Autoritarismul democratic sau Noul Pas

Într-o tiranie doar bufonii și profeții nebuni mai râd și mai critică

...La acest gând amar am ajuns ascultând tăcerea asurzitoare ce însoțește de mai bine de două luni acțiunile președintelui și ale guvernului (său). Desigur (și) actualul Guvern face greșeli (mai multe sau mai puține decât anteriorul), însă nimeni pare că nu le observă; desigur presa își face în continuare datoria de a “informa”, însă o face într-un mod obedient-pasiv, fraternizând cu Politicul; desigur Socialul se informează asupra faptelor Politicului, însă pare că nu mai “înțelege” nimic fără cei ce altădată îi „explicau” faptele. Nu vreau să dau exemple, pentru că nu mă interesează în acest moment nici critica contextuală a acțiunilor Politicului, nici letargia în care a căzut Socialul odată cu oprirea propagandei, nici trădarea Presei.

Constatarea de mai sus nu a făcut decât să îmi confirme că (1) am avut dreptate să văd în pașii făcuți de președinte încă de la preluarea primului mandat tendințe autoritariste și, mai ales, că, în sfârșit, (2) preluarea celui de-al doilea mandat a însemnat de fapt instaurarea unui regim semi-autoritarist. Înainte de alegerile prezidențile am fost întrebat de mai multe ori de ce nu votez cu Johannis. Am tăcut. Argumentația mea ar fi părut, înainte de alegeri, doar o poziție de partizanat politic (a nu se înțelege că partizanatul politic – justificat rațional sau emoțional – este de blamat); și oricum, după cum se prezenta situația la acel moment, nimic din ce aș fi adăugat eu la vuietul din presă sau din mediul online, nu ar mai fi schimbat ceva. Aleg să o susțin acum pentru că s-a instaurat tăcerea, pentru că mi-au dispărut îndoielile (sau măcar o parte din ele) și pentru că mă simt obligat să adaug o coda seriei de articole dedicate epocii Johannis. Cu riscul de a părea un bufon…

Democrația este o balanță în echilibru instabil pe talgerele căruia se află individul (într-o parte) și statul (în cealaltă).

…Sau, altfel spus: Democratia este soluția – în termenii lui Hegel: Sinteza – unei aporii politice vechi decând lumea: Individul (Teza) vs Stat (Anti-Teza).

Apariția și răspândirea democrației (acest dar otrăvit al grecilor) pe mapamond nu a împiedicat ascensiunea unor noi tirani (după cum credeau modernii hrăniți cu scrierile lui A. de Tocqueville) și nu a creat pretutindeni condiții pentru progres și bunăstare. 

Democrația nu este un panaceu universal; ea nu funcționează decât dacă: (1) Socialul este educat în spiritual democrației (adică: (1.1) al participării la viața politică, (1.2) al respectului față de seamăn, de legi și de instituții democratice, (1.3) al toleranței, (1.4) al negocierii, (1.5) al exercitării dreptului la vot, etc…) și dacă (2) sunt create și întărite Instituții Democratice (care funcționează după principii clare și inviolabile precum: (2.1) principiul separarii puterilor, (2.2) principiul check-and-balances, (2.3) principiul supremației legilor, (2.4) principiul respectului față de cetățean, etc…).

Viziunea răspândită conform căreia Democrația înseamnă (doar) Voința Poporului și această Voință se face auzită prin Alegeri (sau alte forme de manifestarea a Socialului mai puțin pașnice) este nu numai greșită, ci și dăunătoare însăși ideii de Democrație. K. Popper avea dreptate. Sintagma “Voința Poporului” nu însemnă nimic (sau – mai degrabă – înseamnă prea puțin) și nu poate fi tradusă în niciun fel în moduri de a distribui și exercita puterea. Democrația nu este doar un principiu de formare, ci și un principiu de justificare și unul de funcționare; este un raport (sau un mecanism dacă vreți) – reglat fin (după cum spunea H.R. Patapievici) – între individ și stat. Ea nu trebuie să permită deviații nici spre zona în care individul are un ascendent asupra statului (democrația pervertită, pe care Aristotel o numeste “anarhie”), nici spre zona în care Statul devine atotputernic (oligarhie sau tiranie). Democrația necesită un efort zilnic atât din partea individului, cât și din partea Statului.

Dată fiind fragilitatea democrației și complexității condițiilor ei de posibilitate, nu este de mirare că în istoria recentă (adică după cel de-al doilea război mondial) au apărut în democrații nefunctionale sau slabe o serie de tirani (termenul folosit în modernitatea recentă este de “personaj autoritarist”). Getulio Vargas în Brazilia, Alberto Fujimori în Peru, Hugo Chavez în Venezuela, Augusto Pinochet în Chile, Rafael Correa în Ecuador, Recep Erdogan în Turcia, Vladimir Putin în Rusia. Toți au înaintat spre putere cu pași mărunți, în limitele jocului democratic și uneori chiar și după ce și-au consolidat puterea au păstrat aparența democrației: instituții, constituție, alegeri, etc…. În toate țările amintite se țin periodic alegeri “libere”; în toate țările amintite există curți constituționale și constituție; în toate țările amintite există parlamente și guverne. Și asta se întâmplă pentru că – de cele mai multe ori - poporul iubește Democratia (mai ales când i se spune că Democrația înseamnă Voința Poporului), dar nu îi înțelege nici spiritul, nici modul de funcționare. Noii tirani sunt acei demagogi (populiști) care au speculat “voința poporului” și au lovit cu ea în democrație; noii tirani apar pe scena politică deghizați în “reprezentanți și apărători ai poporului” încercând să surmineze tocmai instituțiile care asigură funcționarea democrației. De aceea ei sunt greu de detectat la început de către un Social prea puțin antrenat în spiritul democrației și al libertății.

Într-un alt articol pomeneam de cele câteva caracteristici (preluate din cartea “How democracies die” de Steven Levitsky şi Daniel Ziblatt), după care altfel de personaje autoritariste pot fi identificate din timp, înainte ca intențiile lor să devină clare prin fapte și voalul demagogiei să cadă, (adică înainte de a fi prea târziu). (Ținta atunci era predecesorul lui Johannis în ale răului: Băsescu). Revin asupra acestui subiect pentru ca acum, trăgând linie, putem vedea că Noul Basescu se încadrează mult mai bine prin atitudine, prin discurs și acțiune în descrierea tiranului de rit nou: autoritaristul demagog și anti-democratic. S-a ajuns atât de departe totuși și pentru că (1) abuzul de putere și corupția au devenit încet-încet normă în epoca băsescu, iar Socialul a fost atins de sindromul Stokholm, dar mai ales pentru că (2) toate pârghiile de putere (ocultă) erau deja operaționale în momenul în care la Cotroceni a ajuns președintele Johannis. Dacă ar fi să ne luăm după Steven Levitsky şi Daniel Ziblatt, orice personaj autoritarist (într-o măsură mai mare sau mai mică) (1) respinge și/sau încalcă regulile jocului democratic, (2) neagă legitimitatea adversarilor politici, (3) tolerează sau chiar încurajează violenţa, (4) se arată în favoarea reducerii libertăţilor civile ale oponenţilor, inclusiv ale presei (ce i se opune). La fiecare din punctele de mai sus îl putem încadra pe Johannis fără a abuza de interpretări; căci acolo unde Băsescu a făcut un dans al intențiilor din spatele unei imagini atent construite de presedinte omenos dar hotărât, de victimă a oligahilor, de șmecheraș politic abil și mincinos, (dar anticomunist convins), Johannis a bătut cu pumnul în masă ca un teuton veritabil.

Înainte însă de a trece în revistă semnele ce indică faptul că avem de-a face cu un astfel de personaj autoritarist (în persoana fostului și totodată noului președinte Johannis), este oportună o recapitulare a pașilor pe care Johannis i-a făcut până în acest moment. Cei mai grăbiți sau cei ce au trăit și au înțeles pe deplin politica epocii Johannis nu vor pierde nimic dacă sar peste capitolul următor...

Să ne ferim de liberalii care în luptă cu tirania își abandonează propriile principii...

                Primul pas sau „Primul meu Guvern”: Ciolos & Co. În urma tragediei de la Colectiv, ce a stârnit o emoție teribilă în sânul Socialului, întreaga putere executivă a ajuns în mâinile președintelui. Ponta (premierul anterior) a demisionat, Guvernul P.S.D. a căzut, iar Parlamentul, santajat cu forța irațională a Socialului (abil manipulată) a votat un Guvern de „tehnocrați” condus de omul președintelui: Cioloș. Am avut de-a face cu o „lovitură de stat” legală (cum ar spune H. R. Patapievici), dar tocmai cei care ar fi trebuit să amendeze acest fapt au scandat împotriva guvernului Ponta și împotriva P.S.D.-ului și au aplaudat instaurarea guvernului ce nu reprezenta Voința Poporuui. (Să nu uitam că după ce Roma a ars în timpul împăratului Nero, romanii au început să vâneze creștini, socotindu-i vinovați de incendiu). Desigur nimeni nu a crezut atunci în apolitismul lui Cioloș (câtă vreme acesta facea parte dintr-o instituție politică și era chemat să facă politică), iar ulterior istoria a arătat că Cioloș este un animal politic foarte alunecos (făcând initial anti-politica străzii, iar mai apoi creând un partid politic de tip nou „anti-establishment” și neo-marxist). Domnul președinte s-a bucurat o vreme de un peisaj politic favorabil: un Executiv ca o mână dreaptă, un Parlament pus cu botul de labe și o Justiție slăbită (printr-o legislație lacunară, printr-un aparat opresiv: D.N.A. și prin interferențele S.R.I. în actul de justiție) și obedientă. Oricât s-a străduit însă presa de propagandă (fosta presă băsistă) să prezinte guvernarea Ciolos ca pe un succes absolut, realitatea nu a putut fi negată, iar rezultatele la alegerile de la sfârșitul anului 2016 au arătat cât se poate de clar acest lucru.

                Al doilea pas: Lipsit de jucăria “Guvernului Său”, după alegerile parlamentare câștigate de alianța P.S.D.-A.L.D.E., Johannis a ieșit de voie - de nevoie din bârlog. Pentru prima dată a devenit foarte clară falia ce despărțea forțele angrenate într-un război de anihlare totală reciprocă (sub umbrela democrației!): partidele U.S.R. şi P.N.L. și Președinte (secondat de Serviciile Secrete și (o parte a) Justiţiei) - de-o parte și coaliția P.S.D./A.L.D.E. şi Parlamentul/Guvernul de cealaltă. Și tot pentru prima dată președintele a depășit bariera (spiritului) constituției (și a testat limitele toleranței pe care Politicul și Socialul le avea la actiuni anti-democratice/anti-constituționale). Enumăr doar faptele: (1) refuzul nejustificat de a desemna premierul (drumul era deschis deja de Băsescu), (2) poziția populistă împotriva Parlamentului și a Guvernului (discursul ținut în acele zile în Parlament), (3) asocierea cu mișcările de stradă ce contestau Ordonanța 13 (ian-feb 2017), (4) presiunile asupra unor instituții ale statului (CSM, Avocatul Poporului, etc…). Vina nu este numai a președintelui. S-a dovedit că atâta vreme cât are ceva de salvat sau crede că are ceva de salvat (libertăți, drepturi, confort, etc...) Poporul (Socialul) este dispus să închidă ochii la orice atentat la democrație, la o orice tentință de confiscare sau limitare a puterilor statului, la orice dereglare morală a unei instituții.

(Notă: Dintr-o plăcere pur intelectual îi citez aici pe doi scriitori de limbă franceză din secolul trecut, care trebuie să fi știut ceva mai mult despre democrație și libertate decât postmodernii din sec XXI: Denis de Rougemont: „Reflexul liberalului în fața primejdiei este să înfiinteze un nou fascism” și Albet Camus: ”[...] cred că adevărații liberali nu vor câștiga nimic abdicând de la cea mai mare putere a lor, cea datorită căreia au fost respinse în Occident, printre indivizi și în rândul colectivităților, acțiunile de colonizare stalinistă: forța echității și prestigiul libertății; o democrație, [...], nu poate, fără a se contrazice, să desființeze o doctrină cu ajutorul tribunalelor, ci doar să o combată energic, lăsându-i în același timp libertatea de exprimare”).

Nu este cazul să comentez motivele invocate pentru a justifica politica agresivă a Președintelui (și a celorlalți participanți la conflict, care s-au raliat acestei politici); să presupunem că motivele erau corecte pentru a nu lăsa polemica să deturneze sensul argumentației. Din punct de vedere al democratiei însă, (1) nimic nu poate justifica atragerea abuziva a unor instituții ale statului într-un joc politic ale cărui mize sunt îndepărtarea (sau distrugerea) unui partid politic (și a unui personaj politic); (2) nimic nu poate justifica negarea legitimității unor aleși ai Socialului; (3) nimic nu poate justifica minciuna și fake-news-ul! (Să ne amintim tangențial cazul lui G. Liiceanu cel care a scris memorabilul eseu “Despre minciună” și care apoi a mințit într-un mod penibil și nedemn în cadrul unei reuniuni a comisiei LIBE). Toate aceste acțiuni sunt tot atâtea fisuri în edificiul democrației; iar prin aceste fisuri se pot insinua monștrii mult mai mari și mai periculosi decât P.S.D. sau Dragnea.

Ultimul pas: “Guvernul meu” Orban. După doi ani, Johannis a putut culege roadele campaniei duse împotriva P.S.D.-ului (sub numele “Fără penali”). (1) Președintele P.S.D. a ajuns la închisoare, (2) la alegerile pentru parlamentul European P.N.L. și U.S.L. au adunat procente semnificative, (3) referendumul “pentru Justiție” a măsurat gradul de polarizarea al Socialului, (5) Guvernul a fost lăsat fără miniștrii, (6) alianța P.S.D.-A.L.D.E. s-a destrămat. Sunt semne clare ca Socialul era orbit de ură, iar restul Politicului – îngenunchiat. Moțiunea care a dus la căderea guvernului nu a făcut decât să bată ultimul cui în coșciugul politic al P.S.D.-ului. Iar guvernul P.N.L.-ist Orban (noul guwernner marionetă al lui Johannis) și-a început activitatea (uneori nocturnă – spre nedumerirea celor ce credeau ca noaptea doar hoții lucrează) cu asumări și cu ordonanțe de urgentă într-un mod propund anti-democratic. În aceste condiții realegerea lui Johannis era mai mult decât previzibilă…

Tiranul de rit nou: Johannis sau de ce NU Johannis

Respingerea sau încălcarea regulilor jocului democratic. Președintele este o instituție în sine și în arhitectura constituțională (democratică) are un loc bine determinat printre alte instituții ale statului. Numele de “garant al constituției” nu înseamna ca el poate (re)scrie, încălca sau interpreta constituția ori de câte ori îi convine. Atâta vreme cât Johannis a încălcat doar spiritul constituției (și așa destul de grav) nu i s-au putut aduce acuzații formale, iar daca i s-ar fi adus, s-ar fi putut apăra (și ar fi putut fi apărat) cu argument politice de oportunitate, fiindcă nu există o morală a meseriei de politician. Totuși – cum era de așteptat de altfel – s-a ajuns la momentul în care Johannis a încălcat constituția și în litera ei. În mai multe rânduri a trecut peste hotărâri ale curții constituționale. Nu este vorba nicidecum de judecăți de neconstituționalitate, ci de constatarea unor conflicte între puteri ale statului, cu decizii cât se poate de clare (nerespectate de președinte). Cazul Koveși, cazul Lazăr, cazul miniștrilor demisionari. Nu e puțin lucru. În septembrie 2019 scriam următoarele rânduri: “De când există jocul democratic au aparut pe terenul politic destule personaje autoritariste care fie (1) și-au faultat oponenții (când arbitrii se uitau în altă parte), fie (2) s-au dopat, fie (3) au tras cu urechea la strategiile adversarilor, fie (4) au mituit sau au santajat arbitrii, fie (5) au schimbat regulile jocului în timpul meciului, fie (6) au instigat tribuna împotriva oponentilor sau a arbitrilor onești. Niciodată însă regulile nu au fost încălcate, niciodată arbitrii nu au fost ignorați tocmai pentru a păstra aparența de democrație și de legitimitate. Iată însă că avem un jucător autohton care, deși arbitrul a fluierat de mult, continuă să alerge spre poarta adversă, șutează, introduce mingea în poartă și apoi țopăie de fericire strigând: Goool! E un gest politic dezgustător și periculos, deși deloc surprinzător; surprinzător este faptul că la țopăiala lui ia parte și Socialul. Ar trebui măcar să ieșim din ipocrizie cu totul și să recunoaștem ca democrația ne încurcă!”

Negarea legitimitătii adversarilor politici. Am trăit atât de mult în mijlocul aceastei vânătoare de vrăjitoare politice: “comuniștii”, “mogulii”, “corupții”, “penalii” și, în final, “PSD”-isti – să recunoștem: cu toții am aprins ruguri în minți și suflete! – încât aproape că am uitat că printre normele democrației se numară  și (1) toleranța și (2) respectul mutual. Polarizarea politică ce scindează Socialul și îl înveninează cu ură este rezultatul direct al unui arene politice unde oponenții (1) se disprețuiesc, (2) se acuză de trădare, de corupție, de crime și (3) își doresc anihilarea; Socialul, în (1) căutarea unor răspunzători pentru situația social-economică tot mai precară și (2) a unei identități care să îi ofere un sens, se hrănește cu răul din discursurile politice. De aceea rolul Președintelui de “mediator” este important; trebuie să existe o voce care să transceandă lupta politică și să cheme la unitate, la colaborare, la dialog. (Notă: În alte vremuri această voce a fost Regele). Din păcate în Romania, nu numai că Președintele nu a fost (și nimeni nu se așteaptă ca va fi în viitor) un “mediator”, ci – dimpotrivă – a fost principalul agitator de pe arena politică. Coloana vertebrală a discursurilor sale (si a faptelor sale) a constituit-o atacul la adresa partidului Social Democrat în general (și a Guvernului și a lui Dragnea în special). Dacă însă putem trăi cu un Președinte în rolul de agent politic agresiv și lipsit de imaginație, poziția abordata de acesta pe parcusul campaniei electorale pentru cel de-al doilea mandat este impardonabilă. Faptul de a nu participa la un dialog cu principalul contracandidat nu trebuie trecut cu vederea ușor; ideile pe care le-a transmis (prin gura propagandei) pentru a se justifica au fost nu doar sfidătoare și disprețuitoare la adresa dnei Dăncilă, ci și badjocoritoare la adresa Socialului. A nega legitimitatea candidaturii la presedenție a fostului premier înseamnă (1) a nega legitimitatea celor ce au votat-o și (2) a arăta în mod clar – celor ca l-au votat pe el însuși ! – că dragostea sa de putere o depășește pe cea de democrație. Și – nu în ultimul rand – înseamnă (3) terfelirea principiului propriului partid: acela de a-i apăra pe cei ce au opinii contrare. (Notă: Desigur în spatele refuzului confruntării politice s-a ascuns și calculul rece al stafului de campanie care a înțeles că într-o astfel de confruntare Johannis nu are decât de pierdut. Și – nu! – nu pentru dna Dăncilă nu ar fi fost un partener respectuos sau competent de dialog).

Tolerarea sau chiar încurajarea violenţei. Acestă trăsătură a pesonajelor autoritariste (propusă de cei doi autori americani) trebuie reinterpretată, fiindcă în sec XXI, odata cu ascensiunea puterii pe care o deține intelligence-ul (sau securitatea dacă vreți) și cu forței implacabile a propagandei (pe care intelligence-ul o folosește din plin), violența directă a devenit inutilă. Astăzi adversarii politici nu mai sunt ucisi, iar poporul nu mai este asuprit; astăzi adversarii politici sunt compromiși și eventual trimiși la închisoare, iar poporul este convins cu fake-news-uri. Violența fizică este înlocuită cu violență morala, pentru că violența morală nu naște rezistență (cum naște violența fizică). Astfel, putem considera că orice formă de protecție a noilor instituții de forță (loiale personajului autoritarist) și a metodelor (anti-democrațice) pe care acesta le aplică se încadrează în categoria toleranței/încurajării violenței. A violenței asupra democrației însăși. Iar Johannis nu este deloc străin de acest tip perfid de violență. Nu am pretenția că pot enumera toate faptele care dovedesc acest lucru, dar mă voi opri asupra celor mai importante.

(1) În primul rand, președintele a luat apărarea necondiționat (și împotriva evidențelor) DNA-ului (acestă instituție coruptă și abuzivă, după modelul “Mani Pulite” din Italia): (1.1) a declarat că avem de-a face cu un “asalt al penalilor” în cazul Portocală/Onea și (1.2) a refuzat până în ultimul moment demiterea dnei Kovesi. Desigur exemplele nu se opresc aici…

(2) În al doilea rând, președintele a tăcut – și în acest caz tăcerea nu este o virtute – în privința protocoalelor semnate de S.R.I. cu instituții din domeniul justiției (parchete, C.S.M., D.N.A., etc…).  Și nu cred că există vreo amenințare mai mare la adresa independenței justiției (și a democrației în general) decât aceste protocoale secrete apărute pe vremea lui Băsescu!

(3) Și nu în ultimul rând președintele nu s-a arătat imparțial și corect în privința incidentelor petrecute în timpul manifestațiilor din 10 august 2019. Verdictul pe care el l-a pus nu lasă loc niciunei intepretări: “Guvernul pesedist şi-a atacat propriii cetăţeni cu bâte, gaze lacrimogene, români care au demonstrat paşnic au fost atacaţi de Guvernul României”. Evenimentele de pe 10 august sunt deosebit de complexe și trebuie analizate pe mai multe paliere (politic/decizional sau strategic, tactic și individual). A da verdicte, înainte ca Justiția să se pronunțe, de la înalțimea poziției de președinte are următorele efecte nocive (pentru democrație): (1) pune presiune pe procurorii si judecătorii care se ocupă de caz, (2) adâncește ura celor ce văd în 10 august o agresiune a statului (a P.S.D.-ului) asupra cetățenilor pașnici, (3) îi legitimează pe cei ce consideră că acțiunile violente ale Socialului din 10 august sunt normale, (4) slăbesc alte instituții ce au ca îndatorire protecția ordinii sociale (Poliția și Jandarmeria)  Desigur astfel de declarații aduc și puncte politice, dar cu ce pret! (Notă: Nu pot să nu fac o paralelă cu epoca Băsescu, când acesta a condamnat comunismului, doar pentru a avea ocazia să stârnească Socialul împotriva oponenților politici numindu-i pe aceștia “comuniști”!)

Reducerea libertăţilor civile ale oponenţilor, inclusiv ale presei (ce i se opune). Dacă toate celelalte puncte de mai sus au fost deja atinse de către un personaj autoritarist, intervenția directă asupra libertăților celor ce se află în opoziție – membri ai altor partide politice, presa neaservită, socialul neconvis – nu mai este necesară. Cu o Justiție ținută în lesă (prin protocoale, prin instituții corupte precum D.N.A., prin legislație lacunară) și cu o Presă – în majoritatea ei! – lașă și lingușitoare, opoziția (atât cât mai există) nu mai este periculoasă. Iar în cazul nostru (1) tăcerea presei în ciuda derapajelor guvernului Orban – (de care vorbeam la începutul articolului) și (2) preocuparea aceluiași Guvern de a închide S.I.I.J.-ul sunt dovezile clare ca Johannis  s-a asezat, în sfârșit, pe tron. Și chiar dacă ambele semne au apărut abia după ce Johannis a fost reales, în contextul dat ele erau mai mult decât previzibile. Pentru mine ele nu mai aduc revoltă, ci doar tristețe. Tristetea oracolului nebun.

Concluzie

Acest paragraf este cel mai greu scris... Răul a fost înfăptuit. Johannis este din nou președintele României. Urmează încă cinci ani răi cu un Johannis mai arogant, mai dispretuitor, mai autoritarist (dupa alți 10 cu Băsescu și alți 5 cu același Johannis); cinci ani cu D.N.A. și cu S.R.I.; cinci ani cu ingerințe externe ale U.E. și ale S.U.A. în economie, politica, justiție și societate; cinci ani în care ne vom simți tot mai puțin acasă; cinci ani în care vom îmbătrâni în mâhnire; cinci ani cu un orizont de libertate, dreptate și bunăstare tot mai îndepărtat.

 Faptul că alți concetățeni de-ai mei – susținători ai regimului Johannis – vor suferi poate mai mult decât mine nu mă încălzește prea mult. Nu sunt vinovați. Și chiar dacă sunt vinovați într-o oarecare măsură, nu ar trebui să plătească, în timp ce adevărații vinovați, vor propera cu cinism.

Concetățenilor mei, alături de care voi trăi în următorii cinci ani și în care continui să cred, le dedic acest articol...

Fragmente Jurnal CVII - În Deltă

Dimineața o pâclă luminoasă se înghesuie în jurul pontonului; soarele lipsește, iar canalele sunt ascunse de vegetație. Ne stăpânește nerăbdarea și ignorăm toate semnele cu aroganța celor ce nu cred în hazard. Odată urcați în bărci devenim prizonierii unei luni a apelor; umezeala ne pătrunde până la oase și toate zgomotele sunt scurgeri, picuri și revărsări. Alergăm pe unde; ne ridicăm deasupra unor valuri mici ce mușcă din malurile de lut ale capilarelor deltei. Întâlnim câteva case turtite cu acoperișuri de stuf; bărcile sunt trase la mal, năvoadele sunt strânse, iar câinii amușină după cuiburi de păsări. Chipurile oamenilor sunt brăzdate de cea mai cumplită formă de tristețe: resemnarea. Unii ne salută, dar cei mai mulți ne ignoră pierduți în blestemul rutinei și al însingurării. Doar viteza ne mai rupe din când în când din îmbrățișarea acestui peisaj îmbătrânit în toamnă cu toate culorile doliului. După ce întrăm pe canalul Sf. Gheorghe și ne odihnim o vreme în dansul valurilor, ceața se ridică; falezele verzi alcătuite din copaci, sălcii și stuf conduc apele răului pe un drum al pierzaniei. De la pupă, privind în urmă, se deschide o panoramă ce confirmă cele mai negre presimțiri: există destin (și trebuie să ni-l închipuim ca pe o curgere a unor ape nămoloase între două maluri dinainte stabilite) și există Stix-ul. Ne umplem plămânii cu aerul dulceag și înghețat în care se amestecă vagi miasme de putreziciune și mai ales ne umplem plămânii cu resemnare și liniște. Pe canalele mai mici și apoi pe lacul pe care îl străbatem în goană, revine senzația că orice oprire ar însemna o cufundare în aceste ape fără timp și o rătăcire într-o lume cu o singură dimensiune: adâncimea. Câtiva folosesc adrenaliza pe care o dă viteza pentru a se refugia în sine; puțini încearcă gimnastica meditației și a contemplării. Întâlnim cimitire de nuferi și năvoade părăsite fără pești; câteva bărci de pescari și câteva păsări – egrete întârziate, lebede și lișite – marchează prin excepție dureroasa lipsă. Pe măsură ce înaintăm prin lungi canioane verzi și fără viață pare că tulburăm pregătirile de iarnă ale unui Creator morocănos. Cerul – ah! cerul acesta apăsător și pustiu! – el poată vina pentru că trăim o stânjeneală ciudată ca în fața unei frumuseți descompuse și poate chiar iubită cândva. Ne ascundem de tăcuta acuzație că noi înșelăm timpul și că pentru noi viața este uneori o glumă. Culegem poze, dar marele dar al naturii: liniștea, nu pătrunde în poze, după cum imperativele morale nu pătrund în cărți. La întoarcere nu mai simțim viteza pentru că și noi ne grăbim. Orice întoarcere este o reînviere; răsuflăm ușurați când avem sub tălpi siguranța pământului și ne mințim că lecția de etică și de estetică a deltei ne-a schimbat și că o vom duce cu noi. Ne despărțim străini de deltă, însă începutul după-amiezii ne iartă: din soarele scăpat printre nori curge peste ziua de octombrie o lumină dulce și vâscoasă ca o miere.

Puterea și Politicul

Puterea și Politicul

Stânga a murit! Trăiască stânga!

Peste tot în Europa, (1) dreapta (chiar și cea conservatoare) se uită cu speranță către Putin (vezi cazul Italiei – Salvini, al Franței – J.M. Le Pen, al Ungariei – Orban);  (2) activismul de stânga (marxismul cultural) subminează cu lupte politice de gherilă vocea și legimitatea majorităților (în numele unor minorități “așa-zis” oprimate: ); (3) social-democrația e defăimată; iar (4) corectitudinea politică și nihilismul țin loc de religie.

Bolșevismul de drepta

E un vis urât! Umilința este noua fantomă ce se plimbă prin conștiințele ocidentale, pregătindu-le pentru ceea ce se poate numi “bolșevismul de dreapta”.  Și știm deja cât rău poate produce umilința. Nu se mai poate face nimic acum pentru a opri această boală (similară cu boala ce s-a răspândit în Europa dintre cele două războaie), iar fenomenele politice de care aminteam mai sus – simptomele acestei boli – sunt atât de absurde încât, dincolo de consternare și indignare, induc paralizia.  În trecut (1) războiul a limpezit conștiințele, (2) intelectualii și-au făcut totuși vocile auzite în marea de isterie generală (amintesc aici cazul lui Camus și al lui Denis de Rougemount) și  (3) încă mai acționau în oameni  ecourile civilizației creștine, mai puternice uneori decât minciunile ideologiei. Acum (1) războiul nu mai este nici măcar o lecție, (2) intelectualii s-au predat, iar (3) despărțirea de valorile trecutului este totală (prin uitare, nu prin confruntare).

Politicul fără putere

Răspunsul la întrebarea  “Cum s-a ajuns aici?” nu poate veni din analizele politice sterile, uneori exaltate și vădit părtinitoare ce împânzesc media (mai ales cea online). Și asta pentru ca ele au în vizor Politicul și nu Puterea, iar în ultima vreme Puterea s-a reconfigurat atât ca formă, cât și ca fond și a scăpat din mâinile Politicului. Politicul a rămas doar un țap ispășitor, de care Puterea are nevoie pentru a-și  face cinicul joc. 

Înțeleg (1) scepticismul celor ce au rămas la o înțelegere simplă, maniheistă a lumii, în alb-și-negru, bun-și-rău, liberalism-comunism, est-vest; înțeleg (2) nevoia de dușmani când nu poți înțelege cine este vinovat pentru o stare de fapt; înțeleg (3) nevoia de revanșă pentru frustrările din propria viața;  însă rațiunea trebuie să prevaleze întotdeuna. Despărțirea Politicului de Putere este cel mai mare rău al secolului nou început, nu despărțirea Politicului de Social. Ba chiar înclin să cred că despărțirea Politicului de Social s-a produs tocmai pentru că Politicul a piedut Puterea.

Unde este puterea?

Supun atenței o serie de fenomene actuale cu intenția de a construi un posibil (și probabil) răspuns la întrebarea necesară: (1) Cum s-a ajuns aici? (Necesară pentru că, dacă nu vom reuși să înțelegem, nu vom reuși nici să îndreptăm ce se mai poate îndrepta). Nu am viziunea unei damnări, dar nici optimismul imbecil ce crede ca soluțiile există și ele urmează în chip logic definirii problemei. Pentru unele lucuri este prea târziu; cu siguranță ceva s-a pierdut definitiv; dar în fond și cunoasterea (fără acțiune) este o izbândă în sine. Și dacă vom avea un posibil/probabil răspuns la întrebarea “Cum de am ajuns aici?”, din acel punct rațiunea ne va putea apropia de răspunsul la o altă întrebare (2) Unde se află (de fapt) Puterea?

Răspunsul

Stângismul.

Ideologia clasică de stânga (comunismul) nu mai există în Occident, oricât se chinuie să o recunoască unii în jur și oricât o regretă alții. În primul rând pentru că regimurile ce au încercat să o transforme în realitate s-au dovedit ineficiente și criminale și s-au prăbusit, dar și pentru că era ideologiilor – a viselor edulcorate despre viitor – a apus demult. Războiul a zdruncinat și a maturizat conștiințele. A rămas însă teoria politică de stânga, metodele de a ajunge la putere (inventate de Lenin și utilizate de epigonii săi cu cinism): (1) instrumentarea umilinței și a urii, (2) atacul la individ, (3) denigrarea, (4) puciul, (5) propaganda, (6) comandoul politic, (7) deturnarea voinței majorității de către minorități,  – în numele majorității, iar ele au fost recuperate de mișcări sociale ce au crescut în umbra puterii legitime a Politicului, câștigând încet-încet adepți și respectiv – putere. 

Feminismul militant, miscările lgbt sunt doar câteva exemple de mișcări stângiste, cu agende diferite în aparență, dar similare ca formă și manifestări; steagul pe care îl flutură este progresul; scopul ce le unește este încercarea de a transforma excepția în regulă, acuzand regula că încearcă să anuleze excepția, (în esență o doctrină opusă democrației ce se definește ca  dialogul fecund și tolerant între excepție și regulă); răspândirea lor se explică prin faptul că predică egalitatea (ca o formă de răspuns la umilința) – iar egalitatea crează identitate, unitate și în final: forță! – și libertatea (de sub tirania majorității). Este ușor de înțeles răul pe care îl pot provoca mișcările sociale de stânga ce (1) văd în Legilativ și Executiv – produsele legitime ale unei majorități - inamici sau (2) sunt – pur și simplu! – deturnate.

(Remarc în cazul Romaniei, pe tema definirii noțiunii de familie, eșecul unui contraofensive dusă cu mijloace democratice – votul – împotriva propagandei stâgiste revărsate purulent și în Social și în Politic).

 Confruntarea dintre națiuni și multinaționale.

Câtă vreme companiile au actionat doar pe piețele interne ale statelor (oricât de mult sau de puțin erau controlate sau reglementate aceste piețe de către Politic), ele nu au contestat puterea politicului. Poate și pentru că interesele economice și cele politice erau aliniate. Odată cu valul globalizării însă, unele companii au depășit bariera statală, au căpătat o altă anvergură, o altă ambiție (economică) și s-au eliberat de sub tutela politicului. (1) Au descoperit ele însele puterea. (2) Au descoperit că banii le permit să susțină partide politice și cauze sociale favorabile, (3) au descoperit lobby-ul, (4) au descoperit și au cultivat corupția Politicului, (5) au descoperit că pot smulge proprii angajați din culturile nationale și îi pot integra în propriile culturi metastatale.

Încet dar sigur puterea multinationalelor devine comparabilă cu cea a națiunilor în termeni de resurse: oameni, materii prime și bani; iar când interesele multinationalelor vor deveni contrare intereselor naționale în privința resurselor, când profitul va fi impiedicat de Legi (bune sau rele), când Politicul va căuta să limiteze sau să controleze puterea pe care multinationalele o au deja, conflictul deschis va fi inevitabil. Indiferență față de acest fenomen este o crimă. În primul rând se vor înfrunta două structuri complet diferite ca organizare și valori: pe de-o parte națiunile (democratice, liberale în Occident în general și Europa în special), pe de altă parte multinaționalele (puternic ierarhizate). În al doilea rând lupta însăsi va fi (daca nu deja este) una neloială, câtă vreme multinaționalele vor avea mijloacele (invizibile și neamendabile) de a interveni în structura națiunilor, între Social și Politic, (1) seducând și destrămând Socialul și (2) corupând și santajând Politicul.

Ascensiunea Securității și a Presei.

În evoluția premodernă a statelor, la un moment dat, între Politic și Social s-au pozitionat alte doua instituții secundare (secundare pentru că nu erau centre propriu-zise de putere și pentru ca erau – teoretic – în slujba a Politicului sau a Socialului): Presa și Securitatea. Presa era glasul critic al Socialului, iar Securitatea (termenul este desigur generic) era agentul puterii politice. Ambele lucrau cu informațiile; unii le adunau și le ascundeau, alții le adunau și le dezvăluiau. Cu timpul – pe măsură ce informația a devenit în sine un bun – fiecare în parte a realizat ce putere le dădea posesia și utilizarea acestui bun. Mai întâi ambele instituții au intrat în jocul politic de partea unor părți politice ce luptau pentru putere, însă, destul de repede, au realizat ca Policul este vremelnic, fragil și expus (în democrație) și că ele însele pot controla și pot emana putere (fără niciun control). Iar puterea – dacă ar fi să îi dăm crezare lordului Action – corupe. Nu degeaba Presa a fost numită a Patra Putere în Stat și nu degeaba Securitatea (nu numai în România) este bănuită că a devenit Prima putere în stat. (În cazul particular al României, intervenția Securității – SRI în special – în Economic (SRI deține în mod legal firme), în Justitie (vezi scandalul recent al protocoalelor secrete dintre SRI și alte instituții ale statului) și chiar în Politic, compromite total ideea de democrație și de stat de drept.)

Asaltul extern asupra Europei (pe care eu o numesc “inima Occidentului”).  

Al doilea război mondial  a lăsat în urmă o imensă ruină în Europa. Trebuie recunoscut că, fără protecția (fizică și economică) a Americii, visul Europei Unite nu ar fi fost realizabil. La mai bine de trei sferturi  de secol de la începutul reconstrucției (și la trei decenii de la căderea cortinei dintre Est și Vest)  Europa se regăsește însă (din nou) într-o situație dificilă. Trei noi vectori de putere externă, trei proiecte noi de Ordine Mondială, (mai infame decât proiectul nazist de Ordine Mondială), venite din trei direcții diferite, sub trei forme diferite îi pun în pericol fragila ființă geo-politică.

În nord-est, pândește țarul ghețurilor – Putin. Cu ajutorul unui Rasputin modern pe nume Alexander Dughin, Putin și-a fundamentat politica expansionistă pe repere creștin-ortodoxe, puternic naționaliste și anti-americane. În viziunea lui Dughin (și a lui Putin) Europa ar trebui să se apropie de Rusia ca parte a unui spațiu geo-politic-cultural comun definit sub numele de Euro-Asia și să lupte împotriva Americii. Pericolul există și este acum cu atât mai mare cu cât America lui Trump se retrage între granițe și pare că slabește puterea (fizică) pe care o împrumută Europei. Semnele unui război hibrid sunt vizibile peste tot în Europa, căci Putin știe prea bine că slăbiciunile cele mai mari ale Europei sunt tocmai democrația și liberalismul ei. (1) Cu propagandă, (2) fake-news-uri și (3) prin finanțarea unor mișcări cu mesaje extremiste se poate incapacita conducerea oricărei țări democratice și liberale.  (Este încă neclar până la ce nivel Romania a intrat în zona de interes a Rusiei și până la ce nivel Rusia se implică în destabilizarea Politicului autohton. Trebuie totuși înțeles că avem de-a face cu un nemilos război hibrid, nu cu unul ideologic și nici cu unul deschis, pentru că Rusia nu vrea nici să seducă și nici să distrugă Europa, ci doar să o slăbească suficient cât să o asimileze; astfel încât este de așteptat să nu găsim urme rusești în zona de doctrină socială, ci în zona de mișcări (sociale sau politice) anti-guvernământ.)  

De peste Atlantic priveste spre Europa un alt inamic, nu mai putin redutabil. Nu este continentul America, așa cum încearcă să sustină Rusia, în încercarea ei de a separa Europa de marele ei protector; nu este SUA, cu instituțiile ei politice și cu socialul ei - atat de viu și de puternic; nu este capitalismul American – poate prea salbatic pentru gustul europenilor. Desi pare o terorie conspiraționistă demnă de filme de actiune Hollywoodiene, sunt multe voci (printre care și cea a filozofului Olavo de Carvalho) care susțin că America este leagănul unui elite financiar-economice – de-acum internationale – ce a căpătat atât de multă putere (financiară) încât își permite să se ridice deasupra jocurilor economice și  politice și chiar să le controleze. Convertirea puterii financiare în putere reală și extinderea acestei puteri (în detrimentul puterii interne și externe a națiunilor) sunt singurele interese ale acestei elite (provenită în parte tocmai din ridicarea unor multinaționale). (Însăși America – dacă ar fi să-i dam crezare lui Olavo de Carvalho – este atacată intern de aceste forte metastatale). Proiectul de instaurare e unei noi ordini mondiale (sub controlul acestei elite) nu poate avea însă șanse de izbândă decât dacă: (1) capitalismul – american – pătrunde în toate conturile lumii (cu riscurile ce provin din grefa capitalismului pe un corp social/politic nepregătit), iar (2) în țările în care capitalismul deja a pătruns, fie multinaționalele și băncile țin captiv Politicul, fie Politicul se retrage complet din controlul piețelor, lăsând acest rol și această putere în mâinile elitei financiar/economice (în mod total netransparent).

Rusia și elita financiar/economică a lumii nu sunt singurele amenințări externe cu care se confruntă Europa. Dinspre Orientul Mijlociu vine fierbintele simun al islamizării. Nu este vorba (doar) de imigrație, un fenomen ce poate reîmprospăta sângele și cultura Europei, benefic în anumite limite și repetat de atâtea ori în istorie. Amenințarea demografică este ultima problemă a Europei, deși este prezentată ca fiind prima, stârnește pasiuni și dezbină structurile Politice și Socialul întregii Europe. Adevaratele pericole sunt (1) programul politic al religiei islamice (de care religia islamică nu se poate separa), (2) fenomenele externe (pe care le ignorăm pentru că ni se par “departe” și nu le întelegem), dar care stârnesc valurile de imigrație: războaiele din Orientul Mijociu, Al-Qaida, Isis (toate gravitând în jurul aceluiași program politic religios) și (3) radicalizarea unor fanatici autohtoni și atentatele teroriste. Nu cei ce au plecat din teamă în căutarea unei case și ajung să trăiască lipsiți de casă pe un pământ străin, detestați și tot în teama sunt periculoși. Ei sunt – cel mult - doar purtătorii nevinovați ai unei maladii, pe care anticorpii din trupul slăbit al Europei nu o mai pot alunga sau anihila; ei sunt doar instrumente ale unei puteri exterioare occidentului. În Europa Socialul este învins de această putere (informa) prin Teama, pe când Politicul – prin Corectitudine Politică; și ambele (și Politicul și Socialul) se acuză reciproc de intoleranță și respectiv de indecizie. În acest context vocea dreptei va fi auzită tot mai tare, iar acest lucru nu va face decât să alimenteze și mai mult aceasta putere.

În România, dreapta politică (excluzând ALDE) – poate și pentru că Romania se află încă departe de frământările centrului European – este configurată diferit față de dreapta politică europeană;  dacă în afară dreapta se agață de mirajul nationalismului și se uită către nord-est (după cum spuneam), la noi dreapta acționează ca un vector de progres stângist și globalist totodată; prin ea o parte din noile puteri (stângismul, multinaționalele, securitatea) își crează o punte spre Politic. Naționalismul și tradiționalismul – nu spun: patriotismul! – într-o formă pasivă, sfioasă, de apărare, îl regăsim în schimb la partidul social democrat (actual) și în zona conservatoare, lipsită de ceva vreme, din păcate, de forță politică.

Post-modernismul

Post-modernismul este – fără a avea pretenția de a fi riguroși! – o formulă de respingere a tradiției (nu prin opoziție sau negare – ce sunt totuși poziții de afirmare ontologică, ci) prin ignorare/uitare. Adoptarea lui condamnă la extincție toate culturile bazate pe tradiție (și în cele din urmă tradiția este o componentă a tuturor culturilor, inclusă în însăși justificarea/rațiunea de existență a culturilor – continuitatea). Culturile postmoderne ale noului (a noului înțeles nu ca progres ce aduce valoare prin raportare la trecut, ci ca valoare în sine) sunt prin însăși definiția lor volatile și fără memorie; ele însă devin regulă și trend. În opoziție, culturile tradiționale – iar cultura națională este prin excelență o cultură tradițională – nu au nicio șansă. Alienarea pe care o trăiesc oamenii postmoderni este una totală și ireversibilă; aculturarea pe care o practică culturile postmoderne este de fapt o destructurare a tuturor formelor de identitate, nu o încercare de construire a unor identități noi, de esență. Noile identități – date de noile culturi postmoderne – țin de formă, nu de fond; omul postmodern există (în sens nepredicativ: este “ceva”)  printr-un proces pur mimetic, nu printr-unul de conștiință. Până și ura – pe care unele dintre ele o folosesc pentru a se defini și pentru a atage noi membrii – este un exercițiu de mimetism (exact ca in celebra scena a celor “doua minute de ura” din romanul 1984 a lui George Orwell).

Consecințele acestui fenomen în actualitate se văd și în modul în care se face raportarea la Politic (și la Putere) a Socialului. În primul rând devin aproape imposibile asocierile libere de idei (sau chiar de proiect) și toate formele de dialog, consens sau conlucrare. Unitatea (în Social) în condiții de libertate (adică acolo unde identitatea este o alegere a conștiinței), nu mai este posibilă decât prin negare (împinsă până la ură) și prin nevoia constantă de schimbare (deritate din obsesia noului ca valoare); unitatea nu mai are o formă politică, decât atâta vreme cât este îndreptată împortiva politicului și justificată de existența politicului; unitatea nu mai poate fi decât stângistă.

În al doilea rand, omul postmodern este tot mai ușor de înrolat în culturi postmoderne ierarhizate (securitatea, multinationalele, etc…) prin tranzacții diabolice (cu singuranță, cu confort, cu iluzia sensului), iar prin aceasta respectivele culturi primesc în schimb infuzii cu putere. Obediența omului postmodern provine tocmai din (1) dărâmarea unei tradiții a libertății de conștiință, din (2) confruntarea cu absurdului vieții (fără ajutorul divinității) și din (3) acuta lipsa de sens (pe care doar o putere superioara i-o poate da); ea este sora (întru umilință) a furiei față de Politic, căci umilința (primită ca un abuz) poate declanșa nu doar porniri furibunde și iraționale, ci și forme ale sindromului Amsterdam sau chiar dorința de a cultiva mai departe – în jos – umilința.

Revoluția tehnologică

Revoluția tehnologică (trecerea de la era culturală la era tehnologică) nu a făcut altceva decât să înlesnească recoltarea puterii (harvesting the power)  de la cei ce o mai dețin (în cantități tot mai mici) și exercitarea puterii (exercising the power) de către centerele de putere amintite mai sus. (1) Platformele de comunicare online (ce au promovat idioții la rangul de purtători de adevăr, după cum spunea Umberto Eco), (2) sistemele de urmărire (camerele video performante, dronele, GPS-ul, aplicațiile mobile), (3) algoritmii de profilare și simulare, (4) inteligența artificială sunt doar câteva exemple care anunță un viitor sumbru. S.F.-urile moderne nu sunt doar jocuri ale imaginației, ci și semnale de alarmă.

Momentan tehnologia este doar o unealtă; o unealtă ce oferă o putere enormă utilizatorului ei; însă doar o unealtă. Și stângismul (avatarul rău al progresului) și securitatea (serviciile de informații) și multinaționalele folosesc din plin tehnologia; însă nimic nu le oprește să o folosească și în scopurile rele (de care pomeneam mai sus).

Și poate că totuși nu este departe momentul în care tehnologia va căpăta o conștiința de sine și se va elibera de constrângerile programării umane; iar orice conștiință are, după cum bine știm, un instinct de autoconservare și o dorință implacabilă de a acumula și de a folosi puterea.

Importanța tot mai scăzută a omului.

În democrațiile actuale, afirmația “Votul tău contează!” (Adică: Tu contezi Politic!) nu mai este susținută de afirmația “Tu contezi” (Social, Economic, Militar, etc…). Forța statului nu mai rezidă în cumulul de atomi umani.  Omul nu mai este posesor de putere (nici economică, nici militară) cum era în secolul trecut (căci a trecut vremea marilor industrii în care lucrau milioane de oameni, iar armatele sunt tot mai tehnologizate); nimeni (în sensul : niciul dintre posesorii actuali de putere) nu mai este interesat – în afara votului – cu adevărat de puterea Socialului și respectiv de multumirea Socialului în afara campaniei electorale.

Omul postmoderm este cel mult un consumator. De mâncare, de servicii și de informații; și este tratat ca atare; i se propun tranzacții pentru bruma de putere pe care o mai deține: confort, siguranță, sens. Ironic este faptul că încă trăiește iluzia puterii și – mai mult decât atât – pune de bună voie umărul la spolierea lui de putere (mai gravă decât spolierea de libertate, muncă, de fericire, de viitor, câtă vreme puterea este singura care îi asigură șansa la muncă, fericire, viitor în condiții de libertate...).

Concluzie

De ceva vreme în Occident Socialul nu mai poate fi considerat cu adevarat un centru de putere; singura lui șansă este o alianță onestă și durabilă cu Politicul (cu Politicul neatins de alte centre de putere). Reversul este și el valabil. Politicul nu se poate baza nici pe îngăduința stângismului satisfăcut, nici pe promisiunile fratelui-mai-mare – intelligence-ul, nici pe banii colorați cu interese ai multinaționalelor, etc…, ci doar pe Social...

De la Dacia antică la Marea Unire / De la Marea Unire la România de azi de Lucian Boia

Jurnal din doua lumi de Denis de Rougemont

Jurnal din Germania de Denis de Rougemont

Jurnalul unei epoci de Denis de Rougemont (1926 - 1935)