat şi înlocuit cu unul securistoid. Abia acum, dupa ce am început să deschidem ochii putem vedea şi putem înţelege pârghiile şi lanturile cumplitului mecanism pe care acesta l-a pus în funcţiune. Ca oricare alt personaj din galeria de conducători cu tendinţe autoritariste, Băsescu s-a folosit de puterea prezidenţială la limita constituţionalităţii (şi chiar dincolo de ea). Şi-a spus “presedinte jucător” sugerând prin aceasta ca rolul de “arbitru” (prevăzut de Constituţie) nu îi este deajuns. A căutat (şi a obţinut) printr-o retorică brutală şi frustă o susţinere largă a Socialului şi a intrat de nenumărate ori (mai ales în cel de-al doilea mandat) cu bocancii murdari în grădina Legistativului şi a Executivului. (Notă: Să nu uităm că Băsescu a ţinut mult timp în laţ prim-ministrul, luând şi comunicând decizii executive în locul acestuia fără niciun fel de jenă democratică). Adevărata putere însă şi-a extras-o şi şi-a exercitat-o împotriva adversarilor politici cu ajutorul Justiţiei şi al Serviciilor Secrete. După cum am mai precizat, în încercarea de a menţine departe de jocul politic aceste puteri (şi pentru a asigura o continuitate şi stabilitate în condiţii de criză), Constituţia acordă presedinte o serie de prerogative în numirea magistraţilor, a unor judecători constituţionali şi a capilor Serviciilor Secrete. Se prezumă însă (1) o bună-credinţă şi o bună-creştere, (2) o detaşare de meschinăria politicului şi (3) o punere în slujba interesului national a persoanei ce ocupă postul de preşedinte. Băsescu nu a avut niciuna dintre calitatile de mai sus şi a întâmpinat o mult prea slabă opoziţie în acţiunile – legale! – pe care le-a întreprins pentru a-şi consolida puterea. Înainte de “paşii” lui Johannis au fost “paşii” lui Băsescu…
Primul pas (după venirea la putere) a fost schimbarea legilor justiţiei (cu ajutorul direct al Monicăi Macovei şi al lui Cristian Predoiu, astăzi metamorfozaţi amândoi în gardienii şi bocitoarele Justiţiei). Trebuie amintit (măcar pentru a puncta ironia istoriei şi ipocrizia celor ce o înfăptuiesc) că aceste legi au fost adoptate fără dezbare publică şi parlamentară, fără isterizarea Socialului, prin asumare. Actul în sine a trecut neobservat printre alte acte similare întreptate în aceeaşi direcţie antidemocratică, semn că normalitatea a fost foarte repede confiscată şi întoarsă pe dos.
Al doilea pas a fost numirea procurorilor şi judecătorilor loiali care să foloseasca noile Coduri în direcţiile trasate de la Cotroceni. La inceput inamicii au fost “comuniştii”, “baronii PDS” (2004-2009), apoi “mogulii” (2009-2012) şi în final “corupţii” (2012 – 2014). Întâmplător sau nu, tocmai adversarii politici (şi economici) ai PDL-ului (şi a lui Băsescu personal, ce se identifica fără nicio reţinere cu partidul chiar şi după ce a devenit presedinte) s-au încadrat în categoria “inamicilor”. S-a deschis astfel în Romania un lung şi ruşinos sezon al vânătorii de vrăjitoare.
Numirile de magistraţi şi modificarile aduse legilor justiţiei au fost urmate de al treilea pas: întărirea, restructurarea şi chiar crearea unor instituţii noii în înteriorul Justiţiei/Ministrului Public care să servească mai bine scopurilor autoritariste ale preşedintelui. Voinţa nu era suficientă; era necesară şi o disciplină şi un control ierarhic pentru ca deciziile să fie implementate cât mai eficient. Mecanismul trebuia specializat, uns şi urmărit îndeaproape. Desigur exemplul cel mai bun şi mai cunoascut este Direcţia Naţională Anticorupţie, astăzi miza şi parte implicată într-un enorm scandal politic. Deşi – sub o altă forma (Parchetul Naţional Anticorupţie) şi cu rezultate submediocre – instituţia exista şi înainte de venirea la putere a lui Băsescu, în mandatul Monicăi Macovei, după 2005, DNA – mai întâi Departamentul Naţional Anticorupţie şi abia apoi Direcţia Naţională Anticoruptie – a fost reînventată, a trecut în subordinea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PICCJ) şi a (re)dobândit dreptul de a investiga – foarte convenabil – parlamentari. (Notă: Foarte convenabil, deoarece majoritatea inamicilor politici erau – sau fusesera – parlamentari). Mai întâi sub conducerea lui Daniel Morar şi apoi sub conducerea Laurei Codruţa Koveşi, DNA a dat cu prisosinţă dovada loialităţii faţă de zona portocalie (PDL) a spectrului politic, (cel puţin) până la sfrâşitul celui de-al doilea mandat al lui Băsescu. În malaxorul ei au căzut exclusiv persoane ce au antagonizat Presedinţia şi grupul de interese economice şi politice din jurul preşedintelui. Socialul a fost însă mulţumit de “spectacolul cătuşelor” (cum a fost numit) şi a aplaudat chiar şi în lipsa pâinii.
Totuşi, nici cel de-al treilea pas nu a fost deajuns. Prin plasa Justiţiei (fie datorită probatoriului insuficient, fie datorită nealinierii politice a unor judecători) scăpau în continuare “comunişti”, “moguli” şi “corupţi”. Băsescu trebuia să supraliciteze; să forţeze prapeţii democraţiei, rămânând în acelaşi timp în litera ei. Pasul al patrulea nu putea fi însă făcut fără un context propice şi o justificare pe măsură; iar contextul şi justificarea au apărut în 2008: criza economică. Nu este sigur că fără criza economică din 2008, lucrurile ar fi arătat altfel, dar cu siguranţă ea a uşurat mult drumul spre putere (nelimitată) a lui Băsescu. De obicei o criza (fie că este provocată, fie că este lucrarea hazardului, fie că este creata în totalitate prin manipulare şi iluzie) constituie un prilej excelent pentru ca un autoritarist să se scuture de chingile constituţionale şi să asalteze democraţia în numele salvarii tarii. Teama este cea mai buna metoda pentru expolierea de libertăţi, dupa cum umilinţa este cea mai bună metoda de a destabiliza balanţa justiţiei. Socialul – o buna parte dintre el – a crezut în imaginea de conducător aspru, dar drept, chemat să ia măsuri drastice pentru a salva “nava” din furtună şi chiar să se razbune pe cei care (prin “comunismul” şi/sau prin “corupţia” lor) o distruseseră (sau cel puţin o găuriseră). (Mai grav este că şi o parte a intelectualilor romani s-au alinit în spatele lui, precum sobolanii în spatele cântăreţului din fluier).
Dupa 2008 şi mai ales după realegerea din 2009, pe fondul instabilităţii economice şi sociale, câtă vreme atenţia Socialului, dar şi a altor instituţii era canalizată în alte direcţii, Băsescu a introdus în Justiţie calul troian: SRI-ul. În mod oficial şi în acelaşi timp pe ascuns a obţinut în cadrul CSAT-ului o decizie ce declara “corupţia” o problema de siguranţa naţională, o “vulnerabilitate”. S-a putut astfel justifica intervenţia SRI-ului în (1) constituirea probatoriului şi în (2) judecarea cazurilor de corupţie. Spre ruşinea Justiţiei (dar mai ales a celor care o reprezentau la acel moment), o serie de protocoale au fost semnate între SRI şi alte părţi din corpul Justiţiei, protocoale ce trasau foarte exact cadrul operativ al intervenţiei (sub numele de “cooperare” sau “colaborare”) SRI-ului: în general prin restrângeri ale liberarilor şi drepturilor persoanelor, dar care prevedeau şi responsabilităţi ce excedau – cel putin din punct de vedere etic – statutul de magistrat, din partea procurorilor şi a judectorilor. Problema majora nu este însă existenţa acestor protocoale, (de care Socialul a aflat de curând), ci faptul că au deschis calea legală pentru abuz. Nu ele în sine sunt (sau au fost) neconstituţionale, ci acţiunile care au decurs din punerea lor în aplicare. (Nota: Aceast[ situaţie este similară cu modul în care sunt judecate legile în America. Încă din secolul trecut Tocqueville remarca faptul că în America nu legile sunt declarate neconstituţionale, ci aplicarea lor în anumite cazuri particulare, lucru care desigur în final poate conduce la retragerea respectivei legi).
Al patrulea pas, cu consecinţe nu numai imediate şi punctuale (ele în sine de o gravitate extremă: vieţi sfărâmate pe nedrept, încălcărea drepturilor omului, etc…), ci şi de lungă durată şi de profunzime (la nivelul mentalităţitor şi instituţiilor) este moştenirea “glorioasă” a regimului Băsescu. Sistemul diabolic creat la acel moment (SRI-Justiţie), menit să dea o putere sporită unei singure persoane şi să inhibe puterea Executivului şi a Legislativului, s-a dovedit atât de viabil, încât a continuat să functioneze şi după ce Băsescu a eşuat în încercarea de a ajunge cu un alt vehicol politic (PMP) la putere în 2014. Ceea ce era înainte un trinom s-a transformat în binom...

În loc de concluzie. Cine are puterea?

Înțelegând rolul jucat de Justiție (de o anumită parte a ei) în epoca Băsescu (rol păstrat şi în epoca ce a urmat: epoca Johannis), dar şi pericolul general valabil al deviației constituționale a Justitiei (de care am vorbit mai sus), devine mai limpede ce anume motiveaza în zilele noastre Justiția. Pe de-o parte abuzul de putere în sine este ofertant pentru orgolii, pe de altă parte nu mai poate crede nimeni (cel puțin până acum) în independența Justiției, câtă vreme umbra SRI-ul se întinde pe cotloanele instituțiilor sale. Pe de altă parte devine la fel de limpede interesul pe care îl trezețte Justiția.Temerea este ca manetele Justitiei (construite de SRI) pentru fostrul presedinte au ajuns prin moștenire indirectă la Johannis. Dar nici varianta în care SRI-ul a devenit autonom şi a ajuns chiar să controleze noul președinte nu poate fi exclusă. În orice caz trinomul (Președinte-Servicii Secrete-Justiție) s-a reîntregit şi punând întrebarea precum Cicero “Cui bono?” descoperim interesul acestuia de (1) a nu fi modificate legile justitiei, de (2) a ascunde protocoalele secrete, de (3) a păstra Președintele ca factor decident în procedurile de numire şi revocare a unor magistrați, dar şi (4) de discreditare (prin campanii de presă) a Executivului şi (5) de slăbire (prin intimidare) a Legislativului. De altfel toți pașii făcuți de președintele Johannis (în continuarea pașilor lui Băsescu) confirmă încă o dată alinierea de forțe nedemocratice împotriva Parlamentului (și împotriva Socialului). Și nu sunt singurii pași; urmează și alții, poate mai periculoși decât cei de până acum. Ne apropiem de un dezdodământ....



sâmbătă, 12 mai 2018

Fragmente Jurnal CVII - Sisif - primul postmodern

Pentru moderni trecutul însemna istoria, prezentul – realitatea înconjurătoare (înțeleasă și domesticită), iar viitorul era privit prin prisma încrederii în progres. Pentru post-moderni, în schimb, trecutul este judecat și condamnat apriori (sau nu există deloc), prezentul este o ficțiune construită prin filme, VR și fake-news, iar viitorul este cauza unei continue și apăsătoare angoase. În termeni post-moderni (pentru post-moderni) trecutul se numeste uzură morală, prezentul – val tehnologic, iar viitorul – următorul upgrade. Actualitatea le-ar fi apărut însă modernilor – iar cel ce face acest enunț este un modern! – ca o mare și întristătoare regresie într-o buclă infinită din care nu se mai poate ieși. Omul postmodern este un Sisif: trăiește absurdul și are iluzia scopului: Noul, scop ce în final îi alimenteaza absurdul. Noul, mereu și întotdeauna – Noul! Este un eșec al existenței, însă un triumf al supraviețuirii. Sisif, oricat de obosit ar fi, este gata oricând să o ia de la capăt fără constientizarea dezastroasă a inutilitătății actului pe care îl repetă cu obstinație.

sâmbătă, 28 aprilie 2018

Fragmente Jurnal CVI - Problema islamismului



Problema principală pe care o ridică islamismul civilizației occidentale este aceea că, în spirit și în literă, este o religie politică, (nu o religie socială, cum este creștinismul). Termenul ce revine des în textele islamice este „supunerea”, ordinea strictă, ierarhizată, spre deosebire de creștinism unde principiul descriptiv este păcatul, iar principiile normative sunt toleranța, mila, iertarea. Islamul a fost emanația unui conducător de oști pornit într-o misiune de cucerire sau de unire de triburi sub propria comandă, în timpul sec al VI lea. Din această perspectivă era (și încă este) de neconceput în cadrul ei o separație a puterii teologice de cea administrativă, pentru că una se sprijină și o întărește pe cealaltă, pentru că principiul politic este un principiu de justificare . Preceptele islamice sunt stricte în această privință; o încercare de emancipare a puterii administrative sau măcar o limitare a puterii teologice este interpretată ca o declarație de război. Aceasta viziune este ireconciliabilă cu viziunea creștinismului care este în sine „o religie a ieșirii din religie” (cf. Gauchet), o religie care recunoaște „ce-i al Cezarului” și include în normele sale acceptarea normei laice, a puterii administrative a Cezarului. (Desigur, la un moment dat, și creștinismul a fost instrumentat politic, dar în cazul creștinismului a existat întotdeauna o cale de retragere a religiei din politică, o abandonare a intereselor lumești – efemere și meschine - în fața intereselor superioare și eterne ale „Împărăției Cerurilor”. Să nu uitam că în fond religia creștină este o religie a non-combativității, o religie a „întoarcerii obrazului”.) Dialogul este exclus, iar toleranța manifestată de societățile creștine este inutilă și de neînțeles. Pe de altă parte nici încercările (firave și neconvingătoare) de impunere a unor norme administrative unor comunități islamice, norme ce contravin unor norme religioase (cu este exemplul purtării burkăi), nu poate da roade pentru că atacă însăși identitatea comunității și a membrilor ei, identitate socială, identitate construită în primul rând prin identitate religioasa, adică – în esență - prin identitate politică. Iar rezistența în acest caz nu este în primul rând una politică, prin lupta (jihad), nu prin plecarea capului, prin martiriu sau prin predică.


Aceeași problemă a ciocnirii dintre două culturi (una profund religioasă și determinată politic, cealaltă laică și determinată social) conduce la o altă problemă greu – dacă nu imposibil – de gestionat: atitudinea ostilă față de Socialul țării gazdă. Faptul că nu se poate înțelege o nealiniere religioasă a cetățenilor unei țări și – prin aceasta – o aliniere politică a acestora este corolarul celor de mai sus. (De aceea eventualele ținte ale atacurilor teroriste sunt alese din rândul Socialului. Nu se urmărește doar teroarea și răzbunarea. Socialul, pentru islamism, este în primul rând un agent politic.) Dincolo însă de reacția tare – rarele atacuri teroriste – se constată pretutindeni o reacție slabă: auto-enclavizarea comunităților islamice, reacție ce naște în cascadă și întreține alte probleme de ordin socio-economic (în afara problemelor pur religioase sau politice) precum alienare, refuzul educației, șomaj și distanțare economică a membrilor ei de ceilalți membri ai țărilor de adopție. Acestea sunt tot atâtea motive de umilință ce alimentează și ele în final ura.