duminică, 16 ianuarie 2022

Despre politică și morală

 

Încep cu o concluzie. În problema politică, în problema economică, dar și în problema pandemiei, pentru Social, singurul mod corect de a judeca este cel moral. Nu cel ideologic/politic (stânga /dreapta, progresist/conservator), care s-a dovedit (de curând chiar) falimentar, nici cel identitar (vaccinat/nevaccinat, etc..., căci lista dimensiunilor după care ne putem separa este infinită). Doar conștiințele – educate, libere si morale – se pot ridica deasupra tumultului istoriei prezente, se pot îndepărta de vecinătățile sulfuroase și pot vedea și apăra valori eterne și universale (nu unele de conjunctură, meschine, ce mânjesc ființa umană); doar conștiințele – educate, libere și morale – pot cu adevărat dialoga (pentru că au loialități față de semeni și față de adevăr, nu față de grupurile din care fac parte);  doar conștiințele – educate, libere și morale – pot judeca obiectiv Politicul (pentru ca discernământul nu le este afectat); doar conștiințele – educate, libere și morale – își pot învinge spaimele (cu spaima mai mare de a-și trăda demnitatea de om).  Nu ne putem aici întrebarea care este sursa moralei care poate îndruma conștiințele și despre care vorbim; este de ajuns constatarea că această morală trebuie să fie superioară moralei legilor date de oameni, pentru că altfel ea ar fi reductibilă la o idee politică și în același timp superioară unor instincte de supraviețuire individuală sau de grup, pentru că altfel ea n-ar duce în fundătura unui coșmar Hobbesian.

Dacă utilizăm termenii din teoria dezvoltată de Kohlberg, ar trebui să depășim nivelul de dezvoltare morală pre-convențional, (acolo unde stăpânește instinctul de supraviețuire și deciziile sunt ghidate inconștient de interes sau de spaimă), dar și cel convențional, (acolo unde ne mână instinctul de turma, iar deciziile sunt luate din conformism în numele dorinței de ordine). Înainte de a judeca evenimente politice, înainte de a cântări măsurile luate pentru combaterea pandemiei, înainte de a decide în privința navigării prin viitoarea criză economica ar trebui să facem pasul în zona principiilor și valorilor, a contractului social, către nivelul post-convențional de dezvoltare morală.

Încep astfel pentru că a pune varianta normativă înaintea celei descriptive scade simțitor pericolul de a considera varianta descriptivă cea normală. Suntem cum nu trebuie să fim și e bine să știm cum ar trebui să fim! Conștiințele sunt fie adormite, fie corupte, fie dezorientate, iar obiectivitatea, moderația și morala nu au fost niciodată virtuți când a fost vorba despre politic sau social. Nu ne putem mira că în final nici dialogul nu a mai fost o valoare. Și că ura a triumfat.  H. R. Patapievici nu se înșela când susținea că „Suntem bolnavi, otrăviți, intoxicați de politică. Suntem în pragul colapsului sufletesc și social, pentru că ura politică a înfrânt instinctul de conservare” – și morala, aș adăuga eu! – „Am prefera să murim cu toții, decât să acceptăm ca unii au avut dreptate, iar alții s-au înșelat, ori că eroarea aparține, indiferent de crez politic, celor care au împins adversarul în zona urii”. (H. R. Patapievici s-a înșelat în restul cărții din care am extras citatul, dar asta e o altă poveste!). Am mers multă vreme folosind motorul urii. Iar ura are câteva proprietăți: în primul rând ea închide, stabilizează și loializează individul – in același fel în care o face dragostea – astfel încât individul devine complet impermeabil la argumente (ale mintii sau ale inimii); iar în al doilea rând ea – ura – exclude dilema sau valoarea morală, pentru că se substituie judecății morale. Încerc să profit de faptul că acum, după ani de ură (referința la cartea lui H R Patapievici nu e întâmplătoare) a urmat în Social un val de stupefacție, de scârbă sau de renunțare (după cum spuneam într-un alt articol). Politicul (prin pactizarea dintre PNL și PSD) a lăsat în offside o parte a Socialului angrenat total cu identitatea și conștiința – prin ură! – în jocul politic (și nimeni nu pare preocupat de acest aspect). (Probabil perspectiva alegerilor e îndepărtată, iar prezentul nu necesită vreun apel la Social). Nu ne putem permite un Social format din „depresivi paranoici” (H. R. Patapievici), un Social apatic, un Social dezinteresat până în 2024, la următoarele alegeri, când va începe din nou predarea lecțiilor urii. De aceea predic întoarcerea – cât mai degrabă – la o morală dincolo de politic și dincolo de trup. S-ar putea astfel putea primeni sufletele (conștiințele), s-ar putea definii identitățile prin responsabilități, s-ar putea îndrepta spre bine judecățile politice (iar in final – de ce nu? – politicul însuși).

Obiecția în privința moralei – pe care orice psiholog clinician sau filozof onest o ridică – este aceea că morala se validează doar prin acțiune. Doar un act moral este garanția unei judecăți morale corecte și nu invers.  Dacă pretindem o judecată morală a Socialului, aplecată asupra actelor și cuvintelor Politicului (și nu numai), cerem de fapt Socialului să facă dovada moralității sale în propria ograda. În propria existență. Prin modul în care prețuiește libertatea, prin modul în care își apără cultura, prin modul în care își discută intern opiniile, prin modul în care își manifestă nemulțumirea, prin modul în care muncește și se distrează. Prea multa vreme explicațiile suferințelor Socialului s-au găsit doar în sfera Politicului. Prea multa vreme Politicul a dat vina (și a mizat) pe neglijența, prostia, indolența Socialului. Dacă atenția Socialului ar fi îndreptată asupra lui însuși, dacă și-ar veghea propriul comportament, daca și-ar îndrepta propriile greșeli, dacă și-ar apăra și promova forța creatoare, dacă și-ar respecta trecutul, daca s-ar comporta demn în fața primejdiei, dacă ar știi să facă sacrificii pentru a-și asigura viitorul, dacă nu ar permite niciunei ideologii serbede să rupă bucăți din el... într-un cuvânt: dacă Socialul s-ar comporta moral, atunci fără îndoială că și judecata sa politica ar fi corecta, votul nu ar fi viciat, iar Politicul s-ar primeni într-un final. Nu este o speranță deșartă, câtă vreme acest lucru de bun simț este înțeles. Chiar dacă e mai simplu să continuăm hora urii, aruncarea cu invective in sus, bălăceala în amărăciunea eșecului, până la urmă și o singură raza de soare poate alunga întunericul. Știm că o singură conștiință – educată, liberă și morală – poate stârni o revoluție; știm că o singură conștiință – educată, liberă și morală – poate fi contagioasă în bine; știm că o singură conștiință – educată, liberă și morală – care denunță minciuna și lașitatea poate înclina balanța. Camus afirma și el – prin articolele cuprinse in volumul II din Actuale – că „o morală este posibilă și că ea costă scump”.  Dacă ar fi adevărat ar însemna că „pasul acesta, chiar și nesigur” ne-ar scoate „din negațiile încăpățânate și din conformism”, adică tocmai din capcana moralelor inferioare. Și tot ceea ce ar mai trebui făcut ar fi să se arate că morala superioara (cea a principiilor si a valorilor) rămâne singura cale în problema politicului (și a tuturor celorlalte probleme cu care se confruntă) și că beneficiile ce ne așteaptă la sfârșit depășesc costurile.

Deci bătălia pe care trebuie să o ducă Socialul este cu tot ceea ce îi întunecă orizontul și îi corupe voința. Cu tot ce îl îndepărtează de moralitate. Cu nihilismul ce îi șterge viitorul, cu hedonismul ce îi otrăvește prezentul, cu servitutea ce îi erodează demnitatea, cu indecizia ce îi surpa discernământul, cu toleranța absurdă ce îl paralizează și îl încarcă cu false vinovății. Aceste cuvinte nu vizează însă un Social ca un monolit care împarte identități și protejează prin anonimat și mediocritate, ci un Social responsabil alcătuit dintr-o însumare de conștiințe vii, diferite, dar cu un sens comun și cu valori împărtășite; problemele moralei sunt ale conștiințelor, nu ale identităților.

Chiar dacă războiul este generalizat la nivelul Socialului, fiecare dintre noi are înăuntrul său un câmp de bătălie; noi suntem Socialul. Condiția acestei lupte (a moralității) este educația, iar rezultatul ei este libertatea. (Și bineînțeles pacea). Din botezul acestei bătălii se nasc (și se vor naște și mai departe) conștiințele educate, libere și morale (conștiințele liberale) și ea ar trebui să fie singura politică a Socialului. Înarmat cu moralitate nu îi va fi greu Socialului să aprecieze măsura în care sunt necesare investiții sau cum trebuie protejat individul de legi, de contracte, de politici. Înarmat cu moralitate Socialul va detecta ușor notele demagogice din discursul politicienilor care îi cer votul și nu se va umple cu dispreț sau ură ideologică. Înarmat cu moralitate Socialul (după cum spuneam) va judeca corect actele Politicului în funcție de interesul propriu și de valorile universale la care a aderat.    

Închei cu o notă din Jurnal: „Unii cred că ființa umană se naște liberă și mai apoi Societatea o închide cu normele ei rigide și uneori absurde. Eu – dimpotrivă! – cred că închisoarea este de fapt condiția umană esențială și că menirea (sau datoria) Ființei este să încerce să se elibereze. Singura cale pe cale pe care o întrevăd  este educația si morala – și singurul sprijin adevărat pe care îl al avem cu toții este religia creștină. Este însă mai ușor să crezi că ești forțat să îți duci viața într-un anume fel (cu toate suferințele și tragediile ei), decât să găsești calea (și s-o urmezi, riscând) spre o lumina a spiritului, spre autonomie, spre bine. Spre libertate...” A pune morala înaintea libertății și politicii face din mine un conservator; însă în același timp valoarea absolută pe care o dau libertății face din mine un liberal, iar loialitatea fără rest față de Social face din mine și un om al stânga.

16.01.2022

 

 

 

 

miercuri, 29 decembrie 2021

Sonet Ianuarie II


Un ger năprasnic dinții și-i ascute

Și peste-orașul umbrelor cu șal

Trec zile tot mai albe și mai slute

Și se coboară cerul de metal.

 

Fantoma sărbătorilor trecute

Mai iese câteodată din canal

Și chiar de anul încă la-nceput e,

În jur sunt semne de potop final.

 

Ianuarie. Câte un pic se moare

Când globurile-s sparte prin piețe,

Când vin temperaturile polare

 

Pe-afară și în case e tristețe,

Când cărnii i se face dor de soare

Și sufletul începe să înghețe...

                                                                                                                                                                     27-28.12.2021

duminică, 21 noiembrie 2021

Întrebări retorice, o retrospectivă și o amintire...

 


Întrebarea care persistă în mințile tuturor zilele acestea este dacă alianța (unirea, uniunea sau ce o fi ea) dintre PNL și PSD este corectă din punct de vedere moral, eficientă din punct de vedere politic și benefică pentru Social. Dacă nu știm cum sa răspundem este pentru că Politicul a însămânțat în Social atâta discordie (prin fapte, dar mai ales prin cuvinte) încât avem impresia că îl vedem pe Arhanghelul Gabriel alături de Scaraoțchi, pe Churchill alături de Hitler, pe Xerxes alături de Leonida. Suntem în punctul în care ideologia se termină abrupt și unde am putea să descoperim principii și valori comune și cu toate astea alegem varianta stupefacției, a scârbei sau a abandonului.

Nu am fost trădați, ci jucăm doar într-o piesă cu trădători și trădați. Suntem în mijlocul unei tragedii, dar răul este în noi. (Din păcate încercările la care ne-a supus pandemia nu ne-au luminat sufletele și mințile). Ar trebui – noi, Socialul! – să avem curajul de a ne asuma greșelile.  Prea mult timp am văzut în dihotomia de pe scena politică  (stânga – PSD și dreapta – PNL) o reprezentare arhetipală a luptei dintre bine și rău. Și de prea mult timp ne închipuim niște muritori care se implică în războaiele dintre zei. Noi Socialul – nu suntem nici victime și nici călăi; avem o responsabilitate în a înțelege că ne-a plăcut să fim mințiți, ne-a plăcut să fim abuzați. Am știut pe cine alegem, dar am crezut că minciuna și abuzul pot învinge răul, ne pot salva și pot restaura dreptatea. Nu am făcut însă nimic altceva decât sa alimentăm răul și urâtul din noi înșine.

Sloganurile, ideologia, propaganda nu au fost doar niciodată altceva decât opțiuni. Unii dintre noi si-au explicat propriile eșecuri și propria negură din viață prin izbânda unui partid politic; alții au pus atâta patimă în susținerea unor personaje politice pentru că aveau nevoie de o identitate și de o conștiință (fie ea și exterioară); alții au vrut să scape de banalitate și plictis intrând în arenă. Nu mintea, ci inima și voința au fost slabe. Acum – la momentul păcii din ceruri – le fuge pământul de sub picioare tuturor celor ce și-au făcut cu bună știință din politică o religie, un sens sau o realitate.

Dacă nu am fi investit atât de mult din ceea ce suntem într-o parte sau alta a spectrului politic nu am fi ratat lecția armistițiului dintre PNL și PSD. Orice negocieri toxice s-au făcut peste capetele romanilor, oricât de mult din viitorul lor a fost vândut, cu oricât de multă suferință vor plăti toate astea, important rămâne totuși faptul că (formal) niște inamici care păreau ireconciliabili s-au așezat la o masă. Poate că principiul din care și-au făcut umbrelă este unul al răului, dar asta ar trebui să ne dea speranța că totuși există principii care dau unitate Politicului. De ce nu ne-am întreba și noi – Socialul – care sunt principiile care ne-ar putea uni în fata unei amenințări? De ce nu am putea înțelege că a ne dori unii altora binele nu înseamnă exterminare sau izolare? De ce nu am putea șterge dintre noi disprețul, neîncrederea și ura? De ce nu am putea da noi – Socialul – un exemplu de toleranță și respect, de deschidere și de bunăvoință Politicului?

----------

Nu este momentul pentru idealism și inocență, după cum nu este nici momentul să menținem blocada și rămânem în tranșee până la anihilarea totală. Cele două părți (să nu le spunem partide) s-au mai înfrățit și în trecut. (Și în bine și în rău. E mai puțin important fondul). Însuși modul în care încearcă să treacă astăzi (și unii și alții) drept opozanți eterni (ce își strâng astăzi mâinile de nevoie, cu inimile îndoite) este o insultă la adresa inteligenței socialului. Ne putem descurca în hățișul istoriei din ultimii 32 de ani pentru a găsi câteva exemple:

1. În anul 1991, lupii liberali mai tineri (sub denumirea PNL-AT) s-au înhăitat cu FSN-ul și au ajuns la guvernare. Dinu Patriciu a devenit atunci ministru al Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, iar Viorel Cataramă - secretar de stat la Turism.

2. În Guvernul Stolojan, după mineriada din septembrie `91, PNL-ul (de rit vechi) a obținut și el două cabinete grele: Justiția (Mircea Ionescu Quintus) și Finanțele (George Danielescu) și a făcut casă bună cu FSN-ul comuniștilor cu „fața umană”.

3. După ce a trădat și a slăbit coaliția dreptei în 2000, în 2004 PNL-ul a fost sedus de un alt partid (încă) de stânga (PD-ul lui Traian Băsescu); înainte de alegeri între PNL și PD s-a perfectat un mariaj (ce a durat până 2006) sub numele de Alianța DA (Dreptate și Adevăr), iar noi ne-am ales cu „președintele jucător”

4. Un scurt intermezzo: la alegerile prezidențiale din 2009, PNL s-a aliat din nou cu PSD în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Fără succes...

5. Ultimul episod – și cel mai cunoscut – este episodul USL (alianța „infamă” sau „contra naturii” dintre PSD și PNL, o alianță ridicată nu pe principii abstracte, ci pe nevoia cât se poate de concretă de a face atmosfera din Romania mai respirabilă). USL a durat din 2011 până în 2014, când au intervenit probabil orgolii, pofte și interese străine ...

„Alte vremuri, alți oameni”, s-ar putea spune, însă această sintagmă nu ar face decât să dezvăluie cât de mult suntem legați de acele vremuri și de acei oameni. (Pe lângă faptul ca ar fi un neadevăr dureros). Din păcate nu vedem Istoria (deși am trăit-o) tocmai din pricina prezentului. Frica de a nu ne zdruncina realitatea (construită) de azi ne face să fim foarte grijulii și orbi cu trecutul.

Adevărul – pe care nu ar trebui să îl sacrificam nici chiar pentru a rămâne morali și deștepți în proprii noștri ochi – este că cei ce ne-au recrutat în armatele „binelui” (pornite să se extermine reciproc prin vorbe) nu sunt la primul armistițiu sau la prima alianță și nu cred tot ceea ce spun; nu ar trebui să fim noi mai plini de zel în nimicire sau martiriu decât sunt cei ce ne inspiră și ne conduc.

----------

...Iar dacă argumentația mea din paragrafele de mai sus nu a fost suficient de clară și de convingătoare, îmi pun o ultimă speranța în următoarea amintire:

În toamna anului 2012 (în circumstanțe pe care acum le-am uitat și care nu au oricum nicio importanță) călătoream spre Sinaia într-o mașină condusă de un necunoscut vorbăreț și antipatic. Se însera, drumul era monoton, iar ceilalți pasageri moțăiau încă de la plecare pe bancheta din spate. Obiceiul de a fi mai precaut și mai rezervat l-am căpătat mult mai târziu, astfel încât atunci – pe jumătate stingherit, pe jumătate tributar bunei-creșteri – m-am lăsat antrenat în diverse discuții. După ce am trecut de Campina și am epuizat toate amabilitățile, am intrat inevitabil și în politică. Subiectul fierbinte al momentului era suspendarea președintelui și recunosc că eram destul de pătimaș. Am încercat vreo jumătate de oră să explic de ce Băsescu trebuia demis și de ce USL-ul era o alianță a binelui, până să realizez că îmi pierdeam vremea de pomană. Necunoscutul era un tip între două vârste, mai blazat și cu mai multe certitudini decât mine; a ținut să-mi povestească – pentru a-și explica dezgustul fără de întreaga clasă politică – cum pe vremea în care lucra la Parlament i-a văzut pe unii dintre „aleșii neamului” ce se înjurau de la tribuna ziua, îmbătându-se apoi seara, frățește, la restaurantul Doi Cocoși.

„Dacă noi” – am replicat – „putem să ne certam pe subiecte politice și apoi sa bem un pahar de vin, cred că și politicienii au dreptul să facă același lucru. Și noi și ei avem diferende, nu războaie.” Nu știu dacă a fost de acord cu mine, însă restul drumului, de la Comarnic în sus, l-am parcurs în tăcere...

 

 

 

  

joi, 11 noiembrie 2021

Trezirea

 

Unii s-au trezit și fac zgomot.... Nu speram și nu așteptam acest moment pentru a aminti de afirmații premonitorii mai vechi și pentru a jubila meschin. Dar nici nu îl puteam lăsa să treacă fără a-l marca în vreun fel. Trezirile sunt bune, însă ele sunt urmate întotdeauna la români de lamentația după mintea cea din urmă și de o nouă repriza de somn. Există o fereastră îngustă de timp în care urechile sunt ciulite și inimile deschise.

Am ajuns aici. Într-un impas politic, la o fisură adâncă a socialului, la o sarabandă a morții, în pragul unei crize economice. Pentru început ar fi interesant de înțeles care este cauza Trezirii tocmai acum. Era evident că nu ne puteam juca la nesfârșit cu ideile și interpretările; vine un moment în care realitatea are efectul unui duș cu apă rece. (Metafora nu este deloc întâmplătoare și, cel puțin pentru locuitorii Bucureștiului și ai Timișoarei, ea nici măcar nu este o metaforă). Dar realitatea – oricât ar fi de groaznică – nu este de ajuns! Ea ajunge (direct) la om abia când valul de semnificații cu care acesta se apără de haosul și suferința lumii se rupe. Ne aflam aici, buimaci și furioși, pentru ca bătaia de joc a președintelui-faraon nu mai are nicio acoperire, pentru ca aroganțele dreptei și fentele stângii nu mai pot fi înghițite și pentru ca jocul de-a „uite prim-ministru” sau „uite anticipatele” este un teatru al absurdului, o tragi-comedie cu idioți. Nu mai există nicio logică oricât de firavă, oricât de viciată; nu mai există nicio narațiune, oricât de  simplistă și de maniheistă. Sloganurile nu mai funcționează, propaganda e suspendată sau neconvingătoare. Nu mai ține nici șmecheria de PR (copiata direct de la Goebbels) cu ciuma roșie (ieri rea, azi bună), nu mai putem să preamărim mâna invizibilă din piața de energie (care e invizibilă, dar totuși există), nu mai putem da vina pe nevaccinați pentru carnagiul din spitale. Frigul și lipsa apei calde nu le poți alunga cu ideologie stângistă ieftină în prag de iarnă. Nu mai poți să explici lipsa medicamentelor, a paturilor de ATI, a oxigenului, a personalului cu sintagma „vaccinul este singura soluție”. Gunoiul de pe strada nu mai poate fi un semn că „lupta cu corupția din administrație” funcționează. Personajele de deasupra capetelor noastre (cele care se ocupă de politică, de pandemie, de economie) și-au schimbat replicile și atitudinile mult prea repede pentru ca mentalul colectiv să se ajungă să se reseteze; (și asta pentru că lucrurile au ajuns – probabil! – în punctul în care nimeni nu se mai gândește să păstreze aparențele). Socialul e încă perplex. Președintele își găsește timp să lucreze între concedii, summit-uri și jocuri de golf; peneliști cu buzele reci și încă murdare de injurii pupă acum obrajii (sau mâinile) pesediștilor; canalele de știri nu mai lasă decât medici „ortodocși” să vorbească despre vaccin (după ce în trecut o grămadă de neofiși s-au îngrămădit să ne explice „ce conține vaccinul!”); zilnic vin cifre să consfințească dezastrul, cifre despre împrumuturi și morți; biserica ne-a părăsit cu totul. Categoriile cu care operează acum Socialul sunt cât se poate de simple: haos, frică, paralizie, trădare, angoasa, neîncredere, PTSD. Unii s-au trezit și fac zgomot pentru că suferă. Nu trebuie să fi psiholog sau sociolog ca să constați acest lucru...

Apoi, dacă realitatea a fost redusa la parametrii de frig, foame, suferință, fără alte scheme ideologice, într-un final Socialul va părăsi dorința de a mai înțelege și își va dori răzbunare. Vor trebui găsiți și pedepsiți Vinovații. Se vor găsi unii să spună că nu e prima dată când trebuie ridicate pentru plebe gilotine, țepe sau păduri de spânzurători. Strategia „pâine și circ” nu e nouă și nici instinctele Socialul nu s-au rafinat de două-trei mii de ani încoace. Totuși, inclin că cred că acum situația este diferință și să nu se poate apela la aceleași veșnice supape ale Socialului. În primul rând dacă nu mai funcționează narațiunile (PNL - aducător de investiții și prosperitate, USR – tânăr, reformator, integru, Președintele – luptătorul cu corupția pesedistă, Vaccinul – imunitate veșnică și singura soluție, PSD – ciuma roșie, Procurorii DNA – trimișii zeiței dreptății, SRI – îngerul nostru păzitor) nu mai poți arăta cu degetul fără să riști. În al doilea rând, este vizibil faptul că s-a prăbușit total și încrederea în Justiție (pe bună dreptate!) și nu se mai poate spera ca va mai ține o înscenare penibilă de pedepsire a vreunui nefericit țap ispășitor (gen Dragnea). E un joc cu chibrituri aprinse pe un butoi de pulbere...

Dar explozia este tot atât de probabilă pe cât de probabilă este și o nouă repriză de somn. Romanul poate să doarmă foarte bine dacă are stomacul gol, dacă îi e frig și dacă se simte trădat și îl mai are pe Dumnezeu alături ca să îi primească necondiționat rugăciunile și blasfemiile. Unii s-au trezit (pentru o vreme) și poate vor acționa în vreun fel, dar cei mai mulți încă dorm și dacă nici situația actuală nu îi poate trezi, nimic nu o poate face. Au ales pilula albastră...

Nu mai putem discuta nici în termeni de speranță, nici în termeni de morală, nici în termen de politică (sanitară, economică, etc...). Salvarea nu poate fi decât individuala în condițiile date și cel mult, pentru a susține salvările individuale, trebuie făcute previziuni realiste despre viitor. Faptul că previziunile mai vechi mi s-au îndeplinit nu mă îndreptățește la aroganță și cinism, ci doar mă îndeamnă să privesc încă o dată în viitor. Daca m-ar întreba cineva acum – cu o oarecare doza de candoare – dacă în Romania va fi mai bine, nu aș putea să răspund decât că în Romania a fost deja bine (ca într-un banc cules de pe internet). Să fii Mafalada în Romania e o afacere proastă daca subiecții sunt Socialul și Politicul...

În rest: Dumnezeu să ne ajute de-acum, că noi nu ne-am putut ajuta singuri!....

 

  

 

marți, 9 noiembrie 2021

Scrisoare către mama (decembrie '50)

De două zile, mamă,

Eu ți-am primit scrisoarea

Dar trebile mă cheamă

Din zori și până seara

Și n-am găsit răgazul

Să mă așez la masă

S-aprind în lampă gazul

Și să vă scriu, acasă...

 

E miezul nopții. Vântul

În geam ca un berbece

Lovește, iar pământul

Sub o zăpadă rece

A adormit. A moarte

Își face luna zborul,

Iar eu vă simt departe

Și mă cuprinde dorul.

 

Mă bucur că vi-i bine,

C-aveți provizii-n toiul

Acestei ierni haine

Și v-a ferit războiul,

Că pe aici sunt drame

Și poți oricând fii pradă

De glonț, de frig sau foame

La orice colț de stradă.

 

Nu-mi căina destinul

Și-nmoaie-acum dojana

C-am pus deoparte vinul

Și-i vindecată rana;

Mi-am luat palton, fac focul

Când pot, să nu m-ajungă

Răceala și-am norocul

Că mi s-a dat de muncă...

 

Eu mi-am urmat chemarea

Spre urbea ca o oază

Și dintr-un oarecare

Puteam s-ajung de vază,

De n-aș avea în pană

Izvor de foc și ură,

O minte năzdrăvană

Și-o blestemată gură.

 

Știi bine: nu mi-e teamă,

Că însuși Stalingradul

Eu l-am văzut, o, mamă

Și-acolo mi-am luat gradul,

Dar simt de la o vreme

Că-s trădător vor zice,

Că or să mă blesteme

Și or să mă ridice.

 

Tu să nu plângi, Mămucă

Că nu-i o tragedie

Și unde-or să mă ducă

Mai bine o să-mi fie;

Și spune-i tu lu’ Tatu

Că nu am nicio vină

Și că voi sta ca bradul

Atunci când or să vină!

 

Iar lu’ Măriuca-i spune,

Când o să crească mare,

C-am să mă-ntorc din lume

Pân’ la însurătoare

Și am s-o țin de mână

Când o să treacă pragul

Spre-altar, ca pe o zână,

Să-și întâlnească dragul.

 

Pe fratele Mihaiu

L-am prevenit în altă

Scrisoare că mi-i traiu

`N pericol și mă saltă

Vândutele jigodii,

I-am zis să se ascundă

Dar mi-a răspuns în dodii

Că „lumea e rotundă”.

 

Destul cu toate astea!

Se-ntorc anemici zorii

Și se pornește oastea

De fulgi cuminți din norii

De mucava să cearnă

De parcă plânge Domnul

În cea din urmă iarnă

Și mă cuprinde somnul.

 

Fii veselă și tare!

Transmite-i și lui Bunu’

Din parte-mi salutare!...

De n-am să fac Crăciunul

Cu voi să nu fi tristă,

Să nu stai noaptea trează

Că Dumnezeu există

E mare și veghează!

 

 


sâmbătă, 6 noiembrie 2021

Sonet (CCCXLII)

 

 

Cu mii de chipuri, Muză, în nopțile febrile

Ale juneții mi te-ai ivit ca un eres

Și te-am pictat cu versuri pe tot atâtea file...

Dar astăzi numai unul din ele ai ales.

E cel mai pur și cel mai îmbietor din câte

Perfidu-mi ochi prin Iad sau Èden a întâlnit,

De mă întreb adesea, îmbătrânit și trist, de

Nu e cumva aievea și nu un tainic mit.

Din mâna-mi tremurândă s-a prăbușit penița,

Prin față o cortină de cețuri mi s-a tras,

Dar Muza, tu, din tine ai izgonit zeița

Și-n lumea dezvrăjită alături mi-ai rămas.

  Tu locuiai năuntru și Dragostea-n afară,

  Dar azi se schimbă totul pentru întâia oară.

luni, 1 noiembrie 2021

Sonet (CCCXLI)

 


Sunt unii ce cu pieptul întâmpină furtuna

Și alții ce se pleacă, de parcă îi cerșesc,

Pân` la pământ cu fruntea, dar eu nu fac nici una

Nici alta, ci pe caii ei negrii călăresc.

Nici forța nemișcată , nici viclenia lașă

Nu luminează calea spre Raiul ceresc;

Izbânda e a celor cu inima trufașă

Ce-nconjurați de demoni prin Iaduri, îndrăznesc.

Doar astfel Timpul nu e călăul ce ucide

Orice ființă trează, în fiecare zi

Și astfel doar Iubirea-n grădinile-i splendide

Ca pe-un erou din umbre întors te va primi.

  ...Căci sufletul e darul pe care Dumnezeu

  Îl dă acelor care și-l caută în hău!