I
Suntem
cu toții prea pătrunși de extazul moral provocat de condamnarea războiului din
Ucraina pentru a observa că de fapt am abdicat de mult de la realitate și de la
adevăr. Însăși Biblia spune că cel ce se pregătește să arunce piatra ar trebui
să își cerceteze mai întâi cu atenție trecutul și inima, dar subtilitatea
acestui îndemn ne scapă de ceva timp și în aceste vremuri teribile ne aplecăm fără
ezitare pentru a smulge pietre din caldarâm. Măcar dacă această grabă ar fi
graba unuia care a decis să acționeze în cunoștință de cauză și cu durere în suflet;
măcar dacă această graba ar depăși nivelul bătăilor cu pumnii în piept, injuriilor
mascate în analize geo-politice și amenințărilor goale și ar fi transpusă în acțiune,
în acțiune bărbătească, fățișă și asumată, nu în acțiune de șarpe. Dacă ne-am așeza
în fața unei oglinzi ne-am vedea cu siguranță naivitatea, spaima și mai ales
ipocrizia, dar tocmai aceste calități ne țin departe de oglinzi....
Cu
mult înainte de izbucnirea războiului, pe vremea când pandemia era încă un
subiect de interes, am bănuit că sursa
tuturor relelor din vest este ipocrizia. De fapt – ca să fiu mai exact! – am bănuit
că pricina pentru care atmosfera occidentală devine tot mai irespirabilă este faptul
că primenirea ei de relele pe care ea însăși le produce (sau le atrage) este împiedicată
de ipocrizie. M-am mulțumit atunci cu o explicație pe jumătate culturală pe jumătate
metafizică: aceea ca îndepărtarea de religia creștină – care ne îndemna să căutăm
adevărul și ne dădea în același timp puterea să îl acceptam – ne-a slăbit
capacitatea de a îndura adevărul și ne-a făcut să dezvoltăm mecanisme de a
gestiona traumele produse de adevăr. Ipocrizia este tocmai un astfel de
mecanism (coping mechanism)...
II
Între
timp concluzia la care am ajuns este mult mai contondentă. Ipocrizia a ajuns o
a doua natură a vestului...
O
serie de note recente scrise pe același subiect – pe care le consult acum – par
mai degrabă produsul lucidității decât al exasperării și duc în aceeași direcție:
„Singurul rău de care vesticii sunt cu adevărat îndrăgostiți – ba chiar as
spune mândrii – și pe care îl cultivă cu sârguință este ipocrizia. Este semnul
egoului inflamat și al orbirii mesianice. Nicio rațiune și nicio emoție nu ne
va salva de pe drumul spre pierzanie; ne-am dezvoltat o falsă conștiință (după
cum o numea Petru Creția), iar această falsă conștiință invocă toți demonii
iadului și în exterior și în interior. Acoperim cu minciuni minciuna, ne îngăduim
lucruri pentru care pe alții îi disprețuim și îi excludem, judecăm furtul de la
înălțimea unui tron mânjit cu sânge, predăm lecții despre bine celor ce au scăpat
de propriile noastre genocide.”
Continui:
„Orice cultură care îngăduie printre valorile ei răul mai are o șansă de mântuire.
Dacă există o consistență în alegerea valorilor și în promovarea lor, conștiințele
se pot confrunta cu toate consecințele acestor valori și pot învăța (adică se
pot adapta și își pot modifica valorile). Acolo unde însă există o relativizare
a răului, acolo unde înaintea de valoare este pusă identitatea (însăși definiția
rasismului, a comunismului, a șovinismului) cultura este putredă și este sortită
să fie ștearsă de pe fața pământului de valul nemilos al istoriei”.
Ipocrizia
a devenit treptat dintr-o manifestare a unei victime debusolate un atribuit al
unui agresor. În spatele discursului mieros despre progres și globalism al unui
vest fragil și tot mai laic (ce își taie rădăcinile în numele progresului și globalismului)
a apărut, la primul semn de împotrivire excepționalismul vestic. Acest excepționalism
vestic – o combinație de ingratitudine, de impostură, de aroganța – a adus cu
el dubla-măsură (și ipocrizia pentru a păstra aparențele și principiile de bază
intacte) și a ajuns să stârnească repulsie în Rusia, în Asia (în China mai
ales), în Orientul Mijlociu și în Africa; și tot tocmai acest hybris ne îndeamnă
să îi privim cu superioritate pe cei cărora le stârnim repulsie. (Îi privim în același
mod în care împăratul gol își privea supușii ce își întorceau fața sau
izbucneau în ras la vederea goliciunii imperiale). Am creat o iluzie, dar ea a
funcționat doar în interior. În aceste condiții este aproape o minune nu războiul
de astăzi, ci pacea care a durat până ieri. Poate fi dureros pentru adulatorii
minciunii și ipocriziei să audă că: „pacea a fost menținută artificial de
admirația pentru ce a am fost și de spaima de ce am fi putut fi, ce au însoțit
până acum întotdeauna repulsia față de cea ce suntem”. Pacea o datorăm
propriului nostru trecut pe care noi înșine îl ștergem și propriului nostru
viitor în care alții văd ce noi înșine nu (mai) vedem. Și mai este ceva: Tatăl
decrepit, bețiv, gângav și abuzator este totuși întruchiparea arhetipului părintelui
civilizator (ce există în orice cultură) și orice paricid este un păcat greu de
răscumpărat.
III
Acum,
când suntem sub asediu (căci războiul din Ucraina este fără îndoială o
agresiune deschisă împotriva Vestului) se pot vedea câte energii negative s-au
acumulat în adâncul păcii dictate cu dolarul și arma de vest. Vestul se află în
fața unui examen. Se pun întrebări cât se poate de concrete cu bombe și în schimb
răspunsul nostru este cât se poate de dezamăgitor: mai multă ipocrizie, mai
mult dezmăț financiar, mai mult alint ecologic și woke-erist, mai mult adevăr
alternativ. Blufăm și supralicitam în continuare, deși adversarul a cerut „cu
sec” sa ne vadă cărțile.
În
anotimpul (relativei) păci, manifestările ipocriziei sunt comice (pentru noi înșine)
sau hidoase (pentru ceilalți), dar în general sunt benigne, (chiar dacă ele maschează
după cum spuneam, forme de agresiune). Caracterul criminal pe care îl poate lua
ipocrizia (prin consecințele ei) în anotimpul războiului ar trebui să stârnească
totuși îngrijorarea și să ne trezească. Ipocrizia are însă un efect de bumerang
și poate bloca sau lovi fără milă în demersul onest de a dezvălui ipocrizia. Împăratul
are mai multe straturi de haine minunate, dar cu totul invizibile.
Ne-am
hotărât să câștigăm războiul cu ipocrizie și până acum am făcut o treabă foarte
bună. Cel puțin la început (câtă vreme armele și morții sunt doar ecouri în imagini
sau cuvinte) războiul are o componentă exclusiv imaginară. Va veni – deși nu ne
dorim! – o vreme când componenta imaginară se va suprapune componentei reale și
în urma confruntării imaginarului cu realitatea vor răsuna niște țipete de
surprindere și durere. Între timp am devenit adevărați Maeștri de strategie și tactică
în războiul imaginar având la dispoziție arsenalul ipocriziei. (Ar trebui totuși
cineva să explice Vestului că ipocrizia nu este o categorie a războiului
hibrid).
IV
Înainte
de a încerca să trag o concluzie merită să precizez că tonul și credințele mele
au devenit de curând mult mai rigide. Privind atât de mult în abis, am
descoperit la un moment dat că eu însumi sunt prins în abis fără nicio șansă de
a evada sau de a supraviețui în afara lui. În timp ce scriam articolul m-a
cuprins o lehamite fără margini și mi-am înăbușit dorința inițială de a detalia
direcțiile principale în care am folosit fără limita sau rușine ipocrizia. Fac
concesia enumerării acestor direcții doar pentru a arată ca articolul pornește nu
dintr-un capriciu, ci dintr-o documentare (și poate pentru a trezi curiozitatea
unor eventuali cititori). Suntem ipocriți pentru că: 1) condamnăm nazismul și
chiar naționalismul în propria noastră țară și închidem ochii la „nazismul” pe
steroizi din Ucraina; 2) apelăm la
istorie așa cum ne convine: ne doare Basarabia și Bucovina, dar negăm dreptul celor
din Donbas (motivați de trecut și de prezent) să își decidă viitorul; 3) îi
acuzăm pe ruși de furt când aceștia „naționalizează” avioanele unor companii
aviatice vestice, uitând că „a confisca” sau „a sechestra” sunt tot sinonime cu
„a fura”. 4) impunem sancțiuni economice, dar apoi căutăm modalități de a le
ocoli, 5) acuzăm cu argumente morale și legale invazia rușilor, dar când ni se
aduce aminte că și noi am folosit aceleași argumente morala și legale în trecut
ridicăm din umeri; 6) nu avem nevoie de dovezi în cazul Bucha (Srebrenica
Ucrainei), dar, în cazul morților din Dombas zecile de dovezi sunt inutile; 7)
trimitem bani (mulți), arme și slavă Ucrainei, dar pretindem că nu intervenim
ci „ajutam”; 8) râdem de modul în care rușii își duc „operațiunea specială” și plângem
de mila civililor morți, răniți, alungați, sărăciți, înfometați, dar bine că războiul
din Afganistan s-a terminat (atât de abrupt) anul trecut, pentru că altfel nu
am fi putut opri comparațiile (iar ele nu ar fi fost deloc măgulitoare pentru
noi); 9) pretindem că rațiunile geopolitice funcționează într-o singura direcție;
și 10) ștergem cu buretele sau minimizam până trecem în subsidiar problema – cât
se poate de reală – a corupției endemice din Ucraina.
Oricine
poate fi de acord că toate punctele de mai sus nu sunt suficiente pentru a
construi un caz, câtă vreme ele pot fi aduse și dezbătute în agora. Dar tocmai
asta este problema. Am trecut de la “Tăcerea nu mai este posibilă” (a lui Camus)
la “Tăcerea este necesară“ – o formă hidoasă de cenzură totalitară ce pleacă
dinspre Social și urcă în instituții, o cenzură cu care nu poți să lupți pentru
că orice ecou este suprimat. “Oamenilor nu li se sigilează gura, ci li se taie
urechile ; oamenii nu sunt încarcerați, ci sunt făcuți de rușine ; oamenii
nu au conștiință, ci aplicații“. Putem oare compara acest fenomen cu cenzura din
Rusia? În măsura în care ipocrizia ne
permite – Da !...
V
Din
păcate, pe cât de mult am câștigat războiul în imaginar (prin minciună și ipocrizie),
pe atât de mult îl pierdem pe cel real, hibrid din teren (militar, economic și politic).
Cineva spunea că și în situația puțin probabilă în care Rusia va pierde – în ciuda
a ceea ce se întâmplă în realitate – ea va pierde din pricina propriilor greșeli,
nu pentru că ceva din ceea ce facem noi – vestul – ar conta cu adevărat.
Nu
ne rămâne nimic altceva de făcut decât să urmărim spectacolul sfârșitului. Cu ipocrizia
ne-am semnat sentința la moarte, dar chiar știind și acceptând acest fapt tot rămân
regrete și întrebări. „Oare ce din cultura noastră vestică (veche sau modernă)
a hrănit acest sâmbure al răului: ipocrizia? Sau poate ipocrizia este proprie
sistemelor care ajung să ofere identități și nu valori, în momentul lor de înflorire
maxima, când nimic nu mai este de aparat și drepturile vin fără responsabilități?”
Războiul va forța un răspuns pentru că – după cum spuneam – realitățile înving interpretările
mai devreme sau mai târziu; va fi însă tardiv, tragic și traumatizant. Vom
ajunge, după cum se pare, să eradicăm ipocrizia cu disperarea și cine știe dacă
atunci nu ne va părăsi și demnitatea.
