Fragmente Jurnal CVII - Sisif - primul postmodern

Pentru moderni trecutul însemna istoria, prezentul – realitatea înconjurătoare (înțeleasă și domesticită), iar viitorul era privit prin prisma încrederii în progres. Pentru post-moderni, în schimb, trecutul este judecat și condamnat apriori (sau nu există deloc), prezentul este o ficțiune construită prin filme, VR și fake-news, iar viitorul este cauza unei continue și apăsătoare angoase. În termeni post-moderni (pentru post-moderni) trecutul se numeste uzură morală, prezentul – val tehnologic, iar viitorul – următorul upgrade. Actualitatea le-ar fi apărut însă modernilor – iar cel ce face acest enunț este un modern! – ca o mare și întristătoare regresie într-o buclă infinită din care nu se mai poate ieși. Omul postmodern este un Sisif: trăiește absurdul și are iluzia scopului: Noul, scop ce în final îi alimenteaza absurdul. Noul, mereu și întotdeauna – Noul! Este un eșec al existenței, însă un triumf al supraviețuirii. Sisif, oricat de obosit ar fi, este gata oricând să o ia de la capăt fără constientizarea dezastroasă a inutilitătății actului pe care îl repetă cu obstinație.

Fragmente Jurnal CVI - Problema islamismului

Problema principală pe care o ridică islamismul civilizației occidentale este aceea că, în spirit și în literă, este o religie politică, (nu o religie socială, cum este creștinismul). Termenul ce revine des în textele islamice este „supunerea”, ordinea strictă, ierarhizată, spre deosebire de creștinism unde principiul descriptiv este păcatul, iar principiile normative sunt toleranța, mila, iertarea. Islamul a fost emanația unui conducător de oști pornit într-o misiune de cucerire sau de unire de triburi sub propria comandă, în timpul sec al VI lea. Din această perspectivă era (și încă este) de neconceput în cadrul ei o separație a puterii teologice de cea administrativă, pentru că una se sprijină și o întărește pe cealaltă, pentru că principiul politic este un principiu de justificare . Preceptele islamice sunt stricte în această privință; o încercare de emancipare a puterii administrative sau măcar o limitare a puterii teologice este interpretată ca o declarație de război. Aceasta viziune este ireconciliabilă cu viziunea creștinismului care este în sine „o religie a ieșirii din religie” (cf. Gauchet), o religie care recunoaște „ce-i al Cezarului” și include în normele sale acceptarea normei laice, a puterii administrative a Cezarului. (Desigur, la un moment dat, și creștinismul a fost instrumentat politic, dar în cazul creștinismului a existat întotdeauna o cale de retragere a religiei din politică, o abandonare a intereselor lumești – efemere și meschine - în fața intereselor superioare și eterne ale „Împărăției Cerurilor”. Să nu uitam că în fond religia creștină este o religie a non-combativității, o religie a „întoarcerii obrazului”.) Dialogul este exclus, iar toleranța manifestată de societățile creștine este inutilă și de neînțeles. Pe de altă parte nici încercările (firave și neconvingătoare) de impunere a unor norme administrative unor comunități islamice, norme ce contravin unor norme religioase (cu este exemplul purtării burkăi), nu poate da roade pentru că atacă însăși identitatea comunității și a membrilor ei, identitate socială, identitate construită în primul rând prin identitate religioasa, adică – în esență - prin identitate politică. Iar rezistența în acest caz nu este în primul rând una politică, prin lupta (jihad), nu prin plecarea capului, prin martiriu sau prin predică.

Aceeași problemă a ciocnirii dintre două culturi (una profund religioasă și determinată politic, cealaltă laică și determinată social) conduce la o altă problemă greu – dacă nu imposibil – de gestionat: atitudinea ostilă față de Socialul țării gazdă. Faptul că nu se poate înțelege o nealiniere religioasă a cetățenilor unei țări și – prin aceasta – o aliniere politică a acestora este corolarul celor de mai sus. (De aceea eventualele ținte ale atacurilor teroriste sunt alese din rândul Socialului. Nu se urmărește doar teroarea și răzbunarea. Socialul, pentru islamism, este în primul rând un agent politic.) Dincolo însă de reacția tare – rarele atacuri teroriste – se constată pretutindeni o reacție slabă: auto-enclavizarea comunităților islamice, reacție ce naște în cascadă și întreține alte probleme de ordin socio-economic (în afara problemelor pur religioase sau politice) precum alienare, refuzul educației, șomaj și distanțare economică a membrilor ei de ceilalți membri ai țărilor de adopție. Acestea sunt tot atâtea motive de umilință ce alimentează și ele în final ura.

How Democracies Die by Steven Levitsky and Daniel Ziblatt

Sărbătoarea neînsemnătății de Milan Kundera

Valsul de adio de Milan Kundera

Sonet cu spleen

Nu-i vina toamnei că în mine-o coarnă
Își crește aguridele și umbra:
Acritul dor de vara ce sucumbă
Și spaima neputințelor din iarnă.

Ce dacă-un soare încă se preumblă
Domol pe cer și peste lucruri toarnă
Aur topit? ce nu se mai întoarnă
Și ce va fi, îi dau o morgă sumbră.

Între greșeli și ispășirea mută
E-alee-n parc cu frunze rui și ghimpi;
Când se dărâmă ultima redută

Și tot ce am mi se măsoară-n timp,
Nici somnul, nici beția nu ajută...
Toamna-i sentință, nu un anotimp!

Aforism XIV

Camus spune "Omul este singura creatură care refuză să fie ceea ce este". Mai exact: Omul încearcă întotdeauna să fie mai mult decât ceea ce este și de cele mai multe ori reușește să fie mai puțin decât este.